Povești de la catedră 18: Tuberculoza


Pe scurt: 2 luni internat în spital, 9 luni tratament medicamentos, 15 luni absent de la catedră. Nu chiar pe moarte, dar nici mult nu mai aveam! Eram la Ploiești, spre finalul anului al doilea de predare, după o perioadă de înrăutățire continuă a sănătății. Am mers la control și am făcut o radiografie. Diagnosticul: tuberculoză, o formă destul de grea, cu mai multe caverne pe plămâni. 

Încă mai este etichetată în mod eronat drept „boală a sărăciei”, cei vindecați preferând să o învăluie într-un nimb tabu, tocmai din cauza prejudecăților sociale. Totuși tuberculoza nu ține cont de statutul profesional, putând afecta și avocați, medici, antreprenori sau profesori. De aceea am decis să îmi spun povestea, pentru prevenție și sfaturi. 

Tuberculoza este de mai multe tipuri, frecventă fiind cea pulmonară, dezvoltată de bacilul Koch. Nu întotdeauna bacilul activează boala, ci numai acolo unde sistemul imunitar este slăbit de comorbidități, fumat, alcool, droguri ș.a. Ca o paranteză, în România circa 30% dintre adulți fumează; în spitalul TBC, unde am stat internat, circa 90% dintre bolnavi erau fumători sau foști fumători. Observația asta poate fi utilă celor cu „un bunic care a fumat până la 70 de ani și nu a pățit nimic”. Pentru liceenii suficient de isteți care se apucă de acest viciu: statisticile sunt mult mai relevante decât cazurile izolate, așa cum este „bunicul vostru fumător”

Bun, nu doar fumatul este factor favorizant. În cazul meu, nefumător fiind, imunitatea îmi era slăbită din pricina lipsei de odihnă, a somnului necorespunzător, a nutriției dezordonate, a multor drumuri obositoare, a stresului, a răcelilor netratate cum trebuie etc. Făceam naveta Urlați-Ploiești pentru școală cu microbuzul – un spațiu foarte aglomerat la orele de vârf, umed și neaerisit, extrem de rece în diminețile de iarnă, cu tot felul de dubioși care tușeau pe lângă mine. Bănuiesc că acolo m-am îmbolnăvit, dată fiindu-mi imunitatea precară. 

Am tușit la rându-mi foarte multă vreme, neacordând importanță. Apoi am început să obosesc tot mai des, să pierd pofta de mâncare și să slăbesc, să fac febră, să transpir puternic noaptea, să amețesc dimineața, să resimt dureri în cavitatea toracică și să mă sufoc. Am făcut greșeala pe care o fac de obicei românii – aceea de a merge târziu la medic. Niciun elev sau coleg de la cele 3 școli unde predam nu s-a contaminat. Poate și pentru că aeriseam bine clasele, din nevoia de a respira. De atunci am rămas cu obsesia aerisirii claselor. 

Tuberculoza a făcut ravagii în istorie, a omorât pe capete până în secolul trecut și încă mai omoară prin țările slab dezvoltate sau chiar la noi, în mediile paupere. În spital erau și pacienți care tușeau sânge sau care vegetau în rezervă cu masca de oxigen. Mi se pare că a și murit un bătrân cât am fost eu internat acolo. Din fericire pentru mine, am părinți extraordinari care m-au repus pe picioare cu multă dragoste, efort și un regim alimentar de nota 10. Organismul mi-a răspuns și el foarte bine la antibiotice (uneori boala dezvoltă rezistență la medicamente, ceea ce este foarte rău). Pentru vindecare se impun, așadar, urmarea tratamentului, regimul alimentar bogat și sănătos, hidratarea (cu apă și fără acidulate), somnul mult, odihna și relaxarea la aer curat. 

În spital a fost mai dificil în prima săptămână, din cauza durerilor, a oboselii și a somnolenței generate de medicamente, după care am renăscut treptat, cu optimism și veselie. Menționez aceasta deoarece tuberculoza e tare ciudată, ea atacă nu doar organismul, în special plămânii, ci și fondul sufletesc al omului, dându-i stări depresive și capitularde, nervozitate și arțag. Cu ajutorul lui Dumnezeu am parcurs în următoarele luni o refacere alertă, care i-a mirat și pe medici. 

Sunt recunoscător doamnei doctor Andreescu și doamnei doctor Burghelea și tuturor asistentelor și asistenților de la spitalul TBC din Ploiești. Și-au făcut treaba exemplar. În rest, în cele două luni de internare te împrietenești cu ceilalți bolnavi, joci table sau stai la povești în curte. Cel mai amuzant mi s-a părut argoul intern, asemeni pușcăriilor sau armatei, de care făceam uz ori de câte ori se impunea: „a băga marfă/carne” însemna a interna pacienți noi, „bomboanele” erau pastilele/tratamentul zilnic, „vechimea” era perioada de ședere internat, iar la final ne „eliberam/liberam”, adică ne externam. 

După o anumită perioadă de la „liberare”, am început ușor să mă plimb pedestru sau cu bicicleta. Apoi am urcat pe deal. După un an am făcut exerciții ușoare de gimnastică și am alergat pentru prima dată. După doi ani am mărit puțin doza de efort și am mers pe munte. Toate în ritmul meu, fără a forța corpul și plămânii. Este foarte important! După trei ani am făcut cele mai multe ieșiri montane, iar după patru ani de la internare, în mai 2019, am terminat primul meu semimaraton oficial (21 km) în 2h și 29 min. Din nou o paranteză: alergătorii profesioniști termină cursa în circa 1h – 1h și un pic, deci nu pentru performanță am participat eu. Distanțe lungi mai alergasem în liceu și facultate, dar după tuberculoză nu credeam că voi reveni vreodată... 

Concluzia este foarte simplă: aveți grijă de propria imunitate și sănătate! Iar dacă v-ați îmbolnăvit de tbc, nu disperați! Cu optimism, credință, regim alimentar și odihnă se poate suporta medicația mai ușor, spre vindecare. Nu uitați să îi învățați și pe alții despre această boală dură! 

Aproape de sosire, semimaraton mai 2019, la patru ani după tuberculoză



de Ionuț Tudose 
27.07.2021 

P.S. Pentru celelalte povestiri de la catedră, accesați CATEGORIA ȘCOALĂ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu