A murit un elev de-al meu în clasa a XI-a. Un suflet curat ca un crin, foarte respectuos și chiar atras de geografie, dând răspunsuri inteligente la ore. Avea organismul blocat în dezvoltare, arătând ca un copil de 12 ani. Probabil a murit din cauza unor complicații. Am fost foarte mâhnit.
Un copil nu a mai venit la școală. Nu a răcit, nu a emigrat, nu s-a mutat la alt liceu. A fost numai înmormântat.
O zi ca oricare alta. Niciun cuvânt din partea directoarei sau a profesorilor! Soarele răsare, metroul circulă, soneria se aude la ora 8.00... Toate ca până acum. În cancelarie rutina firească... Elevii altor clase habar n-aveau. O nouă zi de luni...
Înmormântarea a fost duminică, dar nu a participat nimeni din partea liceului. Colegii și dirigintele fuseseră la priveghi sâmbătă și atât. Voiam să merg, dar nu am reușit să obțin nicio informație, am aflat târziu...
Trăim într-o societate tot mai desacralizată, ancorată prea strâns în cotidian și plăcerile trecătoare… ce conduc invariabil spre fuga și frica de moarte. Începe totul să semene prea mult cu occidentul care își închide morții în cutii cât mai etanșate și-și pitesc cimitirele după ziduri înalte și dealuri izolate. Morții nu mai există, fiindcă ne amintesc micimea vieții. Sunt poate niște fantasme. Există doar vizibilul…
I-am rugat pe colegii lui să aducă marți, la prima oră, o poză cu el, o iconiță și o lumânare sau candelă pe care să le așeze în memoria lui pe măsuța din holul de la intrare. Să nu treacă totul așa, de parcă nu s-a întâmplat nimic, ca într-un neam de păgâni.
În profesia aceasta, ce poate fi mai trist decât să-ți moară propriii elevi? Avem totuși nădejdea mântuirii și a învierii în Domnul nostru Iisus Hristos, căci altfel totul ar fi ilogică irosire.
Un copil nu a mai venit la școală. Nu a răcit, nu a emigrat, nu s-a mutat la alt liceu. A fost numai înmormântat.
Miercuri, masa din hol era încă goală, ceea ce mă întristase mai tare. Nu reușiseră elevii să facă ce îi rugasem. În schimb, vineri m-am liniștit văzând poza lui R., o iconiță, niște flori și candele. Fostul lui coleg de bancă și bun prieten, A., m-a abordat prin școală: „Ați văzut, domn profesor, că am făcut în hol cum ne-ați zis? Am vrut să punem și o față de masă frumoasă, dar nu ne-a lăsat, ca să nu ia foc”. „Am văzut, am văzut că ați pus, m-am bucurat. Bravo! Așa trebuie!”
Pe A. l-am perceput, în puținele interacțiuni de la ore, ca pe un băiat foarte bun și isteț, cu unele frământări sufletești și metafizice. Acum era încântat de isprava cu poza, icoana și celelalte. Un gest mărunt, dar greu... Plecarea lui R. l-a mișcat serios, pare-mi-se. Cred că A. va fi un mare iubitor de Hristos, la un moment dat.
Un copil nu a mai venit la școală. Nu a răcit, nu a emigrat, nu s-a mutat la alt liceu. A fost numai înmormântat. Dumnezeu să-l odihnească!
de Ionuț Tudose
15.05.2021
P.S. Pentru celelalte povestiri de la catedră, accesați CATEGORIA ȘCOALĂ
2 comentarii:
Buna ziua ! Oamenii fac diferenta intre ceea ce este si ceea ce nu este, iar dumneavoastra sunteti un Om. Dumnezeu sa il odihneasca !Felicitari ! Succes in tot ceea ce faceti !
Mulțumesc frumos! Nu primesc laudele. :) Aceste povestioare sunt doar fragmente sporadice, ele nu surprind și plictiseala sau banalitatea orelor mele. Sunt mulți profesori mai buni decât mine, doar că eu am ales să mai povestesc una-alta, pentru a mai încuraja oamenii...
Trimiteți un comentariu