Epidemia COVID19 a lăsat urme adânci în rândul populației, cu toții având cunoștințe, rude, prieteni sau colegi care au murit în această cruntă perioadă. Totuși în cei doi ani și jumătate scurși de la primele cazuri semnalate, România a parcurs o serie lungă de stângăcii în gestionarea crizei, manipulări ale informării publice, unele cu efecte dezastruoase asupra sănătății.
Destul de discret au fost publicate pe Geografilia câteva paradoxuri ale epidemiei, un sondaj despre școala online, explicații asupra necesității revenirii elevilor în clase, o opinie privind școala online, dar și scepticismul față de „eficiența și siguranța” vaccinurilor. Subiecte despre care s-a mai vorbit și sperăm că se va mai vorbi, în virtutea aflării adevărului.
50 000 de decese „colaterale”
Pentru început propunem o simplă observație a datelor puse la dispoziția publicului de site-ul Institutului Național de Statistică, cu atenție specială comparativă asupra numărului deceselor și amplorii diverselor boli nonCOVID în perioada prepandemică (2015 – 2019) și cea pandemică (2020 – 2021). Acestea ne împing spre anumite concluzii dureroase, care confirmă încă o dată devastatoarele măsuri din pandemie.
Astfel, conform site-ului precizat mai sus, în anii 2020 și 2021 s-a înregistrat un exces de decese de circa 109 000 persoane, comparativ cu media anilor 2015-2019. La finalul lui 2021, numărul total de decese COVID raportate era de aproape 59 000, conform worldometers. Dintre acestea, rămâne discutabil câte au fost realmente decese COVID inevitabile și câte evitabile în absența neglijenței în serviciu, tratamentelor necorespunzătoare sau agravării stării prin nedeclararea bolii (frica de medici și spitale induse de mass-media).
Rămâne discutabilă și raportarea unora dintre aceste cazuri în contextul existenței unor testări pozitive (sau fals-pozitive) ale unor pacienți cu anumite comorbidități foarte grave. În plus, rămâne nelămurită dimensiunea altor afecțiuni ale sistemului respirator încadrate la decesele COVID. Una peste alta, considerând cele 59 000 de decese ca fiind real determinate de COVID, tot mai rămân 50 000 până la excedentul de 109 000 față de tendința prepandemică.
Se poate afirma cu certitudine că acești 50 000 de oameni sunt „victime colaterale” ale „luptei împotriva COVID-ului”. Lipsa accesului la analize, investigații și tratamente nonCOVID, închiderea unor secții sau unități spitalicești, izolarea în locuințe și alte restricții pot fi considerate cauze ale degradării sănătății populației, care au dus, într-un final, la decesul a 50 000 de oameni, victime nonCOVID. Informațiile sunt parțiale, întrucât nu cunoaștem încă statistica finală pe anul 2022, aflată bineînțeles într-o actualizare continuă, inclusiv prin atașarea unor recente decese COVID (+7 400).
Fig.1. Date statistice comparate privind decesele în perioada 2015-2021.
În fig 1 se pot corela oarecum cele 59 000 de decese Covid cu excedentul de decese cauzate de boli ale aparatului respirator în 2020-2021 (72 000). Evident, datele nu pot să corespundă perfect, mai ales că în ultimii ani exista o tendință ascendentă legată de decesele asociate acestor boli.
Mai interesantă este explozia deceselor din perioada pandemiei, cauzate de alte boli, deci fără teste pozitive COVID:
- boli infecțioase și parazitare (creștere anuală de 25%);
- boli endocrine, de nutriție și metabolism (+50%), mai ales diabetul zaharat (+60%);
- tulburări mentale și de comportament (+25%);
- boli ale aparatului circulator (+13%, dar în valori absolute +38 000 decese cumulate în ambii ani).
În același timp, mai puține decese în vremea pandemiei au fost raportate:
- cele cauzate de tumori (-6% anual);
- de afecțiuni legate de perioada perinatală (-17%), reducerea lor fiind însă ușor explicabilă prin scăderea nupțialității și, deci, a natalității, din pricina restricțiilor;
- de leziuni traumatice și cauze externe (-8%), reducerea lor fiind explicabilă prin restricțiile de circulație, de unde au rezultat mai puține accidente, altercații etc.
Punând în balanță măsurile restrictive și abuzive antiCOVID, pe de o parte, cu explozia deceselor nonCOVID (50 000), pe de altă parte, ne întrebăm dacă tot efortul a meritat.
Pe datele parțiale ale INSP (fig.2) se poate observa o creștere a ratei mortinatalității (rata copiilor născuți morți la 1000 de născuți vii+morți) la 4.1 în trim. I din 2022, comparativ cu valori între 3.3 și 3.6 în anii precedenți.
La fel, mortalitatea infantilă (rata copiilor decedați în primul an de viață la 1000 de născuți vii) înregistrează și ea un maximum de 6.8 în primul trimestru din 2022. Ar fi utile câteva lămuriri din partea autorităților în ce măsură aceste creșteri pot fi puse pe seama gestionării dezastruoase a sistemului de sănătate (monitorizarea deficitară a sarcinilor) sau pe seama altor factori. Pentru concluzii valide, evoluția indicatorilor de sănătate trebuie urmărită și în anii următori.
Fig.2. Evoluția mortinatalității și a mortalității infantile.
Circa 200 000 de afecțiuni mai puține înregistrate de medici în 2020
Mai departe (fig.3) au fost extrase din statistica INSSE datele referitoare la cazurile comunicate de medicii de familie pe diverse categorii de boli. Deocamdată sunt centralizate datele doar până în 2020, acesta fiind deci singurul an de pandemie pe care îl putem compara cu perioada prepandemică (2015 – 2019).
Fig.3. Numărul cazurilor de boli comunicate de medicii de familie
Se constată o scădere a numărului total de îmbolnăviri raportate în 2020 față de media intervalului 2015-2019 cu circa 1,4 mil. cazuri, anume cu 10 %. Dintre acestea, 1,2 mil. sunt boli ale aparatului respirator. Dat fiind contextul COVID și modul diferit de contorizare a acestei categorii de boli, mai rămân cca 200 000 de alte boli nonrespiratorii în minus față de perioada prepandemică. Vocile optimiste, pro-restricții, ar spune că această diminuare s-ar datora tocmai limitărilor de mișcare impuse. Totuși există tipuri de boli, cum ar fi cele infecțioase sau cele ale pielii, favorizate într-o bună măsură de contactul interuman, care au înregistrat de fapt ușoare creșteri, ci nu scăderi, așa cum ar fi fost firesc conform raționamentului de mai sus.
În realitate reducerea cazurilor de îmbolnăviri comunicate se explică prin restricționarea accesului pacienților nonCOVID la medici, analize, consultații, conducând la neînregistrare și nemonitorizare. Altfel spus, cca 200 000 de boli, poate unele mai grave, poate mai puțin grave, NU mai există în statistici, nu au fost consemnate. Descoperirea și tratarea lor s-au amânat, cu probabilitate (variată) de înrăutățire a stării de sănătate în lunile sau anii următori.
Cel puțin din punct de vedere statistic, avem și vom avea de-a face cu o „pandemie” paralelă COVID-ului.
Într-o statistică a Institutului Național de Sănătate Publică (fig.4) se pot observa subraportările oficiale din prima parte a pandemiei privind incidența cazurilor noi de cancer, diabet zaharat și boli psihice. Avem de-a face cu o evidentă subraportare, iar nu cu vreo „însănătoșire miraculoasă a populației”, întrucât în a doua parte a pandemiei (2021 și trim. I din 2022), datele reiau un trend ascendent, rata diabetului zaharat chiar atingând un maximum în 2022. Deja resimțim statistic primele valuri ale „pandemiei paralele”.
Fig.4. Evoluția unor indicatori ai sănătății
La fel de grav, în 2020 simptomele, semnele și rezultatele anormale ale investigațiilor clinice au sporit cu cca 13% (+32 000) față de perioada prepandemică (fig.3).
Pacienții nonCOVID în scădere spectaculoasă în spitale în 2020
Dacă totalul îmbolnăvirilor raportate, după cum am văzut anterior, a scăzut în 2020 cu aproximativ 200 000, totalul externărilor nonCOVID din spitale s-a redus într-un ritm și mai alert, anume cu 1,57 mil. Această diminuare s-a întâmplat la toate categoriile de boli (vezi fig.5), inclusiv la cele care au înregistrat oficial mai mulți bolnavi în 2020 decât înainte.
Fig.5. Numărul externărilor din spital în perioada 2015-2020, pe categorii de boli
Scăzând cele 200 000 de îmbolnăviri neraportate sau inexistente, mai rămân circa 1,3 mil. bolnavi nonCOVID care pur și simplu au dispărut din statistică în 2020. Motivele: rămânerea forțată la domiciliu, reorganizarea secțiilor și a unor unități pentru suportul COVID, trecerea bolnavilor nonCOVID la COVID, diminuarea investigațiilor clinice, teama patologică a oamenilor de spitale etc.
Câte dintre cele 1,3 mil. de potențiale afecțiuni chiar ar fi avut nevoie de îngrijire în spital și câte nu erau „urgențe medicale”, rămâne discutabil. Poate statisticile din anii următori ne vor releva într-un fel și acest aspect. Rămâne însă o probabilitate mare de înrăutățire a stării de sănătate a populației, ca efect al stopării accesului în spital pentru un număr atât de crescut de potențiali pacienți nonCOVID.
În încheiere reluăm întrebarea obsesivă și retorică: oare a meritat ca în numele luptei antiCOVID să închizi parțial țara și sistemul de sănătate!?
Surse
Institutul Național de Sănătate Publică , accesat ultima oară pe 23.08.2022
Institutul Național de Statistică , accesat ultima oară pe 23.08.2022
de Ionuț Tudose
23.08.2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu