Povești de la catedră 1: Schimbarea la față

La sfârșitul facultății mă hotărăsc să devin profesor. Susțin examenul, obțin notă bună, îmi aleg trei școli gimnaziale din Ploiești și mă prezint la prima dintre ele pentru a-mi lua în primire orele: amorțeală de vacanță, garduri dăinuind din vremuri socialiste, ziduri jupuite așteptându-și de ample decade și ele fireasca renovare. Of, unde am nimerit!? 

Femeile de serviciu mă îndrumă spre centrul de putere – o cancelarie cât un birouaș funcționăresc, adăpostind 2-3 profesori vorbăreți și amabili: „Suntem o școală mică, elevii noștri sunt modești, mai apar și ceva probleme, dar se poate supraviețui prin fermitate și corectitudine”. Hmm, se poate supraviețui... Oricum, sfaturile de început aveau să îmi fie de mare ajutor. 

Trec câteva săptămâni, începe școala și intru la prima oră: o clasă de-a VIII-a. Media de vârstă: 16 ani. Majoritatea erau fie repetenți o dată, de două sau de trei ori (nici ei nu mai știau), fie săriseră anii din calendar. Toți erau de etnie romă, copii amărâți. La celelalte clase erau și câțiva români (10-20%), dar tot cam la fel de amărâți. 

Unii veneau din Mimiu, un cartier foarte sărac situat peste calea ferată. Un fel de ghetou de la periferia orașului. Funcționa și acolo o școală, însă elevii nu o frecventau, cel puțin nu la gimnaziu. Povestea un coleg că localnicii din cartier furaseră poarta școlii să o valorifice ca fier vechi.. de trei ori. Și de fiecare dată o recupera directorul și o monta la loc. Alteori pătrundeau noaptea în clădire, încât profesorii disperați depozitau cataloagele și lucrurile valoroase într-o altă școală. Tot în Mimiu, relata acest coleg, a fost odată o campanie de vaccinare. Erau numai 2-3 elevi prezenți, însă aceștia au dat anunțul în cartier și apoi cică s-a umplut școala. I-au trimis părinții... 

Ei bine, i-am cunoscut și eu pe copiii proveniți din cartierul respectiv. În momentele lor de indisciplină (cam dese) erau amenințați de directoare și de profesorii mai vechi prin replica foarte usturătoare și eficientă: „Dacă nu te potolești, te trimit înapoi la școala din Mimiu!”. Se potoleau instantaneu. 

În prima lună am fost tentat să renunț, dar am rezistat eroic și, până la urmă, m-am împrietenit cu toți elevii din toate clasele. E drept, am râs pentru întâia dată abia în luna aprilie – moment de real balamuc, arătându-mă toți cu degetul pentru că... „am râs”. Ora periclitată... 

Îmi dădusem seama încă din primele clipe că glumele pot deveni bombe cu ceas, ceea ce ar fi însemnat o întreagă școală dată peste cap. Așa că am adoptat atitudinea foarte gravă, dar răbdătoare, calmă și corectă la note. Copiii au apreciat. Spre sfârșitul anului mi-am permis să mă „îmblânzesc”. 

La ore se mai băteau, se mai înjurau, mă mai înjurau și pe mine pe țigănește, se mai scuipau, își mai aruncau ghiozdanele și cărțile pe geam, mai azvârleau obiecte și spre catedră... Școală de secol XXI în țara celor 10 ani de învățământ obligatoriu... Până la urmă ajungeam la o înțelegere și se calmau spiritele. 

Cel mai dubios elev din întreg peisajul acesta neconform, S. E., avea aproape 17 ani, o atitudine extrem de arogantă, jignitoare și uneori agresivă. Fuma bineînțeles sub geamul cancelariei sau la poarta profesorilor... un șmecher! Am răbdat multe, însă i-am tratat pe toți cu respectul cuvenit, după un principiu pe care mi l-am autoimpus. 

Trec vreo 2 ani și mă întâlnesc pe stradă cu S.E. Total schimbat: 19 ani, o barbă țârcovnicească destul de impresionantă... Zic: „Salut, E., ce mai faci?”. Îi citesc pe chip bucuria reîntâlnirii. Faptul că îi reținusem numele, fără îndoială, a avut contribuția sa. Îmi povestește două-trei lucruri, pe unde a fost, ce-a mai făcut. Schimbăm câteva glume și ne despărțim. M-a impresionat în mod deosebit atitudinea lui foarte respectuoasă, de la modul de a saluta, până la statură și poziția înclinată a capului... Un tânăr transformat total în numai 2-3 ani. Mi-a plăcut să cred că Dumnezeu a sădit ceva semințe în sufletul lui care au rodit, iată, în ciuda mediului din care provenea. Ce-a mai făcut după, pe ce căi a apucat-o, habar n-am, dar sper că a continuat pe calea aceasta ascendentă în formarea sa umană. 

Inginerul se bucură de proiectul lui. Cofetarul se bucură de prăjiturile lui. Profesorul se bucură de foștii lui elevi, peste 2 ani sau peste 50. 

de Ionuț Tudose
3.05.2021 

P.S. Dacă v-a plăcut și mai doriți alte „amintiri de la catedră”, nu ezitați să lăsați un comentariu și să distribuiți. :) Celelalte povestioare sunt în CATEGORIA ȘCOALĂ.

Un comentariu: