Neoclasicismul în arhitectură se dezvoltă în Europa (și America) în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sub influența raționalismului iluminist și a descoperirilor numeroaselor situri arheologice antice, între care și orașele Pompei și Herculaneum. Operele artistice ale antichității romane și grecești (Panteonul din Roma, Parthenonul din Atena, alte temple, statui, coloane) atrag interesul arhitecților și sculptorilor care redefinesc practic clasicitatea antică. Este un fel de întoarcere la vechile modele, așa cum se întâmplase și în timpul Renașterii italiene.
După ce v-am prezentat câteva aspecte interesante ale stilului brâncovenesc, prin vizita de la Palatul Mogoșoaia, este timpul să descoperim acum câteva clădiri bucureștene construite într-un alt stil arhitectural, mult mai recent, rămas în memoria colectivă ca „stil național”. Este vorba, bineînțeles, de stilul neoromânesc, favoritul meu și, sunt sigur, al multora dintre dumneavoastră. Scopul articolului este, în primul rând, de a educa și de a sensibiliza publicul față de comorile arhitecturale care zac în jurul nostru. Străzile devin muzee în aer liber, însă pot rămâne ignorate prin incultură și nesimțire în fața frumosului. 