Povești de la catedră 17: De la invidie la implicare


În activitatea noastră suntem încercați uneori de un profund sentiment al propriei inutilități. Îl simțim în fața capetelor adormite pe bănci și a căscatului prelungit, în spatele monologurilor noastre nepiperate și a întrebărilor retorice care refuză să devină discuții, în fața gălăgiei și a dezordinii incontrolabile sau în fața indiferenței acaparatoare. Reflectăm asupra insuccesului, întrebându-ne dacă nu cumva ne-am greșit profesia. 

Este și această amărăciune totuși o formă de evoluție didactică, în opoziție cu siguranța și prețiozitatea vizavi de rolul mesianic arogat de unii. În urmă cu mai mulți ani am simțit și eu propria-mi inutilitate în amestec omogen cu invidia, la „Ultimul Clopoțel” al unei clase de-a XII-a. Acea oră de dirigenție reunea elevii cu profesorii lor, printre sucuri și prăjituri, alocuțiuni și muzică în surdină. 

A vorbit șefa clasei frumos, amplu și laudativ despre majoritatea profesorilor: de română, istorie, fizică, biologie... Pe mine mă lăsase la urmă, doar amintise ceva fugitiv și total neimportant. „Doar atât!?”, m-am ofuscat în sinea mea. Ca un copil mi-am mușcat buzele de invidie. Totodată m-a izbit resemnarea că nu impresionasem cu nimic acea clasă. Bun, erau profil mate-info, nu prea insistaseră ei pe geografie, cu atât mai puțin în anul terminal... dar copilul gelos din mine își abrogase rațiunea. 

Trec vreo doi ani și un elev, din nou de clasa a XII-a, mă abordează pe primul semestru cu o propunere: „Domnule profesor, noi suntem mai mulți doritori de a organiza un cerc de debate, ca în alte licee. Și domnul de filosofie este interesat, dar dânsul nu prea știe cum stau lucrurile aici, fiind în primul an la noi. Ne-am gândit că dumneavoastră ne-ați putea ajuta, mai ales că v-ați ocupat și de Campionatul de Șah.” Eee, altă viață... mi se mai spune și Superman. Sunt aici să vă salvez. Noua misiune mi-a umflat penele: „Facem, cum să nu? Bineînțeles!” 

Împreună cu profesorul de filosofie am realizat și lipit afișe prin liceu, sudând astfel un grup de 10-15 participanți, toți foarte isteți și implicați în acțiuni diverse. Nu ne-am mai complicat cu documentația către inspectorat pentru a integra oficial acest cerc în CDȘ, ci l-am organizat în cadrul programului After-School, o dată pe săptămână. Au fost multe întâlniri savuroase și folositoare pe varii teme, iar regulile clasice ale jocului (formarea echipelor, alocarea timpului, arbitrajul etc.) au fost urmate întocmai. Acum aștept normalitatea postpandemică pentru a mai încerca astfel de activități foarte educative. 

Despre Cercul și Campionatul de Șah al liceului, de asemenea desfășurat o dată pe săptămână în programul After-School, pot spune că este una dintre cele mai faine realizări, chiar dacă personal nu sunt un bun jucător. Abia pe la 27 de ani am învățat, deci nu am nicio licență de antrenor sau arbitru, însă mi-a plăcut ideea de a aduce în liceu beneficiile sportului minții. La primele două ediții ale campionatului (ultima online) au jucat circa 20 de elevi de la toate clasele, în special profilul real. Cu siguranță la ediția următoare ne vom dezvolta. 

Câteva imagini de la Cercul de Dezbatere și de la Campionatul de Șah: 

















de Ionuț Tudose 
26.07.2021 

P.S. Pentru celelalte povestiri de la catedră, accesați CATEGORIA ȘCOALĂ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu