Povești de la catedră 20: Titularizarea


La vârsta grădiniței și în clasele mici, pe maidanele mult îndrăgite se mai strângeau copiii în jurul meu să mă asculte. Habar n-am ce le povesteam, chiar nu mai rețin, dar cu siguranță nu discutam probleme geografice. Cred că îi atrăgea talentul meu de „a prosti” lumea. Tot pe atunci descopeream în atlas culorile țărilor, care iremediabil m-au captivat. Cert este că acum, după 25 de ani de la acele episoade, îmi este greu să mă hotorăsc dacă îmi place mai mult a face educație sau a face geografie

În clasa I mi-a fost pus în brațe catalogul, pentru a juca rolul „MC-ului” în sceneta unei serbări. Clar mi-a plăcut importanța atribuită, după cum mărturisește peste timp coloana dreaptă ca o linie din fotografia de sus (anul școlar 1996-1997). 

În gimnaziu m-am mutat la o altă clasă. Acolo majoritatea băieților jucau fotbal. Problema apărea în momentul selecției echipei de 7+3 rezerve înaintea meciurilor cu alte clase. Colegii m-au ales căpitan, nu pentru abilitățile mele din teren, nefiind cazul, ci pentru seriozitatea și corectitudinea de care încercam să dau dovadă. Nu mi-am ignorat noua responsabilitate, așa că mă apucasem să notez într-un carnețel toate evoluțiile băieților din pauze sau de la ora de sport, prin plusuri, minusuri, calificative, tot ce trebuie. Astfel îmi îndeplineam sarcina de căpitan-selecționer. Eficiența mea era îndoielnică, dovadă stând eșecurile repetate din campionatul școlar, care au culminat cu finala din clasa a VIII-a, unde ne-au umilit unii de-a VII-a cu vreo 8-1... Marele meu regret că nu am câștigat niciodată campionatul de fotbal... 

Tot în școala generală ne ocupam pauzele cu heptatlonul sau decatlonul – o suită de 7 sau 10 jocuri ale copilăriei, precum avioanele pe hârtie, x și 0, fotbalul de masă, fotbalul logic, ping-pongul pe catedră ș.a. Eu eram organizatorul, notam rezultatele, făceam clasamentele, acordam punctajele... Frumoasă ne-a fost vârsta aceea! Apucăturile mi-au rămas: de când sunt la catedră, în fiecare zi am agenda la mine, nu pentru echipa de fotbal, nu pentru heptatlon, ci pentru plusurile de la geografie... 

Încă din clasa a VIII-a știam ce facultate voi urma, astfel alegerea liceului și a profilului s-au făcut în consecință. În maximum două săptămâni de la începerea clasei a IX-a, profesorul meu de geografie mi-a descoperit apetența și potențialul spre acest domeniu, cooptându-mă în cursa olimpiadelor școlare. De fiecare dată când studiam ceva, metoda cea mai eficientă și pliată pe construcția mea era imaginarea predării celor învățate. Îmi închipuiam că explic cuiva ceea ce citeam... 

Prin facultate am trecut foarte ușor, însă hotărârea definitivă de a deveni profesor a venit abia în timpul masteratului. În spatele deciziei au stat motivații religioase și o intensă evaluare introspectivă asupra propriilor capacități și priceperi. M-am întrebat: „Oare la ce m-aș pricepe mai bine? Oare ce mi-ar plăcea?” La examenul de titularizare am obținut note bunicele, însă niciodată nu a fost scos la concurs, ca miză, vreun post titularizabil, nici în Prahova, nici în București. Cel puțin nu când am dat eu. 

Prima dată am participat între anul 1 și 2 de master, fără a mă pregăti și fără dorința de a lua ore, ci urmărind numai acomodarea cu examenul. Am obținut o medie de peste 7. De atunci îmi amintesc primul impact serios cu învățământul: inspecția la clasă, pe care am susținut-o în fața unor elevi cam apatici și emotivi. Încercând să le redau vigoarea și să îi atrag în discuții, i-am încurajat în timpul lecției „să răspundă fără teamă, deoarece doamnele asistă la oră pentru a mă vedea pe mine, nu să vă certe pe voi!”. Am fost întrerupt destul de agresiv de una dintre cele două profesoare asistente: „’Doamnele’ sunt la piață, noi suntem ‘doamnele PROFESOARE’!”. Mda, muștruluit de față cu elevii, la primul contact cu învățământul... Colega „doamnei PROFESOARE”, vizibil jenată de replică și având probabil mai mult tact pedagogic, și-a coborât privirea, din bun simț. În general învățământul încă pare un cocktail bizar de bun simț amestecat cu țâvnă și arțag. 

În anul următor (2013), când mi-am ales catedră prima dată, am obținut media 8.26. Apoi 9.55 (2014), 9.18 (2016) și 9.32 (2017). În 2018 și 2019 mi-am prelungit contractul prin continuitate, în 2020 mi-am prelungit pe durata viabilității postului, iar în ianuarie-februarie 2021 mi-am întregit catedra la una dintre unități (liceu) în contextul pensionării unei colege. 

După aceea m-am înscris din nou la examenul din vara aceasta, cu posibilitatea de a mă titulariza pe postul meu, în cazul unei note de cel puțin 7, conform unui articol din metodologie puțin cunoscut. Un întreg concurs de împrejurări! Ce-i drept, în acești ani nu am dat din coate pentru a mă titulariza, ratând de câteva ori trenul articolului 253, care s-a și abrogat până la urmă. Am lăsat lucrurile să evolueze de la sine, fără a dispera că nu dețin calitatea magică de „titular”. Am obținut acum nota 9.05, așa că am scăpat de deranjul examenului. 

La concurs nu am fost niciodată primul și nici nu înțeleg cum unii colegi (de geografie sau alte discipline) pot lua 10. Este un examen care se axează prea mult pe reproducerea unor conținuturi și prea puțin pe competențe, creativitate și adaptabilitate. Teoretic sunt avantajați candidații tineri, cu memorie proaspătă și antrenată. De aceea, sunt convins că notele mele ar fi scăzut gradual, dacă aș mai fi susținut examenul în următorii 10 ani. În mod normal, vechimea la catedră ar trebui să însemne experiență și tact câștigat natural, concretizate în rezultate mai bune la examen. Însă subiectele nu îi avantajează deloc pe cei vechi. 

Apoi este o mare problemă cu raritatea posturilor titularizabile, din cauza suprasaturării cu cadre didactice în condițiile unei natalități scăzute (elevi tot mai puțini). Fără îndoială, sunt și factori de altă natură: blocarea unor catedre, legislația proastă care îngreunează accesul tinerilor în sistem... În al doilea an de predare, directoarea unei școli unde predasem în primul an a dorit să îmi ofere niște ore, pentru că fusese mulțumită de activitatea mea acolo. Solicitând aceasta la inspectorat, i s-a răspus că pensionarii erau înaintea suplinitorilor în etapele procedurale de acordare a orelor. 

O soluție legislativă foarte practică ar putea fi scoaterea la concurs a posturilor formate în două școli. Există multe unități mici, cu puține clase, unde majoritatea disciplinelor nu pot avea 18 ore, cât este norma de bază. Au, să zicem, 8, 10 sau 12 ore. Acestea nu sunt scoase niciodată la concurs ca titularizabile, pentru că nu li se poate da viabilitatea de cel puțin 4 ani, astfel că ele vor fi „condamnate” la suplinire. Școlile respective ar putea fi împerecheate de inspectorat după criteriul proximității și astfel s-ar obține posturi titularizabile în două unități. 

În total am lucrat în 8 școli, însă niciodată nu mi s-a pus stigmatul de „suplinitor”, după cum am mai auzit că se procedează cu răutate prin alte locuri. Am avut doar colegi neinteresați de bârfe de genul acesta. La finalul primului meu an, elevii se mirau când le-am comunicat că nu mai predasem înainte. La fel, în examenul din vara lui 2014 s-a nimerit ca asistent un coleg de cancelarie mai în vârstă, care, de asemenea, mă întreba ce caut acolo, crezându-mă deja titular. Eee, el prinsese alte vremuri... 

Titularizarea înseamnă avantajul stabilității profesionale și contractuale, însă vine la pachet cu riscul plafonării și al obturării în propriile paradigme didactice autosuficiente. Vine cu riscul demotivării, pe principiul „timpul trece, leafa merge” și nici securea examenului nu mai este deasupra capului... Dezvoltarea ulterioară titularizării depinde într-o măsură covârșitoare de conștiința și conștiinciozitatea profesională a fiecăruia. Adică este o chestiune mult prea relativă care afectează efective întregi de elevi. De aceea s-ar impune o regândire a mecanismelor stimulative în evoluția carierei didactice. În prezent, cursurile de perfecționare sunt marcate în general de superficialitate și neprofesionalism, schimburile de experiență sunt adesea irelevante și neînsoțite de consecințe practice, gradele didactice II și I încă se susțin cu protocol de nuntă ca pe vremea comunismului, iar gradațiile de merit se acordă pe criterii uneori dubioase. Poate că vechile stimulente sunt depășite și trebuie reanalizate. 

Una peste alta, îmi place să cred că m-a urmărit până acum icoana Martirilor Brâncoveni. Cel mai mic dintre ei avea vârsta unui elev de clasa a V-a astăzi, când s-a jertfit. 12 ani am învățat la liceul din Urlați care poartă numele lui Constantin Brâncoveanu, iar de 5 ani predau la un liceu bucureștean care, de asemenea, îi poartă numele... 

de Ionuț Tudose
29.07.2021 

P.S. Pentru celelalte povestiri de la catedră, accesați CATEGORIA ȘCOALĂ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu