Povești de la catedră 9: Gălăgia


Gălăgia este teribilă, ea blochează orice inițiativă și orice materializare a unui proiect bun. Gălăgia stresează, inhibă și afectează demersurile organizatorice ale profesorului. Destructurează lecții și împrăștie ideile prin aerul dens și poluat de compușii fonici. Ea se metamorfozează rapid într-un monstru gură-de-foc, descătușat, inhalator al minților. Gălăgia este concomitent iubită și renegată, acceptată și hulită. Este concomitent crescută și nerecunoscută de părinții ei, anume elevii. 

Gălăgia provoacă spaimă fiecărui profesor. Este himera care înalță degete amenințătoare, care ridică părul pe spate, care benoclează privirile și scurge sângele spre tâmple. Gălăgia disperă și doare, macină și irosește. 

Gălăgia este totuși un liant al clasei, un simptom pozitiv al prieteniei, să vorbim oximoronic. Gălăgia se naște deseori în colectivele unite și deschise sufletește. Este simbolul vieții, un fel de trafic de cuvinte de la inimă la inimă. În fond, gălăgia este numai rezultatul înghesuielii din săli. Dacă așezi 30 de copii pe un câmp cu flori, sub o pădure sau într-un parc, vei auzi doar o discuție ici, alta colea, fără ca ele împreună să hrănească monstrul acustic. 

Orice s-ar zice, urâm gălăgia. Este dușmanul orelor puține pe săptămână, al orelor considerate „neimportante” de terți. Este dușmanul celor blânzi și înțelegători, dușmanul oamenilor „de treabă” și „fraieri”. 

La sfârșitul primului meu an de învățământ vorbeam cu elevii de-a VIII-a. Se amuzau copios de tehnica mea de a stăpâni clasa prin strigătul „Linișteee!”. Cum să nu amuze hilaritatea și ineficiența contrastului produs? Cum să amortizezi gălăgia, strigând „Linișteee!”? :) 

Lupta contra gălăgiei e dură și trebuie dusă pe mai multe fronturi: prin impunerea autorității, captarea atenției, implicarea elevilor în lecție etc. De atunci, inevitabil, am mai apelat la vocea groasă și strigătele de luptă. 

După 7 ani, din nou la o clasă de-a VIII-a, rememoram întâmplările de la ore. Mai în glumă, mai în serios și fiind convins încă de impactul vocii mele, îi întreb: „Ia ziceți, v-ați speriat când făceați gălăgie, iar eu strigam la voi?” Ce îmi răspunde unul dintre ei: 

„Aa, nu aveam nicio treabă! În schimb, făceam pe mine de frică în momentul în care loveați cu pixul în catedră!” 

Hmm, interesant șoc psihologic! Ticăitul pixului în catedră, această armă letală... M-a mirat replica, chiar dacă apelasem de atâtea ori la instrumentul de scris pentru a nu scrie. Dar parcă aveam nevoie de o confirmare, care mi-a amintit sfaturile primite în facultate. Explicația este foarte simplă. Când copiii vorbesc mult între ei, orice voce ridicată este pur și simplu un sunet mai intens, dar de aceeași frecvență. Ea nu schimbă substanțial starea, nu atrage atenția, nu captează. Dimpotrivă, generează efectul domino: tu ridici vocea, ei ridică vocea să te acopere. Ei ridică vocea, tu ridici vocea să-i acoperi... 

Atunci tu trebuie să produci o ruptură, un sunet nu neapărat mai intens, însă total diferit și neobișnuit: pixul lovit în catedră bulversează prin ritmicitate și subțirime, de aceea captează atenția. Toți se uită la tine uimiți: „Oare ce are de gând să facă mai departe acest psihopat?” Nimic. Doar continuăm lecția... până la următoarea renaștere a monstrului gălăgiei. 

de Ionuț Tudose
14.05.2021 

P.S. Pentru celelalte povestiri de la catedră, accesați CATEGORIA ȘCOALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu