După 5 zile dezamăgitoare pe litoralul românesc în zona Constanța-Mamaia, cu prețuri prea mari și servicii slăbuțe, cu prea multe manele și gălăgie, cu multă mizerie (chiștoace, hârtii, pungi, bețișoare, pahare) și cu o atmosferă în general respingătoare, am tras concluzia că singurele lucruri bune sunt marea, dacă știi unde să cauți un loc potrivit pentru scăldat, eventual cât mai departe de „masele populare”, dar și comorile subevaluate de turiști, precum Muzeul Marinei, Muzeul de Istorie și Arheologie, Muzeul de Artă și Muzeul Ion Jalea, Delfinariul, Acvariul și Cazinoul, Palatul Reginei Maria, ruinele Tomisului ș.a.
O vizită pe litoralul nostru dens și pestriț te încurajează practic să-ți faci sejurul pe alte meleaguri mai ieftine, dar superioare calitativ, precum Grecia, Bulgaria, Albania, Italia etc. După escapada la mare, geograful simte nevoia reîncărcării bateriilor sufletești într-un loc mult mai potrivit lui și construcției sale interioare, anume la munte. Titlul articolului este o preluare un pic bruiată a denumirii volumului „Liniști de schituri” al lui Radu Gyr și se potrivește senzațional pentru ceea ce oferă zona Olăneștiului.
Ziua 1. Sosirea
Am ales orășelul-stațiune de la interferența Munților Căpățânii cu Subcarpații Vâlcii pentru a îmbina drumețiile în natură cu tratamentul curativ al apelor minerale de care dispune. Se poate ajunge din Râmnicu Vâlcea cu automobilul, microbuzul sau taxiurile din zona Parcului Zăvoi care circulă în regim de microbuz – adică așteaptă 3-4 călători și pleacă. Prețul este de 8 lei/persoană. Din București până la Râmnicu Vâlcea am mers cu trenul, însă decizia s-a dovedit a fi neînțeleaptă din pricina duratei exagerate (4h 30 min) și a aglomerației.
Municipiul Râmnicu Vâlcea, zis și „Hackerville” în relatările mass-media despre izbânzile informatice ale unor localnici, este de fapt un oraș liniștit și aerisit, cu oameni așezați. În scurta plimbare pe străzile sale am zăbovit la Casa Memorială „Anton Pann”, în care a locuit 4 ani literatul, publicistul, protopsaltul, compozitorul și folcloristul A. Pann sau „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, numit astfel de Eminescu în Epigonii. O casă pătrățoasă, cu șindrilă și cerdac, care împrumută mult din aspectul culelor oltenești și care, în mod interesant, a fost una dintre clădirile mutate pe șine de autoritățile comuniste în timpul sistematizării urbane.
Interiorul este frumos amenajat, documentând biografia artistului, iar mobilierul și obiectele de uz casnic te întorc în timpuri străvechi. Sculpturile în lemn și obiectele de artă religioasă reflectă cultura Olteniei de sub Munte. Merită vizitată. Biletul de intrare costă doar 6 lei/adult.
Dacă doriți informații privind mersul microbuzelor și autocarelor, vă adaug numerele de telefon găsite în holul hotelului. Există autocar direct pe ruta București/Autogara Militari – Băile Olănești mai rapid și mai ieftin decât combinația tren-taxi. Face opriri la Pitești și Râmnicu Vâlcea.
Așadar, m-am cazat în centrul stațiunii la Hotel Parâng, unde condițiile au fost foarte bune și micul dejun inclus. Inițial am plătit 5 nopți, dar am prelungit cu încă 3, deoarece aveam multe de văzut. În prima după-amiază am luat pulsul stațiunii, am văzut și gustat din izvoarele minerale omniprezente, în special pe aleea pietonală din nord, înșirate în pădure paralel cu râul Olănești: Izvoarele Centrale, Izvoarele 7, 15, 19, 5 și 24. Numerotarea lor nu pare a avea o logică spațială, dar sunt ușor de găsit. Mirosul și gustul sunt de „ouă clocite”, de la sulful conținut, însă proprietățile curative sunt deosebite, pentru o mulțime de afecțiuni. Bineînțeles, consumul acestor ape se face la recomandarea medicului.
Stațiunea este foarte plăcută pentru promenadă și odihnă. Parcul Central este modernizat, cu foișoare și loc de joacă pentru copii, o fântână cu program de muzică în fiecare seară, între orele 19-23, în jurul căreia se adună turiștii pe băncuțe. Sunt multe terase și comercianți stardali de tot soiul. Vreo 2-3 supermarketuri oferă produse la prețuri bune. Ziua am încheiat-o cu aceste poze în albia râului Olănești.
Ziua 2. Drumeție Băile Olănești - Schitul Bradu
Dimineața am început-o cu o plimbare în sudul stațiunii, într-un ochi forestier care te cheamă la un răgaz contemplativ: Lacul cu Nuferi. Sunt pe mal două băncuțe de unde se pot admira bobocii plutitori.
După micul dejun mi-am început ședințele la bazinul cu apă sulfuroasă și termală (32ᵒ - 35ᵒ C) de lângă parcul central. Programul de funcționare este 10-18, iar biletul costă 20 lei/adult și 10 lei/copil. Zilele petrecute aici mi-au mai ameliorat durerile de spate dobândite în timpul școlii online, dureri ce reprezintă doar unul din zecile de motive pentru care școala online nu ar trebui să mai existe!
Scăldatul este plăcut și revigorant, în lateral fiind două țâșnitoare orizontale foarte bune pentru hidromasaj. Stațiunea mai oferă și alte locații de genul acesta, inclusiv SPA („Salus Per Aquam” = terapie/sănătate prin apă, cuprinzând o multitudine de proceduri și practici benefice fizicului și psihicului uman). Aș fi vrut să încerc și eu o terapie pentru zona lombară, cu masaj și nămol sapropelic, dar m-am preocupat cu altele... Pădurea este irezistibilă.
După-amiază am pornit în prima drumeție de la Izvoarele Centrale, pe lângă o poartă încuiată cu lacăt, dar ocolită cu două scări de aluminiu. Se urcă prin pădure până în satul Tisa circa 40 de minute, unde se deschid peisaje surprinzătoare, inclusiv spre Masivul Buila-Vânturarița. Din Tisa am mers încă o oră pe drum de țară, relativ orizontal, până în satul Gurguiata, denumire derivată de la „gurgui” (vârf ușor țuguiat de deal), deoarece așezarea este situată într-o zonă de acest fel, pe interfluviul dintre valea Olăneștiului și valea Cheii. Aici am poposit câteva minute la schitul Bradu.
Întoarcerea nu am mai făcut-o prin Tisa, ci din Gurguiata am coborât prin pădure direct în valea Olăneștiului, la Mănăstirea Comanca, de unde am continuat circa 2 km pe drumul paralel cu firul apei până în stațiune. O zonă deosebită. Un traseu ușor de 3-4 ore.
Ziua 3. O plimbare de duminică
La 2-3 minute de parcul central este o bisericuță de lemn, „Sf. Pantelimon”, adusă din zona Albacului și așezată aici, la capătul treptelor ostenelii. Iconografia sa naivă și pragul smereniei îi trădează originea rurală mistică și mitică.
După-amiază am mers la izvorul 3-bis, cred că singurul fără „apă clocită”; am analizat puțin rocile din aflorimentele de pe marginea drumului (conglomerate, gresii și, pare-mi-se, ceva gnaise, ca la Cozia); m-am distrat urmărind șopârlele ce se ascundeau în găurile pământului și am pozat un meandru al Olăneștiului, cu vaduri și renii, folosite de turiști pentru plajă și scăldat.
Ziua 4. Drumeție Băile Olănești – Mănăstirea Iezer – Schitul Pahomie
A fost cea mai solicitantă zi. Un traseu care poate fi parcurs cu mașina prin Gura Cheii, drumul fiind de țară, dar nivelat și accesibil, fără gropi și bolovani. Eu am optat pentru o drumeție de 8 ore. Am plecat tot de la Izvoarele Centrale, cu urcare prin pădure până la Tisa, la fel ca în ziua 2, apoi nu am mers spre Gurguiata, ci am coborât în valea Cheii, cu ieșire în drumul spre Pahomie. De aici se merge relativ drept printr-o pădure plăcută și paralelă cu râul Cheii. O ușoară pantă este doar la final.
După 2 km se ajunge la Mănăstirea Iezer, cu punctul său culminant Grota Sfântului Antonie – o bisericuță săpată în stâncă de acesta, undeva la 15 minute deasupra mănăstirii, într-o poiană de basm. Chiar la gura grotei este înmormântat sfântul, lăsând rânduială a nu-i fi dezgropate osemintele. Odată, un sobor înalt a oficiat o slujbă de priveghere cu scopul aflării moaștelor, însă o stâncă s-a prăvălit chiar lângă bisericuță, tălmăcindu-se aceasta ca un semn din partea sfântului de a-i fi respectată dorința inițială.
De la Iezer mai sunt încă vreo 5 km până „La Răscruce” – locul de unde se ramifică un drum spre Pahomie, apoi încă 3 km. Doar mașinile care mai trec din când în când creează ceva disconfort, în special prin praful ridicat de roțile acestora. Pe traseu sunt câteva izvoare (înainte de Iezer, între Iezer și Răscruce, cascada de la Pahomie) și troițe alese.
Bisericuța Schitului Pahomie, nume în jurul căruia încă sunt vehiculate diverse legende, este amplasată la baza unui versant stâncos, dând senzația unei izvorâri din măruntaiele muntelui. Chiliile sunt de o frumusețe aparte, iar peisajele deschise pe alocuri spre muntele Buila-Vânturarița, la poalele căruia se află, îți taie și ele răsuflarea. Salba sfințită a acestui masiv, se continuă ca o metanie spre sud cu Pătrunsa, Arnota, Păpușa și Bistrița.
Iubitorii crestelor vor găsi la Pahomie o mică parcare de 5-7 locuri, de unde pot începe ascensiunea spre Șaua Ștevioara și de acolo pe vârfurile care dau numele acestui masiv cristalino-sedimentar spectaculos.
Așadar, la dus am făcut 5 ore, incluzând toate pauzele, pozele, urcușul la Grota Sf. Antonie și odihna de la Pahomie. La întoarcere doar am mers, parcurgând cei aproximativ 14 km în 3 ore. Dacă vă place mersul pe teren relativ drept, este în regulă. Dacă vă plictisiți repede, mai bine mergeți cu mașina, cu precizarea că veți pierde peisajele de la Tisa. Mi-aș fi dorit să urc și în Buila, dar poate cu altă ocazie.
Ziua 5. Gunoaiele de la izvor
După lunga expediție m-am refăcut toată ziua la bazinul cu apă sulfuroasă și am mai inspectat puțin stațiunea. Am pozat Casa de odihnă a Patriarhiei Române, care are un aspect nelocuit. Am mers până în sudul stațiunii la Izvorul din Forestier, unde m-a dezgustat mizeria lăsată de cei care se pot civiliza doar prin argumentul ciomagului, adică prin amenzi usturătoare. Ironia face ca la o distanță de 10 m să fim anunțați de pe un stâlp că „localitatea este supravegheată video”. Adică sunt camere la un popas mizerabil, dar nu se uită nimeni pe ele să identifice persoanele contraveniente? Care-i scopul cheltuirii banilor publici pe măsuri ineficiente?
M-am întors în centru și am descoperit că se vede o parte din Buila, mai exact vârful Stogu situat în nordul masivului. Pe un teren de sport am urmărit minute-n șir niște turiști străini care practicau un sport ciudat, asemănător cu baseballul, dar cu bâte mai late. Cricket sau softball, habar n-am. Un bețiv, un fel de „ochiul și timpanul” localității, m-a abordat văzându-mă că îi urmăream atent: „Știi tu ce sport joacă ăștia? Nu știi.”. A formulat întrebarea de parcă el cunoștea și voia să mă verifice. „Nu știu, zic. Ce este?”. „Păi eu de unde să știu?” Deja intraserăm într-un dialog al absurdului, așa că l-am întrebat ceva mai concret, de unde sunt băieții. „Șoarecii ăștia sunt din Sri Lanka, îmi zice, și stau iete colo, la casa aia verde!” Ok, omul mi-ar fi spus și cât poartă băieții la pantofi, dar nu știa ce sport joacă...
Spre seară am urmărit și eu puțin fântâna cântătoare din parcul central, cu ceva muzică plăcută din sfera pop, rock și folk, chiar dacă erau difuzate aceleași piese zilnic, până la saturație.
Ziua 6. Vârful Piatra Scrisă
Piatra Scrisă este un vârf sau, mai corect spus, o proeminență stâncoasă situată deasupra stațiunii, la doar 40 min. - 1 oră de mers pe jos prin pădure. Se ajunge foarte ușor din dreptul Bisericii Sf. Pantelimon, pe lângă cimitir, pe o potecă marcată cu bulina galbenă. Eu pe aici am coborât, ascensiunea făcând-o prin Intrarea Parângului, o străduță care devine drum forestier, care la rândul lui se pierde pe fâneața unui om, de unde continuă ca potecă printre rugi de muri. Numai aici am zăbovit vreo 20 de minute pentru a mă bucura de gustul fructelor adevărate.
De ce îi spune „Piatra Scrisă”? De fapt sunt două Pietre Scrise, la o distanță de 5-10 min. una de alta. Sunt niște stânci scrijelite cu tot felul de litere și cifre. Aș fi petrecut multă vreme să descifrez toate mesajele criptate pe ele, dacă vremea nu se anunța ploioasă. Cel mai mult mi-au plăcut ghinda și frunza sculptate pur și simplu în stâncă, probabil cu dalta și ciocanul. Locurile sunt și puncte de belvedere excelente asupra văii Olăneștiului, însă frunzele obstrucționează parțial peisajul. De aceea cred că toamna târzie este cea mai potrivită pentru drumeție.
Este de departe cel mai accesibil traseu în natură pentru turiștii veniți la Olănești, inclusiv cu copii, dar cu încălțăminte corespunzătoare.
Ziua 7. Drumeție la „Athosul românesc”, Mănăstirea Frăsinei
Se pleacă pe lângă Pensiunea Iulia Star, la marginea de sus a stațiunii, unde se deschide un plai cu un drum forestier, o troiță și o săgeată spre Mănăstirea Frăsinei. În maximum 1.30h – 2h ar trebui să ajungeți. Mai grea este doar prima parte, care urcă ținând liniile de electricitate, se trece apoi pe lângă un prepeleac improvizat, dar folositor în caz de ploaie și se atinge punctul maxim într-o șa cu o troiță frumoasă. Aici este prima răscruce importantă. Nu coborâm acum în vale, ci urmăm un drum secundar prin stânga troiței. Imediat auzim câinii din gospodăria unui bătrân cumsecade al înălțimilor, care crește mai multe capre. Este mâhnit că toți cei 5 copii sunt plecați care încotro, pe la Sibiu sau prin alte țări. Îmi explică ciudatele vânzoleli topoclimatice ale regiunii, el fiind ocolit de ploaie din pricina „curenților ce coboară și împing norii încolo, spre Frăsinei”. La întoarcere aveam să îl găsesc spălând niște rufe, pentru că „aici trebuie să muncim tot timpul. Nu pică nimic din cer, dacă doar stai și te uiți”.
De la bătrân vom continua prin pădure, ținem dreapta la o nouă bifurcație și ajungem la primele case ale satului Șuta. Poteca va trece prin fânețe, livezi de pruni sau spatele gardurilor. O pledoarie naturală pentru artă și spirit. Poteca se face drum de sat. Se iese din sat la un drum județean asfaltat, facem stânga și după 1.5 km ajungem la Mănăstirea de maici, pentru femei.
Căci mai departe urcă încă 1.5 km doar bărbații, Sf. Calinic de la Cernica lăsând rânduială sub blestem ca doar partea bărbătească să meargă la Frăsinei, pentru a-i feri pe călugări de ispitele lumești. Puțină lume menționează că blestemul se sfârșește de fapt cu o binecuvântare dumnezeiască pentru toate acele femei care vor păzi cu smerenie acest obicei.
Înainte de mănăstire zărim în vale o chilioară tradițională cochetă lângă un iaz. Un monah coboară grăbit spre ea, pentru cine știe ce ascultare. Este ora 12.00. În curând ajung la mănăstire. Bărbile impresionante, interiorul bisericii și priveliștile din jur inspiră la mistică creștină. Pe coșul trapezei iese un fum gros și hotărât. În curând sună de masă și toată lumea se îndreaptă spre sursa fumului, călugări, muncitori și câțiva pelerini.
Fiecare avea locul lui, totul se desfășura într-o ordine militărească. Un „ofițer” zdravăn stătea între mese și, printr-un cot dur ne făcea semn ăstora mai aerieni unde să ne așezăm. Totul în liniște deplină, pentru că, știm cu toții, „la masă nu se vorbește”. Iată o zicală preluată probabil din viața mănăstirească, pentru că în timpul mesei un călugăr citește un cuvânt de învățătură, iar ceilalți ascultă și mănâncă. Eu nu am priceput nimic din ce s-a citit. Ori mi-era foame prea tare, ori rostea prea încet și neclar. Oricum a fost cea mai delicioasă și sățioasă mâncare.
La fel ca în drumeția la Pahomie și de data aceasta întoarcerea am făcut-o mai repede. Drumul știut e mai scurt parcă.
Ziua 8. Odihnă în zi ploioasă
Vremea începuse să se strice așa că ziua a opta am petrecut-o mai mult în cameră, singura activitate de afară fiind deja obișnuita bălăceală în ștrandul cu apă sulfuroasă, care este acoperit, spre a dobândi ultimele vajnice puteri înainte de începerea anului școlar, sperăm noi nu iarăși online.
Ziua 9. Plecarea
Mai fac o poză parcului central de pe o terasă mereu aglomerată, dar înainte de a pleca, trebuie să spun că cel mai mult aș recomanda localul Turnul, așezat în vârful a 80 de trepte în zona Izvoarelor Centrale. Mâncarea bună și parcă mai ieftină decât în restul stațiunii, servirea mai apropiată de normalitate, muzica mai liniștită. O atmosferă relaxată, la baza unui... turn impozant.
Întoarcerea în București am făcut-o cu autocarul, mai rapid și mai ieftin decât trenul, după cum am menționat deja la început.
De ce am povestit toate acestea? Pentru a vă încuraja să descoperiți frumusețile geografice. Mi-au trebuit 9 zile să văd o parte din deosebita zonă a Olăneștiului. Mi-ar trebui 10 vieți pentru a parcurge cu adevărat toată România. Mă amuză aceia care înșiră zeci de țări vizitate, fiecare în câteva zile: „Am văzut Thailanda săptămâna trecută”. Ok, în afară de aeroport, hotel, 3 străzi și 4 obiective turistice, ai mai văzut ceva? Nu, nu ai văzut Thailanda, ci numai o parte superficială din ea, de multe ori chiar nesemnificativă. Printr-un cumul de superficialități nu vom ajunge niciodată la profunzime.
de Ionuț Tudose
30.08.2021
2 comentarii:
Mulțumim, chiar e folositor ce-ați postat aici
Un loc absolut superb.
Trimiteți un comentariu