Povești de la catedră 2: Veselul și olimpicul

În prima școală am văzut România flămândă. Scopul frecventării orelor, într-o măsură covârșitoare: cornul și laptele. Când împărțirea? Spre finalul programului, pentru că, altfel, miza prezenței la ore ar dispărea... Lăzile se goleau în 15 clipite ca 15 vise neștiute și irosite. Ce lecții!? Ce țări și ape!? Ce râvnă spre creste și zări!? Nimic... 

Aceste umbre veneau din multe familii dezorganizate, cu părinți șomeri, emigranți, cerșetori, hoți, cuțitari, combinatori sau pușcăriași. Un teren pestriț, o bucată din România nevăzută, completată totuși cu unii mai de Doamne-ajută! Bunăoară, niște fete de etnie romă, la un nivel material chiar înalt, aveau în casă servitoare și femei de serviciu... de etnie română, căci na, vremurile s-au schimbat. 

Dezarmat, nepregătit și neputincios m-am simțit în fața copiilor din orfelinate, „de la casă”, cum se zicea. Îi recunoșteai ușor după temperamentul foarte agitat, disfuncționalitățile de învățare și stările emoționale ciudate. Copii privați de dragostea părintească, trecuți prin bătăi și violuri, înconjurați de artificialitatea destinului. Erau cuprinși în tot felul de programe de sprijin ale unor asociații: primeau cadouri, făceau meditații, mergeau în excursii, participau la cursuri de muzică și concerte. Însă nimic nu poate compensa absența unei familii... 

Unul dintre ei, cls. a V-a, ceva mai echilibrat, avea o fire prietenoasă și veselă. Nu părea genul crescut la casă de mic, așa că l-am întrebat odată, întâlnindu-ne pe stradă, care e povestea lui. Zice: „Păi nu știți? Tata a violat-o pe soră-mea și a intrat la pușcărie. De-asta sunt eu acum la casă.” Rămâi mut în fața simplității cuvintelor și a tăriei de caracter la aceste vârste fragede. Mi-a dăruit steluța din imagine, ca amintire, „făcută de mine, domnu’, că avem activitate la casă”


Celălalt copil al istorisirii, tot de la clasa a V-a, era crescut de bunică și învăța foarte bine. L-am pregătit suplimentar cât am putut. Fiind pasionat, se descurca mai mult singur. L-am trimis la Concursul Terra – Mica Olimpiadă de Geografie, faza județeană, unde a obținut mențiune. Cineva din cancelarie mi-a mărturisit că „sunt ani și ani de când școala nu a mai văzut o diplomă la olimpiadele județene”. Se pare că fusese o adevărată performanță, ceea ce m-a bucurat nespus. 

Câte colțuri de Românie or fi asemenea? Câtă foame și tristeți ascunse? Câte ambiții blocate vremelnic așteptând izbăvirea?


de Ionuț Tudose
5.05.2021

Pentru celelalte povestioare, accesați CATEGORIA ȘCOALĂ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu