În primul an aveam un elev cu o dizabilitate neuropsihică la o clasă de-a V-a. Acesta venea zilnic cu însoțitoarea, mama lui, care îl ajuta la lecții, la scris, la răspunsuri... o experiență inedită și pentru mine. Pe cât posibil l-am integrat în colectiv și a fost totul în regulă. Notele lui erau doar de 9 și 10, contextul îmi era tare ciudat... Bineînțeles că măream artificial și notele celorlalți, pentru a menține un echilibru. Copiii sunt copii și nu înțeleg chiar toate nuanțele...
În semn de recunoștință a implicării și înțelegerii de care am dat dovadă, mama acelui elev mi-a dăruit din toată inima o icoană foarte frumoasă, chiar când împlineam 25 de ani. M-a uimit momentul, eu nedivulgând niciodată ziua de naștere, tocmai pentru a evita cadourile. Am crezut că scap ușor, mai ales că onomastica îmi pică mereu în vacanța de iarnă... Dar se pare că cineva s-a interesat de buletinul meu pe la secretariat. Am mai primit de atunci daruri frumoase, cum au fost desenele și mesajele de sfârșit de an, lăsate de copii pe catedră. Sau poza unor absolvenți de clasa a VIII-a.
De la alții am primit o cravată, un parfum și de aici lucrurile au luat-o razna, mai ales în București: plase de Crăciun pline de „atenții” și chiar un card cu puncte (adică bani transformați în puncte, presupun), pe care „să vă cumpărați dumneavoastră ce doriți”. M-am speriat unde s-a ajuns, așa că am luat atitudine.
Am refuzat în total 14 sacoșe sau pungi de cadouri sau cum vreți să le spuneți: de Paști, de Crăciun, de potențială corigență sau de potențială exmatriculare pe motiv de absențe. Atât din partea liceenilor, cât și din partea elevilor de gimnaziu. Elegant, am explicat copiilor că se exagerează și că frontiera dintre dar, atenție și mită este foarte firavă, cele trei înlocuindu-se reciproc, în fond și în noțiune, cu mare ușurință. Le-am mulțumit pentru efort și bunătate, dar i-am refuzat, rugându-i să-și anunțe părinții că nu este nevoie să facă nicio cheltuielă cu mine.
Părinții te încearcă. Dacă primești o dată, vor veni și a doua oară, și a treia, și a patra. Pentru că deja „așa se face”, „așa trebuie”, „așa e bine”. Și lucrurile pot evolua incontrolabil. Iată, de la o icoană se poate ajunge la o șampanie scumpă, de la niște desene se ajunge la un card, de la o poză înrămată se ajunge la bijuterii, ceasuri, genți, sume de bani și cine știe ce alte minuni. Darurile capătă atâtea și atâtea forme... Pretextul: 1 martie, 8 martie, Crăciunul, Paștile, aniversările, începerea anului școlar, finalul anului școlar, absolvirea, note prea mici, absențe prea multe...
Se pune întrebarea firească: ce reprezintă mită și ce nu? O icoană din partea unui copil total dezinteresat? Niște amintiri sub formă de desene lăsate pe catedră? O poză înrămată? O floare pentru doamne? Cu siguranță nu sunt mită. Dar plasele, bijuteriile, parfumurile și banii cu siguranță sunt. Așa ar părea. Totuși lucrurile sunt chiar mai complicate de atât... Mărțișorul este bijuterie? Dar când costă 5 lei? Dar dacă valorează 500 de euro? De aceea am consultat DEX-ul, poate mă lămurește mai bine.
Am căutat definiția mitei – care poate fi „o sumă de bani sau obiecte/lucruri oferite”, fără a fi precizată însă valoarea acestora. Nu sunt deci neapărat „valori” sau „bunuri”. Conform definiției, înțeleg eu, orice dar sub formă de bani și orice floare pot fi considerate mită, în anumite contexte, când sunt date cu scopul:
- de a câștiga bunăvoința primitorului într-o anumită speță (de pildă, câștigarea „prieteniei” urmată de acordarea unor note mai mari, care devin medii mai bune și burse obținute mai ușor);
- de a stimula primitorul să își îndeplinească sarcinile de serviciu cu mai multă sârguință (de pildă, schimbarea metodelor didactice după cum consideră părinții);
- de a influența primitorul să comită ilegalități sau abuzuri (motivarea absențelor, eliberarea unor documente mincinoase, presiuni asupra profesorilor etc.);
Tot din definiție înțeleg că darurile oferite în semn de recunoștință dezinteresată nu sunt mită. Adică, dacă un absolvent care a susținut examenele, și-a ridicat diplomele și nu mai depinde în niciun fel de școală (și nu mai are niciun interes față de primitor), dăruiește unui fost profesor un automobil în semn de mulțumire, el nu este mită. În schimb, o floare oferită dirigintei de 1 martie, cu scopul de a-i câștiga bunăvoința, este mită... Bizară situație și dificil exercițiu de interpretare!
În fine, nu cădem în absurd, ridicol și exagerare, catalogând florile și bomboanele drept mită, cu toate că sunt însoțite, fără îndoială, și de un oarecare interes de a îmblânzi atitudinea profesoarei. La mijloc nu sunt doar sentimentele gentile ale începutului de martie, folosit ca pretext. Dovadă că după absolvire (adică după ce se depășește perioada de interes), puțini elevi își mai caută fostele profesoare de 1 și 8 martie pentru a le mai dărui măcar un ghiocel.
Jalnică și extrem de gravă se arată mituirea care începe dinspre catedră spre părinți, în sensul unei cereri, nu directe, ci sugerate. Profesori care așteaptă să le fie câștigată bunăvoința, profesori care așteaptă „ceva” în momentele de peste an, profesori înrăiți și răzbunători când acel „ceva” nu sosește, discriminând elevii după criterii materiale...
Nuanțele terminologice sunt multe, opiniile exegetice de asemenea, însă mita rămâne o realitate dureroasă a învățământului românesc, nu generalizată, însă îndeajuns de prezentă pentru a fi nocivă. Ea nu se rezumă numai la dualitatea profesor-părinte, ci se extinde spre raporturile profesor-director, părinte-director, profesor-inspector, director-inspector și cu siguranță mai sus de atât. Cred că în această ciorbă a interpretării, contează mult viziunea fiecăruia și o doză de subiectivism.
Un profesor se bucură cel mai mult de înălțarea elevilor lui pe scara formării umane - a caracterului, a sufletului, a minții, a competențelor, a abilităților sociale. Sentimentul dăruit al reușitei este adevărata „mită” care bucură profesorul.
de Ionuț Tudose
19.05.2021
P.S. Pentru celelalte povestiri de la catedră, accesați CATEGORIA ȘCOALĂ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu