După o pauză îndelungată am pornit din nou pe cărările liniștite ale uriașilor, într-o drumeție destul de solicitantă, de o zi. La ora 8.15 am coborât din tren pentru a fi la 8.30 în marginea pădurii, la Căminul Alpin.
Până la Pichetu Roșu am optat pentru poteca de sub munte, prin Poiana Coștilei, desfășurată cumva paralel cu asfaltul din Valea Cerbului. Traseu prin pădure, cu alternanțe de urcări și coborâri, cu puține deschideri panoramice, dar cu o constanță a temperaturii și absența vântului, ceea ce îl poate face excelent pentru o ieșire cu familia. De la Pichet se poate coborî la Gura Dihamului. Noi am continuat pe la Prepeleac până la cabana Mălăiești. Traseul Căminul Alpin - Mălăiești, conform marcajului, se realizează în 4.5 - 5 ore, însă noi am ajuns în 3h 40 min.
Foto 2. Așa arată traseul prin pădure, între Căminul Alpin și Mălăiești.
La Mălăiești, stupoare, nicio sursă de apă. Izvorul este secat aproape tot anul, fiind nevoie de o refacere zdravănă a proviziilor de la barul cabanei. Cluburile de fițe ar fi geloase pe prețurile practicate aici, dar date fiind izolarea și transportul dificil, situația este firească și de înțeles.
După o excelentă pauză, ne-am urnit spre Omu. Aveam două variante: fie prin valea Țigănești - Culmea Țigănești - Vf. Scara, fie direct prin obârșia văii Mălăiești. Am evaluat timpii, energia și starea vremii, hotărând alegerea variantei a doua, mai ușoară.
Foto 3 și 4. Imagini din valea Mălăiești.
Urcușul prin golul alpin al văii Mălăiești este deosebit, cu vedere spre martorii de eroziune (ace, turnuri și piramide) ce străjuiesc amețitoarele margini ale lumii. Din culmile secundare coboară jgheaburi de pietre, care devin periculoase culoare de avalanșă în sezonul rece. Per ansamblu, poți admira rotunjimea profilului transversal al văii, cu umeri și praguri glaciare, ce amintesc de acțiunea vechilor ghețari pleistoceni. Sub picioare simțim grohotișurile tot mai instabile, constând în fragmente de conglomerate, gresii și calcar, năpăstuite de neiertătoarea dezagregare termică și hidro-mecanică.
Foto 5. Atent la potecă.
Din căldarea superioară, pentru a ajunge în creastă, marcajul te îndrumă în două direcții: în stânga ai posibilitatea de a urca pe poteca de vară, mai lungă, dar mai lină; iar în dreapta poți intra prin Hornul Mare, mai scurtă, dar mai abruptă și mai spectaculoasă. Ca timp, tot atât faci.
Foto 6. Spre Hornul Mare.
Evident am urcat prin Hornul Mare, cea mai captivantă dintre fracturile versantului superior. Ascensiunea nu este dificilă, dar coborârea, pe care personal nu aș face-o pe aici, poate fi nesigură din pricina pantei. Trebuie atenție deosebită la pietrele care se pot prăvăli peste colegii situați mai jos. De asemenea, pe vreme umedă pașii pot juca feste.
Foto 7. În Hornul Mare al Mălăieștilor
Sus, în creastă, ceață foarte deasă, total respingătoare pentru poze. Până la Omu se mai urcă lin vreo 20 min. Uneori cabana este închisă, alteori nu. Noi am avut norocul să putem intra, să ne odihnim și să bem o ciocolată caldă.
Foto 8. Ieșirea din Hornul Mare în creastă.
La ora 16.15 am început lunga coborâre prin Valea Cerbului, despre care am mai vorbit cu altă ocazie. Am grăbit călcâiele și chiar am alergat pe câteva segmente. Aveți grijă în golul alpin, deoarece sunt vreo 2-3 bifurcații care vă pot induce în eroare: poteca marcată cotește foarte discret la stânga sau dreapta, în timp ce poteca falsă continuă drept. Până vă dați seama că ea nu duce nicăieri, riscați să pierdeți timpul. În pădure nu sunt astfel de probleme.
Am ieșit în asfalt, cam la jumătatea distanței dintre Gura Dihamului și marginea orașului, loc unde a dispărut, din fericire, „bazarul” plin de corturi - o consistentă sursă de poluare și atracție a urșilor „gunoieri”. Cine vrea să doarmă în cort, să urce pe munte sau să stea în campinguri special amenajate! Am făcut aici o pauză mai lungă de revigorare în albia râului, înainte de a intra în oraș. La 19:45 eram reveniți la gară. Din nou, pe panouri, timpii erau mai lungi decât cei reușiți...
A fost o tură susținută, de circa 11h 30 min, incluzând aici și pauzele. Totuși o recomand într-o singură zi doar celor bine antrenați. În mod normal s-ar face în două zile, cu odihnă la Mălăiești, refugiul Țigănești sau cabana Omu. Succes și poteci însorite!
Alte articole pe tema aceasta citiți în DRUMEȚII!
de Ionuț Tudose
19.08.2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu