Povești de la catedră 13: „Pe vremea noastră”


Uneori glorificăm anii împrăștiați ai candorii și ne cufundăm într-un soi de mit al paradisului pierdut, care apoi apasă prea insistent. Ne cufundăm în acest amestec complex de melancolie și hiperbolizare, curăție și naivitate, emoție și meditație, clișee și modele dispărute: „Pe vremea noastră... era altfel!” 

Toți alunecăm în paradisul pierdut, pentru că toți avem memorie. Toți devenim nostalgici în fața efemerității noastre. Am vrea să blocăm timpul, să aducem în actualitate un strop al copilăriei duse, pentru că „era mai bine înainte!” 


Stau atârnate pe pereții liceului meu câteva fotografii de grup din două perioade istorice distincte: cea interbelică și cea comunistă. Mă uitam într-o zi cu mare atenție la ele... Analizând puțin chipurile afișate, gesturile surprinse, vestimentația sau spațiul din jur, m-a izbit senzația unei prăpăstii uriașe. 

Un decalaj cumplit între lumină și spaimă, între cumințenie și dresaj, între siguranță și tulburare, între curățenie și regulament, între uniformele frumoase și înregimentarea proletară, între demnitate și țâfnă sau între icoane și tabloul iubitului conducător. Ce tăvălug hidos s-a năpustit peste învățământul românesc în acea translație de la interbelic la socialism! Or fi fost amândouă cu bune, cu rele, de aceea nu insistăm. Oricum, agresivitatea limbajului ar fi o impietate față de copilăria părinților noștri. 




Vremurile s-au schimbat. Școala nu merge din rău în mai rău. Dimpotrivă. Paradisul pierdut este la nivelul memoriei, e o marcă a vârstei inocenței. Fiecare generație are propriul său paradis mental. Din multe motive nu cred că „înainte era mai bine”. Măsurile exagerate de coerciție fizică, zeificarea profesorului și rigiditatea dictatorială a metodelor nu educă, ci dresează și subjugă. „Pe vremea mea se făcea școală, nu ca acum”... sună grețos. 

Nu e nimic perfect, e mult loc de îmbunătățiri. Încă există toalete în curte, metode didactice deseori depășite sau penurie a echipării și tehnologizării. Dar sunt și mulți stâlpi, adevărate reazeme morale, măcar câți erau și „înainte”. Cel puțin. Sunt și școli renovate, prin fonduri europene sau din alte surse, profesori excepționali, dușmani ai turnurilor de fildeș. Elevi extraordinari, geniali încă există. Mentalitatea s-a mai schimbat. Rigiditatea comunistă s-a depășit. Balamucul anilor ’90 s-a uitat – când școlile erau nesupravegheate și intra oricine oricând. Sunt și flori care aduc primăvara, sunt și uscături care urâțesc pădurea. Unii văd mai mult florile, alții uscăturile... 

Copiii sunt, în mare, la fel ca înainte. Unii se implică în învățare, alții nu. Unii sunt foarte respectuoși, alții mai puțin. Se deosebesc probabil prin maturizarea timpurie. Au o altă viziune asupra lucrurilor de la vârste mai mici. 

„Pe vremea mea se făcea o altfel de educație!” din nou sună atât de repugnant. Mai ales că astăzi poți avea discuții interesante cu liceenii despre principialitate, conștiință, eroism, martiraj, cinste, onoare, demnitate, dragoste, inovație... discuții imposibile cu un adult rămas blocat în propriile paradigme.

Singura chestiune care mă pune pe gânduri: violența între elevi. Ea este mai rară, dar când se manifestă are magnitudine crescută. În 7 ani de predare au fost vreo 4 cazuri însângerate. În 12 ani ca elev, chiar dacă palmele peste ceafă și capacele erau mai dese, cred că am văzut sângele o dată sau de două ori... Apoi mă îngrijorează deschiderea spre diverse ispite, facilitate de tehnologie și utilizarea ei irațională, în fața cărora părinții sunt total inconștienți sau nepăsători...

„Pe vremea mea...era altfel” Da, vremurile se schimbă, noi odată cu ele, însă valorile rămân imuabile și transmisibile din eră-n eră. Binele, Frumosul și Adevărul sunt repere la fel de valide azi pe cât erau în antichitatea clasică. Doar formele și contextul diferă. 

de Ionuț Tudose
18.05.2021 

P.S. Pentru celelalte povestiri de la catedră, accesați CATEGORIA ȘCOALĂ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu