100 de argumente că Pământul este sferoidal (nu plat)

          Spuneam într-un alt articol că în lume există încă susținători ai Pământului plat, iar numărul lor crește continuu, ceea ce poate fi intrigant pentru secolul XXI. În acest sens internetul este plin de dovezi și explicații care mai de care mai bizare.


Conform acestor teorii, Pământul nu ar fi un sferoid/elipsoid/geoid, ci un banal disc. Polul Nord ar fi centrul acestui disc, în jurul căruia se desfășoară toate continentele. Polul Sud nu există, Antarctica înconjurând discul ca un zid de gheață ce nu permite apelor oceanice să se scurgă de pe Pământ... Ecuatorul este un cerc în jurul Polului Nord, situat la jumătatea distanței dintre centru și marginea discului. Soarele și Luna sunt mult mai mici, foarte apropiate de Pământ și orbitează pe deasupra acestuia, mai ales în zona ecuatorului, cu unele oscilații anuale de-o parte și alta a acestuia. Soarele nu are puterea de a lumina suprafața discului în întregime, ci doar jumătatea în care se află la momentul respectiv. Acolo va fi zi, iar în cealaltă jumătate va fi noapte...

Fig. 1. Model al Pământului Plat.

Nu aducem 5, nici 10, ci 100 de argumente ale Pământului sferoidal. Nu folosim sintagma Pământul rotund, pentru că și discul este, până la urmă, rotund. Nu-i spunem nici sferă pentru că nu este chiar o sferă perfectă. Vom folosi termenul sferoid (sinonim cu elipsoid), fiind mai ușor de înțeles de către toată lumea, față de termenii elipsoid, geoid sau terroid/teluroid. Pe susținătorii Pământului plat îi vom denumi mai departe prescurtat, platiști, nu peiorativ, ci din economie de spațiu. Ei cred că există o conspirație a autorităților prin care se ascunde adevărul în legătură cu forma reală a Terrei.

1. Răsăritul și apusul. Sunt fenomene optice datorate rotației Terrei, constau în apariția/dispariția Soarelui în câmpul vizual al observatorului și sunt percepute ca ascensiuni sau coborâri ale Soarelui sub linia orizontului. Pe o suprafață perfect netedă (o mare sau o câmpie), linia orizontului este locul, din perspectiva observatorului, unde suprafața solului sau a apei întâlnește cerul. Din cauza convexității Pământului, obiectele (inclusiv Soarele) par a se scufunda dincolo de această limită. În zonele cu dealuri și munți linia orizontului este dată de înălțimile reliefului, nu de curbura planetei, fiind altă situație. Pământul plat aduce explicații ciudate pentru răsărit și apus, după cum vom vedea.

2. Răsăritul și apusul se produc la momente diferite pe Glob. Tocmai datorită formei Terrei și a rotației (dinspre vest spre est), răsăritul și apusul se produc cu o întârziere (dinspre est spre vest) de 4 minute la fiecare grad de longitudine. De exemplu, între Sulina și Beba Veche sunt 9,5ᵒ long., ceea ce înseamnă că la Beba Veche răsăritul (sau apusul) se produce abia după 38 minute față de Sulina. Acest lucru poate fi verificat de orice turist într-o zi de iunie sau iulie când pe litoral este beznă la ora 21:30, iar în Arad sau Timișoara este încă lumină. Pe un Pământ plat, răsăritul/ apusul (care s-ar traduce prin apariția/dispariția Soarelui deasupra discului terestru) s-ar produce în același timp pe întreaga suprafață terestră.

3. Din punctul 2 rezultă că Pământul sferoidal explică prezența zilei și a nopții în mod simultan pe cele două emisfere (cea expusă și cea opusă Soarelui), lucru ce poate fi verificat printr-o convorbire cu un prieten din Australia sau Japonia sau prin verificarea camerelor live on-line (v-am spus că platiștii iubesc conspirațiile mai mult decât oricine). Pe un Pământ plat ar fi numai zi sau numai noapte pe întreaga suprafață. Asta dacă ar exista răsărit și apus în varianta enunțată la punctul precedent.

4. Pentru că mulți platiști (vezi introducerea) spun că Soarele ar orbita pe deasupra ecuatorului (cu unele oscilații) fără a ajunge niciodată sub disc. Spun ei că Soarele ar fi prea mic și pricăjit, nu ar avea putere și ar lumina numai o parte din suprafața terestră, unde va fi zi, iar în exterior va fi noapte. Ca un fel de lanternă sau reflector. Așa pot explica și ei de ce există pe Pământ zi și noapte în același timp. Dar nu mai pot explica, în schimb, niște fenomene banale, răsăritul și apusul, pe care le cataloghează drept iluzii optice care ar apărea datorită „depărtării Soarelui față de observator”. Deci numai forma sferoidală poate explica atât producerea răsăritului și apusului, cât și momentele diferite la care se produc sau simultaneitatea zilei și a nopții pe Terra.

5. Ziua-lumină variază ca durată pe altitudine. Cu cât se urcă în altitudine, cu atât se lărgește câmpul vizual al observatorului, linia orizontului fiind la depărtare din ce în ce mai mare (dacă nu sunt alți munți în jur care să obstrucționeze câmpul vizual). Astfel Soarele va răsări mai devreme decât la câmpie și va apune mai târziu. Această realitate poate fi verificată de orice montaniard. De exemplu, pe crestele înalte ale Carpaților te poți folosi de lumina Soarelui lejer până la ora 22 (iunie, iulie). Pe un Pământ plat, aceste diferențe spectaculoase nu ar exista.

Fig. 2. Schiță exagerată vertical și simplificată (nu apar crepusculul, dispersia sau refracția luminii) a diferenței de iluminare între câmpie și munte. Unele capitale situate la altitudine, în apropierea ecuatorului (Quito 2800 m, Nairobi 1900 m) au ziua mai lungă decât noaptea cu circa 10-20 de minute tot anul. Chiar dacă este influențată și de refracția luminii, la 0 m ziua și noaptea ar fi fost egale sau aproape egale (diferențe de maximum 5 minute).

6. Refracția luminii. În fapt, la Nairobi, Quito, în orașele de câmpie și oriunde pe Terra, durata zilei-lumină este prelungită și datorită refracției luminii. La trecerea dintre medii cu densități diferite (cosmos-atmosferă), în funcție de unghi, lumina va fi ușor deviată. La fel se întâmplă și între straturile atmosferei, deoarece și ele au densități diferite.

La răsărit și apus rezultă deci o traiectorie ușor curbată a luminii prin atmosferă (o refracție în serie). De aceea Soarele răsare cu 1-2 minute mai devreme (fără refracție ar fi încă sub linia orizontului) și apune cu 1-2 minute mai târziu (fără refracție ar fi deja sub linia orizontului), prelungind ziua-lumină. Unghiul, configurația atmosferei și refracția în serie sunt specifice numai unui Pământ sferoidal.

Fig. 3. Poziția aparentă și cea reală a Soarelui la răsărit și apus (Sursa).

7. Ziua-lumină variază ca durată în latitudine. Înclinarea (relativ) constantă a axei, ca valoare și direcție, precum și mișcarea de rotație și cea de revoluție fac ca Terra să expună spre Soare de-a lungul anului fie mai mult emisfera nordică, fie pe cea sudică, fie pe ambele la fel. Așa că în funcție de distanța parcursă de o regiune/un punct prin lumina solară, ziua-lumină este mai scurtă sau mai lungă.

De exemplu, la solstițiul de pe 21 iunie, un punct parcurge prin lumina solară:
- 100 % din rotație, dacă este pe Cercul Polar de Nord, deci ziua-lumină va dura 24 h.
- 64 % din rotație, dacă este pe Paralela 45 N, deci ziua-lumină va dura 15,5 h.
- 56 % din rotație, dacă este pe Tropicul Racului, deci ziua-lumină va dura 13, 5 h.
- 50 % din rotație, dacă este pe ecuator, deci ziua-lumină va dura 12 h.
- 44 % din rotație, dacă este pe Tropicul Capricornului, deci ziua-lumină va dura 10,5 h.
- 36 % din rotație, dacă este pe Paralela 45 S, deci ziua-lumină va dura 8, 5 h.
- 0 % din rotație, dacă este pe Cercul Polar de Sud, deci ziua-lumină va dura 0 h.

La solstițiul de pe 22 decembrie situația se inversează, ziua-lumină fiind mai lungă în emisfera sudică. În cazul unui Pământ plat, varianta cu răsărit deasupra discului, ziua ar fi egală cu noaptea pe întreaga suprafață terestră. Nici prin varianta cu „Soare-reflector”, care oscilează de-o parte și alta a ecuatorului, nu se pot explica aceste variații. Nu se poate explica durata mai mare a zilei-lumină decât a nopții în regiunile de la „exteriorul” ecuatorului (adică din emisfera sudică: Australia, America de Sud etc.)

Fig. 4. Variația latitudinală a zilei-lumină la solstițiul din 21/22 iunie (solstițiul de vară în emisfera nordică/ de iarnă în emisfera sudică).

8. Ziua-lumină variază ca durată de-a lungul anului. Din moment ce valoarea și direcția unghiului axei rămân (aproape) la fel, prin încercuirea Soarelui Terra va orienta mai mult o emisferă sau alta, încât un punct va pargurge lungimi diferite prin lumina Soarelui. De aceea ziua-lumină variază de-a lungul anului.

9. Echinocțiile și solstițiile se formează deci datorită formei planetei, înclinării axei și mișcării de revoluție. Modelul Pământului plat nu le poate explica.

10. Durata crepusculului. Este lumina de după apus și înainte de răsărit. Durata crepusculului crește de la ecuator spre poli deoarece unghiul dintre traiectoria Soarelui și orizont este tot mai mic.

Fig. 5. Crepusculul.

11. Polul Sud și stațiunile de cercetare din Antarctica. Între numeroasele stațiuni de cercetare de pe continentul înghețat una atrage atenția deoarece se află chiar la Polul Sud. Se numește „Scott-Amundsen” după numele primilor temerari care au atins polul. Cercetătorii stau doar 5 luni din cele 6 ale zilei polare. În restul anului întunericul și condițiile aspre îi alungă în țările lor. Platiștii spun că Polul Sud nu există, că totul este o înscenare, că stația nu există, că fotografiile și filmările de acolo sunt prelucrate, că cercetătorii de acolo sunt actori etc. Sau cel mult că Antarctica este un loc interzis profanilor... Numai că oricine poate merge sau zbura în Antarctica, dacă are bani... Nu este nicio conspirație.

Fig. 6. Stația de cercetare „Scott-Amundsen”.

12. Ziua polară în Antarctica. Este o perioadă continuă de lumină, care ține 6 luni la Polul Sud, câteva luni, săptămâni sau zile în restul continentului, solstițiul de pe 22 decembrie căzând în mijlocul ei. Am explicat deja cum se formează. Niciun model al Pământului plat nu poate explica ziua polară din Antarctica.

Fig. 7. Modelul Pământului plat cu „Soarele-reflector” orbitând pe deasupra ecuatorului (Sursa). Când Soarele oscilează la interiorul cercului A (ecuatorul), va fi zi polară în zona arctică și noapte polară în zona antarctică. În schimb, când Soarele oscilează la exteriorul ecuatorului, nu va fi zi polară în zona antarctică. De altfel, în emisfera sudică (la exteriorul cercului A) niciodată ziua nu poate fi mai lungă decât noaptea. În Antarctica (notată South Ice) niciodată nu poate fi zi-lumină 24h.

Fig. 8. Animație cu formarea zilei și a nopții pe un Pământ plat (Sursa).

13. Soarele are aceeași dimensiune pe bolta cerească (cu unele variații minore și insesizabile generate de anumite fenomene optice) indiferent de poziția noastră pe Glob și de momentul zilei. Platiștii spun că Soarele (mult mai mic decât este în realitate) s-ar afla la numai 5000 km deasupra ecuatorului. Deci ar fi față de Polul Nord de 2,2 ori mai departe (11 200 km), iar față de Finlanda de 1,76 ori (8 800 km). Prin urmare ar trebui să vedem Soarele din ce în ce mai mic odată cu deplasarea spre zona polară. De asemenea, la răsărit și apus ar trebui să-l vedem mult mai mic pentru că s-ar îndepărta de noi... Acestea nu se întâmplă, ci Soarele are mărime constantă, pentru că este atât de departe de Terra, încât diferența de distanță observator-Soare la amiază și răsărit, respectiv la ecuator și poli este de numai 0,004 %, adică insesizabilă. Platiștii invocă și aici ilzuiile optice care ne-ar face să vedem aceeași dimensiune a Soarelui...

Fig. 9. Pe un Pământ plat Soarele ar fi mult mai departe de pol decât de ecuator.

14. Soarele are viteză constantă pe bolta cerească. El descrie pe cer un arc de cerc cu observatorul în centru, deoarece distanța observator-Soare este (aproape) aceeași de-a lungul zilei. Dacă Soarele ar orbita pe deasupra unui Pământ plat la 5000 km, i-am percepe viteza de deplasare în mod diferit: maximă la amiază (pentru că ar fi cel mai aproape de noi) și minimă la răsărit și apus (pentru că ar fi cel mai departe de noi). La fel ca atunci când urmărim o motocicletă care se deplasează cu 200 km/h. Dacă trece pe lângă noi, abia reușim să o observăm, iar dacă merge pe o șosea situată la oarecare distanță, o putem urmări cu ușurință. De asemenea, dacă Soarele s-ar mișca pe deasupra discului terestru, oscilând de-o parte și alta a ecuatorului de-a lungul anului, ar avea orbite mai scurte în interiorul ecuatorului și mai lungi la exterior. Deci din nou viteza de deplasare ar fi variabilă de la o lună la alta...

15. Mișcarea stelelor pe boltă. Datorită rotației Pământului, vedem stelele rotindu-se pe cer în jurul unui centru care corespunde cu zenitul polului. Din cauza formei sferoidale a planetei și a perspectivei noastre, această mișcare generală a stelelor se face în sens contrar acelor de ceasornic în emisfera nordică și în sensul acelor de ceasornic în emisfera sudică. Dacă Pământul ar fi fost plat, mișcarea stelelor s-ar observa în același sens de pe întreaga suprafață terestră.

Fig. 10. Fotografie cu expunere îndelungată care arată traiectoriile stelelor pe boltă (Sursa).

16. Steaua Polară. Numită și Steaua Nordului, se află la zenitul Polului Nord. Din cauza curburii planetei, ea nu este vizibilă din emisfera sudică. Pe un Pământ plat ar fi vizibilă oriunde.

Fig. 11. Mișcarea stelelor pe boltă în funcție de localizarea pe Glob (Sursa)

17. Steaua Sigma Ontantis. Este cea mai apropiată de Polul Sud ceresc și nu poate fi văzută din emisfera nordică.

18. Experimentul „Sigma Ontantis”. Să presupunem că trei prieteni stau cu fața spre nord, unul în Argentina, altul în Africa de Sud și celălalt în Australia. Apoi se întorc cu spatele. Privirile lor vor converge spre Polul Sud și toți vor vedea steaua Sigma Ontantis. Pe modelul Pământului plat privirile lor ar fi divergente și nu ar putea vedea această stea toți în același timp.

19. Constelațiile. Pe boltă pot fi observate 88 de constelații (grupări aparente de stele și galaxii). Din pricina formei planetei, unele sunt ușor vizibile doar din emisfera nordică (Cassiopeia, Cepheus, Draco, Ursa Mare, Ursa Mică), iar altele doar din emisfera sudică (Carina, Centaurus, Crux). Diferențe apar chiar și în cadrul aceleiași emisfere, iar unghiul de observație se schimbă odată cu modificarea poziției pe Glob. Dacă Pământul ar fi plat, toate constelațiile s-ar vedea de oriunde.

20. Calculele astronomice. Oamenii cunosc de mii de ani forma reală a Terrei, și asta datorită astronomiei, prin deducții și calcule matematice foarte precise asupra corpurilor cerești. A spune în secolul XXI că Pământul este plat înseamnă a arunca la gunoiul istoriei o știință veche de mii de ani, îmbrățișată de mesopotamieni, greci, egipteni, mayași, ingineri NASA sau zeci de țări care au în prezent programe spațiale...

21. Platon. În dialogul său, Timaios, descrie Pământul sub forma unui glob.

22. Aristotel. Era convins că Pământul este sferoidal, masa continentală cunoscută (Europa, Asia și Africa) fiind doar o parte a acestuia. Mai mult de atât, spunea că Globul se află într-un anume echilibru universal. Din moment ce lumea se concentrează în jurul Polului Nord, ar trebui să existe un continent și la Polul Sud. Denumirea acestuia a circulat în antichitate și Evul Mediu sub formele Terra Australis sau Terra Australis Incognita. Aristotel a intuit existența Antarcticii cu sute de ani înainte de a fi descoperită.

23. Intuițiile și predicțiile. Multe alte intuiții care au legătură cu forma planetei s-au dovedit adevărate. Magellan a crezut că poate găsi și alt drum spre Indii; Scott și Amundsen s-au aventurat spre Polul Sud în decembrie pentru a profita de ziua polară; eclipsele au fost bine prezise; calendarul s-a modificat studiindu-se rotația Terrei etc. Nicio intuiție a platiștilor nu s-a îndeplinit și nici nu se va îndeplini vreodată.

24. Eratostene. Este învățatul grec care a calculat în antichitate circumferința Pământului cu o eroare de doar câteva procente. Observând diferența dintre lungimile umbrelor proiectate pe sol în două cetăți la latitudini diferite și cunoscând lungimea unui arc de cerc meridian (distanța dintre cele două cetăți) a reușit să calculeze circumferința sferei.

25. Împărații romani au preluat globul ca simbol al divinității lor și al puterii asupra Pământului. În urmă cu 2000 de ani anticii cunoșteau forma planetei. În sec. XXI milioane de oameni cred că Pământul este plat, câteva mii dintre ei fiind chiar organizați în grupuri pseudoștiințifice de tipul „Flat Earth Society”.

Fig. 12. Statuia lui Octavian Augustus (sec. I), în postura lui Jupiter ținând globul pământesc în mână (Sursa)

26. Umbrele obiectelor. Deoarece Terra are o suprafață curbată, unghiul dintre suprafața sa și razele solare variază, deci și lungimea umbrei unui obiect variază pe latitudine. De asemenea, direcția umbrelor este influențată de forma planetei. Pe un Pământ plat, cu Soarele situat la aceeași distanță ca în realitate, un obiect ar proiecta aceeași umbră la pol ca la ecuator. Dacă Soarele ar fi doar la 5000 km înălțime, dimineața (aprox. ora 6.00) și seara (aprox. ora 18:00) umbra nu s-ar proiecta spre vest, respectiv est, cum ar fi normal.

Fig. 13. Pe un Pământ plat cu Soarele situat la mică înălțime, umbra obiectelor nu ar fi proiectată spre vest în preajma orei 6:00 dimineața (la răsărit).

27. Forța gravitațională. Este cea care ne menține pe Terra ca un magnet. În univers toate corpurile se atrag, această forță fiind proporțională cu masele celor două corpuri în discuție și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele. Prin atracțiile repetate dintre particule, materia are tendința de a se concentra în forme sferice pentru a avea volum maxim într-o suprafață exterioară minimă. Într-o sferă, la egală distanță față de centru acționează valori egale ale gravitației. Bineînțeles, un corp cosmic este eterogen ca materie, de aceea apar unele variații care sunt însă minore.

Deci cu cât un corp are masa mai mare (planete, stele, găuri negre etc.), cu atât este mai probabil să aibă formă sferică sau aproape sferică (intervin și alți factori precum forța centrifugă). Corpurile mici pot fi mai deformate, pentru că au masa mai mică, însă respectă în mare aceeași tendință. De exemplu planeta pitică Haumeea este foarte alungită, ca un ou. Asteroizii mai mari pot fi mai ovalizați sau mai colțuroși, însă de fiecare dată au un anumit volum rotunjit.

28. Analogia cu alte corpuri cosmice. Deci pur și simplu urmărind celelalte corpuri cosmice, ar trebui să deducem că și Pământul respectă același tipar. Le vedem tot timpul circulare pentru că sunt sfere (sferoizi). Dacă ar fi discuri, în funcție de unghi le-am vedea și eliptice, nu doar circulare. Mai mult, urmărind craterele de pe Lună prin telescop sau cu un aparat foto performant, vom vedea că în centru au forme circulare, iar la margine au forme eliptice, pentru că unghiul dintre suprafața lunară și direcția noastră se modifică...

Fig. 14. Cum am vedea Luna, în funcție de unghi, dacă ar fi disc.

29. Natura iubește sferele. Pentru că sunt corpuri perfecte. Au volum și masă maxime raportate la o suprafață minimă. De asemenea, au rezistență maximă. Dacă lovim o sferă, forța se va distribui mult mai uniform pe suprafață, dar dacă lovim un cub, forța va produce tensiuni la muchii, slăbindu-le. Craniul uman este rotund pentru a fi mai rezistent și pentru a înmagazina masă osoasă minimă. Dacă am avea capul cubic, organismul aflat în creștere ar consuma mai multe minerale și substanțe pentru a-și construi craniul. Cocoașele cămilelor, ochiul, atomul, fructele, picăturile de apă și multe alte forme sferoidale pot fi observate în natură.

Cu cât sunt mai aplatizate, cu atât raportul dintre masă și suprafață se schimbă. De exemplu, majoritatea frunzelor sunt aplatizate pentru a înmagazina un minimum de masă la o suprafață maximă. Masa mică este necesară pentru a fi ușoare (sunt foarte multe frunze pe o plantă) și pentru a se face o investiție minimă de substanțe în fiecare primăvară. Suprafața mare este necesară pentru receptarea luminii. Bineînțeles, în anumite condiții ele pot fi mai mici: ace la conifere (rezistență la frig și îngheț) sau spini la cactuși (pentru a reduce pierderile de apă prin evapotranspirație). Exemplele pot continua la infinit.

Ideea este că în spatele fiecărei forme din natură există o rațiune de a exista. De aceea, toate fenomenele și caracteristicile Terrei (gravitația, magnetismul, vulcanismul, atmosfera ș.a.m.d.) justifică faptul că Pământul are nevoie de o masă cât mai mare la suprafața pe care o are, deci nu poate fi decât sferoidal...

30. Direcția gravitației. Vectorul gravitației se orientează spre miezul Pământului, adică spre centrul de masă. Un Pământ plat ar avea centrul gravitațional în mijlocul discului, undeva sub Polul Nord. Prin urmare, doar acolo am sta în picioare perpendicular. Deplasându-ne spre exterior, am sta din ce în ce mai înclinați, copacii ar crește tot mai înclinați, clădirile ar trebui construite tot mai înclinate etc. pentru a nu cădea spre Polul Nord...

Fig. 15. Vectorii gravitației pe un Pământ plat (Sursa)



31. Oceanul. Mai mult de atât, însăși apa Oceanului Planetar s-ar scurge dinspre exterior spre centru și s-ar acumula acolo.

Fig. 16. Oceanul Planetar s-ar concentra în zona Polului Nord datorită gravitației (Sursa).

32. Râurile și fluviile ar trebui să curgă toate spre interior, adică spre Polul Nord, în condițiile unui relief relativ neted, Mississippi, Parana sau Darling, care curg spre sud, fiind adevărate anomalii... Eroziunea și transportul sedimentelor s-ar face tot în această direcție. S-ar produce alunecări de teren catastrofale dinspre margine spre Polul Nord... Până la urmă tendința materiei va fi de a se concentra sub forma unei sfere. Platiștii însă nu cred în gravitație, caută forțe înlocuitoare care mai de care mai ciudate...

33. Soarele și Luna nu cad de pe cer. Este absurdă propoziția aceasta, dar platiștii spun că cele două corpuri sunt mult mai mici decât în realitate și orbitează deasupra discului terestru... Bineînțeles că Pământul ar trebui să le atragă și să cadă peste noi...

34. Eclipsa de Lună. Se formează prin alinierea Soarelui, Pământului și Lunii, Pământul proiectându-și umbra (circulară întotdeauna) pe suprafața Lunii. Modelul Pământului plat, cu Soarele și Luna orbitând pe deasupra sa, nu poate explica formarea eclipselor de Lună. Nici modelul Pământului plat, cu Soarele care trece sub disc în timpul nopții, nu este mai bun, pentru că umbra proiectată ar fi cerc numai dacă discul terestru ar privi spre Lună perfect perpendicular pe direcția alinierii. La orice înclinare, acesta ar proiecta o umbră eliptică sau chiar dreaptă.

35. Luna sângerie. Este un fenomen optic spectaculos care se produce în timpul eclipsei de Lună, în anumite condiții. Din spectrul vizibil doar lungimile de undă mari ale luminii solare (portocaliu, roșu) sunt refractate de atmosferă, ajungând să lumineze Luna, chiar dacă se află în umbra Pământului. Acest lucru este posibil datorită formei planetei și a atmosferei, precum și a distanței Pământ-Lună. Pe o planetă plată nu s-ar putea forma acest fenomen.

Fig. 17. Efectul „Luna sângerie”.

36. O singură față a Lunii. Vedem de pe Terra o singură emisferă a Lunii deoarece mișcarea sa de rotație este egală cu mișcarea de revoluție în jurul Terrei (sferoidale). Dacă am sta pe un Pământ plat și Luna ar fi foarte aproape deasupra noastră, după cum spun platiștii, i-am vedea ambele fețe, în funcție de localizarea noastră pe disc.

37. Fazele Lunii. Se explică prin unghiurile realizate de Soare, Pământ și Lună, numai în condițiile unor forme sferoidale ale acestora, astfel încât vom observa o parte mai mică sau mai mare din emisfera luminată a Lunii (restul fiind partea neiluminată): când cele trei formează un unghi de 180ᵒ avem Luna plină sau Luna nouă, iar când formează un unghi de 90ᵒ, Primul sau Ultimul Pătrar.

38. Mareele. Oscilațiile nivelului oceanic se datorează atracției gravitaționale, mai ales a Lunii (care este mai aproape) și în mai mică măsură a Soarelui. Când Luna se află aproximativ deasupra meridianului locului, se produce fluxul. Prin compensație și faptul că se află pe aceeași direcție a vectorului gravitației lunare, la antipozi se va produce tot fluxul. În regiunile intermediare (la 90ᵒ față de meridianul locului) se va produce refluxul.

Așadar, forma sferoidală a Pământului face ca în majoritatea cazurilor să se înregistreze zilnic două maxime mareice (fluxuri) și două minime (refluxuri). Pe un Pământ plat Luna ar provoca un singur flux și reflux zilnic. Iar pe un Pământ plat, cu Soarele și Luna relativ egale și situate la aceeași înălțime, mareea produsă de Lună ar fi egală cu cea produsă de Soare.

Interesant este că se produc maree și la nivelul litosferei, dar sunt sesizabile doar de aparate. Și atmosfera cunoaște aceste fluctuații, iar persoanele foarte sensibile pot fi influențate în fazele de Lună plină când mareea este maximă.

39. Magnetismul Terrei este tot o consecință a formei sale sferoidale, a stratificării geosferelor interioare, care au compoziție diferită, unele fiind solide, altele vâscoase, cu unele mișcări de tipul curenților de convecție. Tensiunile generate de aceștia, densitatea materiei și metalele conținute completează condițiile care fac din Terra un magnet uriaș, cu polii în apropierea polilor geografici. Un Pământ plat ar avea densitate mult mai redusă, nu ar avea geosfere, nu ar avea curenți de convecție în interior...

40. Aurorele polare (boreale și australe). Sunt emisii de lumină rezultate prin interacțiunea vântului solar cu magnetosfera și gazele ionizate din atmosfera înaltă. Pot fi observate în zona subpolară și polară deoarece se orientează pe direcția liniilor de forță ale câmpului magnetic. Deci sunt în strânsă corelație cu forma planetei, a atmosferei și a magnetosferei. Pe un Pământ plat nu s-ar forma aurore polare.

Fig. 18. De unde s-a văzut o auroră boreală în mai 2019 (Sursa).

41. Busola. Funcționează tot datorită câmpului magnetic al Terrei, prin orientarea acului spre Polul Nord magnetic. Platiștii spun că Polul Sud nu există, bănuim că ei nu cred nici în Polul Sud magnetic. Cum poate exista în natură un magnet cu un singur pol?

42. Viața pe Terra ar fi imposibilă fără protecția magnetosferei în calea radiației solare. Un Pământ plat nu ar avea magnetosferă și nici viață.

43. Forma atmosferei. Reproduce (oarecum) forma planetei, cu unele variații produse de maree, vântul solar sau alternanța temperaturilor între zi și noapte. Dar în mare parte are tot formă sferoidală. Dacă de pe un Pământ plat apa oceanelor s-ar scurge în absența „zidului de gheață antarctic”, atunci și aerul ar trebui să se scurgă... Deci dacă zidul de gheață are, să spunem, maximum 1000 m înălțime, atunci și atmosfera ar trebui să aibă maximum 1 000 m înălțime. Deci ar fi imposibile zborul cu elicopterul, cu balonul, cu avionul, expedițiile montane, viața la munte..., iar orașe precum Quito sau La Paz nu ar exista...

44. Vapoarele în largul mării. Dacă nivelul ochilor observatorului se află la o înălțime de 1,80 m, linia orizontului va fi la 4,78 km în largul mării, datorită curburii Pământului. Să spunem că vaporul are o înălțime de 20 m deasupra apei. Dincolo de linia orizontului (4,78 km) el pare că se scufundă. De exemplu:
- dacă vaporul se află la 10 km distanță, îi vom vedea 18 m din cei 20;
- dacă se află la 15 km, îi vom vedea 12 m;
- dacă se află la 20 km, îi vom vedea doar 2 m;
- iar dacă se află la 21 km va fi mascat în totalitate. Acest experiment poate fi făcut cu o lunetă, binoclu sau un aparat foto performant.

Cu cât înălțimea observatorului crește, cu atât linia orizontului este mai depărtată. În plus, în anumite condiții atmosferice, câmpul vizual se poate extinde datorită refracției luminii. Pe net există calculatoare ale curburii Pământului, unde puteți descoperi distanța până la linia orizontului sau cât puteți vedea dincolo de ea, în funcție de înălțimea la care se află nivelul ochilor (de exemplu acesta). Așa-zisele experimente făcute de platiști se bazează pe niște calcule hazardate. Mulți dintre ei au impresia că dincolo de linia orizontului nu ar trebui să se mai vadă nimic, ceea ce este o eroare. Nu se vede ceea ce este mascat de curbură, ceea ce se află deasupra se vede.

Deci chiar dacă linia orizontului se află la 4,78 km, abia de pe la 10 km distanță începeți să sesizați cu adevărat „scufundarea”.

Fig. 19. Un vapor și o corabie parțial „scufundate” în spatele liniei orizontului (Sursa)

45. Orașele din spatele liniei orizontului. La fel ca în cazul vapoarelor, orașele situate pe țărmul unor lacuri întinse pot fi văzute de pe malul opus ca fiind parțial „scufundate” în spatele curburii.

Fig. 20. Chicago, „scufundat” parțial sub linia orizontului în lacul Michigan din cauza curburii Pământului (Sursa)

Fig. 21. Toronto, „scufundat” parțial sub linia orizontului în lacul Ontario din cauza curburii Pământului (Sursa).

46. Câmpul vizual redus. Din cauza curburii Pământului, indiferent de performanța aparatelor optice și de condițiile atmosferice perfecte, nu putem vedea la distanțe foarte mari. De exemplu, de pe vârfurile Bucegilor (2507 m) linia orizontului se află la 178 km (asta dacă nu luăm în considerație relieful care poate masca vederea). Marea Neagră se află la o distanță de 280 km, deci niciodată nu poate fi văzută de pe munte. Pe un Pământ plat, cu instrumentele necesare și în condiții atmosferice perfecte, ea ar fi fost vizibilă în ciuda Podișului Dobrogei care ar masca-o parțial.

47. Curbura se vede de la o anumită altitudine. Platiștii spun că vedem linia orizontului dreaptă, nu curbă, deci Pământul trebuie să fie plat. Ea este practic un cerc care înconjoară observatorul. Bineînțeles că o vom vedea dreaptă în orice direcție am privi. Pământul are un volum atât de mare (deci curbura este atât de mică raportată la mărimea unui om), încât este imposibil să îi perceapă curbura de la nivelul solului. Chiar și la o anumită înălțime este puțin probabil să reușească (de pe Everest sau din avion). Abia din stratosferă devine perceptibilă, iar mai sus este foarte clară. Imaginile satelitare sau transmisiunile live de pe Stația Spațială confirmă aceasta.

48. Săriturile din stratosferă. În 2012 F. Baumgartner s-a ridicat până în stratosferă cu ajutorul unui balon cu heliu și a sărit cu parașuta de la 39 km altitudine, stabilind un nou record mondial. În 2014 el a fost depășit de A. Eustace care a sărit de la 41,4 km. Unele imagini sunt deformate din cauza lentilelor camerelor, însă altele nu sunt și se poate distinge pe ele curbura orizontului.

Fig. 22. Momentul săriturii de la 39 km pe o imagine fără deformare. Se distinge curbura planetei destul de ușor.

49. Răsăritul dublu. Dacă vă aflați la mare, urmăriți răsăritul din picioare! Imediat după apariția Soarelui întindeți-vă pe plajă și veți constata că acesta a dispărut în spatele mării. Apoi ridicați-vă pentru a vedea din nou Soarele. Iată că ați văzut două răsărituri, unul după altul. Acest lucru este posibil datorită curburii Pământului. Când sunteți în picioare aveți linia orizontului mai departe.

50. Diferența de perspectivă munte/câmpie. De pe munte putem vedea mai departe peste curbura Pământului, pentru că suntem mai sus. Pe un Pământ plat ar trebui să vedem la fel de departe dacă terenul este orizontal. De exemplu, am putea privi prin telescop Munții Apalași din Europa, Munții Australiei din America sau Cordilierii din Asia și Australia.

Fig. 23. Cu un aparat bun și în condiții optime, Bucureștiul ar trebui să se vadă din Bucegi, dar nu se poate vedea de pe o clădire de 10 m din Ploiești.

51. Mirajele de distanță lungă. Mirajele („Fata Morgana”) sunt iluzii optice care produc distorsiunea, apariția unor imagini ireale sau a unor obiecte îndepărtate care în mod normal nu ar intra în câmpul vizual al observatorului. Mirajele se pot produce atât pe suprafețe plate, cât și pe cele curbate din cauza reflexiei și refracției luminii în condițiile prezenței a două sau mai multe straturi de aer cu temperaturi diferite, între care cel puțin unul este bine încălzit. Pe distanțe mari curbura Pământului (inclusiv a straturilor de aer de deasupra) favorizează reflexia și refracția, generând miraje spectaculoase, mai ales când aduc în câmpul vizual al observatorului imaginea unor obiecte care sunt mascate de linia orizontului.

Fig. 24. Mirajul unui vapor (Sursa).

52. Sateliții artificiali. Orbitează în jurul Pământului sferoidal, folosindu-se de două forțe de sens contrar: una care îi atrage spre Pământ (forța gravitațională) și una care îi împinge spre cosmos (forța centrifugă/de inerție). Fiind egale, cele două mențin sateliții pe orbită. De asemenea, starea de imponderabilitate poate fi experimentată tot datorită acestei egalități între forțe.

Majoritatea sateliților sunt foarte apropiați de Terra, rotindu-se cu viteze extrem de mari. De exemplu Stația Spațială Internațională orbitează Pământul de 16 ori/zi. Cu cât sunt mai departe, cu atât numărul de rotații/zi scade, deoarece se reduce influența gravitației terestre. Sateliții geostaționari, cei mai îndepărtați, ocupă o poziție fixă în raport cu suprafața terestră, rotindu-se odată cu planeta. Din motivul acesta se mai numesc și geosincroni. Deasupra unui Pământ plat sateliților le-ar fi fost imposibil să învingă gravitația.

53. Stația Spațială Internațională este un satelit cu echipaj uman. Platiștii spun că nu există, că imaginile cu astronauți sunt false. Singurul lucru pe care ar trebui să-l facă aceștia este să privească cerul nocturn (mai ales seara și dimineața) din afara orașului și să observe din când în când niște puncte luminoase care se mișcă cu viteză constantă... Sateliții chiar se văd de pe Pământ deoarece reflectă foarte bine lumina. Sau pot urmări online transmisiunile.

54. GPS (Global Positioning System). Localizarea prin GPS este posibilă tot datorită formei sferoidale a Pământului și a sateliților care îl orbitează la 20 000 km distanță. Dacă Pământul ar fi plat, nu am avea niciun GPS.

55. Lansarea rachetelor. Rachetele sunt lansate în cosmos pe o traiectorie parabolică. Decolează vertical, dar nu își vor menține această direcție, deoarece le-ar fi imposibil să învingă gravitația. Cantitatea uriașă de combustibil necesar le-ar face prea grele. De la o anumită înălțime își schimbă traiectoria pentru a cădea. Dar nu cad înapoi pe Pământ, ci cad continuu în jurul Pământului, intrând pe orbită. Așa se lansează și sateliții, ei fiind practic într-o cădere continuă în jurul Pământului. Modulele trimise spre alte planete se vor folosi de gravitația lor pentru a călători. Pe un Pământ plat rachetele lansate ar trebui să lupte vertical cu gravitația și nu ar ajunge niciodată în spațiu...

Fig. 25. Lansarea unei rachete.

56. Imaginile satelitare. Fără sateliți nu ar fi imagini satelitare, logic. Pe ele se observă un Pământ cât se poate de sferoidal. Platiștii spun că acestea sunt doar prelucrări pe calculator, deoarece sateliții sunt atât de aproape încât nu pot suprinde întreaga planetă. Într-adevăr, unele sunt compuse din scene, însă sateliții geostaționari (35 000 km distanță) chiar pot vedea aproape toată emisfera expusă spre ei. Fiind atât de departe, nu oferă imagini detaliate. Ele sunt folosite în special în scop meteorologic. Orice pasionat de GIS și teledetecție care lucrează cu date satelitare, se confruntă cu problema curburii Pământului: noțiuni ca proiecție cartografică, datumuri sau elipsoizi nu sunt pure invenții, ci sunt necesare tocmai pentru că Pământul nu este plat... Iată cum se vede Terra de pe un satelit geostaționar:



57. Instrumentele digitale. Orice platist poate folosi banalul Google Earth sau oricare altă aplicație online. De fiecare dată va observa un Pământ sferoidal...

58. Undele radio. În mod normal se propagă în linie dreaptă, dar când întâlnesc straturile atmosferice din ionosferă se reflectă înapoi pe Pământ. Se propagă astfel la distanțe foarte mari.

59. Telecomunicațiile prin satelit. Semnalele televiziunii prin satelit, internetului prin satelit sau telefoniei prin satelit vin de la... sateliți. Toate sunt posibile și datorită formei planetei.

60. Distorsiunile de pe hărți. Orice proiecție cartografică produce deformări ale unghiurilor, suprafețelor sau distanțelor în momentul transpunerii suprafeței curbe a Pământului pe suprafața plană. De aceea există sute de variante de hărți, în funcție de proiecția utilizată... Un Pământ plat s-ar transpune fără deformări, deci cartarea sa ar fi foarte facilă.

61. Exemplul pătratului și al trapezui. În figura de mai jos trapezul ABCD este construit prin intersecția paralelelor și meridianelor. Latura AB este pe ecuator. Deci atât pe glob, cât și pe disc, unghiurile lui sunt drepte (pentru că meridianele sunt perpendiculare pe cercurile paralele). Se poate face următorul experiment, cu ajutorul unui teodolit, pentru a afla dacă Pământul este glob sau plat:
- se construiește mai întâi segmentul AB, de lungime x, pe direcție N-S.
- când acesta intersectează ecuatorul, se construiește segmentul BC în unghi de 90ᵒ față de AB, de asemenea de lungime x.
- odată ajuns în punctul C, se construiește segmentul CD în unghi de 90ᵒ față de BC, de asemenea de lungime x.
- deci până acum cele trei segmente sunt egale (AB, BC, CD).
- iar la urmă din D se construiește segmentul DA în unghi de 90ᵒ față de D, până când vom ajunge de unde am plecat.

Dacă Pământul este glob, acest ultim segment va fi mai scurt decât celelalte trei, iar forma rezultată va fi trapez. Dacă este plat, va rezulta un pătrat perfect, de toată frumusețea. Și vă garantez că va rezulta un trapez!

Fig. 26. Trapezul ABCD pe glob și pe disc.

Fig. 27. Dacă vei pleca din A trasând segmentele în unghiri de 90ᵒ, va rezulta un trapez pe glob (geometrie în spațiu) și un pătrat pe Pământul plat (geometrie în plan). Pământul plat este absurd și prin faptul că, raportat la orizontală, drumul pe ecuator este o linie curbă, în realitate fiind o linie dreaptă.

62. Exemplul triunghiului. Dacă pornim în lungul unui meridian de la Polul Nord și trasăm un segment până la ecuator, apoi trasăm un segmment de aceeași lungime pe ecuator, după care ne întoarcem la Polul Nord în lungul meridianului, vom obține un triunghi echilateral cu trei unghiuri de 90ᵒ. Acest lucru este imposibil pe un Pământ plat, deoarece suma unghiurilor trebuie să fie 180ᵒ.

Fig. 28. Pe sferă triunghiul poate avea 3 unghiuri de 90ᵒ.

63. Să întrebăm astronauții! Toți astronauții care au călătorit în cosmos au văzut perfect curbura Pământului. Platiștii îi consideră doar niște actori bine plătiți pentru a minți populația. Dumitru Prunariu povestește în prima parte a filmulețului dialogul său cu un platist (faceți abstracție de ultima parte a filmulețului care este o opinie personală):



64. Misiunile Apollo pe Lună, prin care s-au obținut o mulțime de imagini ale Pământului.

65. Culoarea cerului la răsărit și apus. Lumina solară este radiația spectrului vizibil (lumina albă), compusă din cunoscutul ROGVAIV. Cerul este albastru deoarece moleculele de aer reușesc să împrăștie prin atmosferă numai undele cu lungimi de undă mici (albastru) din cadrul radiației vizibile.

Datorită formei planetei, la răsărit și apus radiația pargurge o distanță mai mare prin atmosferă, într-un unghi mai închis, iar moleculele de aer pot împrăștia și lungimile de undă mai mari, cerul căpătând nuanțe gălbui, portocalii, roșiatice sau vineții. Diferențele acestea apar doar dimineața devreme și seara târziu. Pe un Pământ plat, cu Soarele la 5000 km, distanțele parcurse de radiație prin atmosferă și unghiurile sub care ar face-o ar varia atât de mult de la o regiune la alta, încât culoarea cerului ar varia probabil mult mai spectaculos decât în realitate, inclusiv în miezul zilei.

Fig. 29. Spectrul vizibil în cadrul spectrului electromagnetic.

66. Culoarea Soarelui. Din același motiv ca la punctul precedent vedem Soarele roșu sau portocaliu la răsărit și apus, față de galben în timpul zilei.

67. Construcțiile respectă curbura Pământului. De exemplu, Humber Bridge (Anglia) are o lungime de 2,2 km, iar distanța între capetele superioare ale pilonilor este mai mare cu 36 mm decât distanța între bazele pilonilor. Toate construcțiile foarte lungi (poduri, tunele de metrou, diguri etc.) se pliază pe curbura Pământului.

Fig. 30. Humber Bridge.

Fig. 31. Liniile de înaltă tensiune din lacul Pontchartrain (New Orleans).

68. Zborurile transoceanice din emisfera sudică (între America de Sud și Africa de Sud, între Africa de Sud și Australia, între Australia și America de Sud). Bineînțeles că ele sunt mai rare, pentru că sunt mai puține țări, cu o dezvoltare economică în general mai slabă decât în emisfera nordică, fac mai puține escale, deci sunt mai puțin profitabile, iar uscatul e oricum mai puțin. În fine, totuși există destule zboruri transoceanice directe.

Pe un Pământ plat toate ar fi fost deviate spre nord pentru a se evita distanțele uriașe, așa cum spun platiștii. Dar ei mint; programele de zbor se pot verifica online foarte ușor.

Fig. 32. Harta zborurilor pe Terra (Sursa: wikipedia).

69. Zborurile nu sunt mai lungi în emisfera sudică. Pe un Pământ plat zborurile directe din emisfera sudică (Chile - Noua Zeelandă, Africa de Sud - Australia etc.) ar trebui să dureze de până la cinci ori mai mult decât în realitate.

70. Cursele vaselor. La fel ca în cazul avioanelor, sunt destule vapoare care circulă în emisfera sudică. Durata curselor și lungimile parcurse corespund cu distanțele de pe glob, nu de pe Pământul plat.

71. Expediția condusă de Fernando Magellan. A rămas în istorie ca prima care a înconjurat Pământul (1519-1522). Au urmat sute de alți navigatori și piloți. Stelele observate, înălțimea lor, fazele Lunii, busola și multe alte fenomene experimentate de ei demonstrează că au încercuit un sferoid, nu un disc. Pe un Pământ plat traseul lor ar fi fost o continuă curbă spre stânga.

72. Meteorii. Meteorii care pătrund și ard în atmosferă („stelele căzătoare”) pot fi observați mai des după miezul nopții decât înainte de acesta. Explicația este foarte simplă: în a doua jumătate a nopții regiunea în care ne aflăm este orientată în sensul mișcării de revoluție, deci sunt mai mari șansele ca atmosfera să capteze meteorii din spațiu. Este evident că pe un Pământ plat nu s-ar întâmpla aceasta.

73. Forța Coriolis. Apare în sistemele de referință rotative, din cauza variației în suprafață a vitezei. În cazul unui sferoid viteza maximă este la ecuator și cea minimă la poli. Datorită inerției, masele de aer sau curenții oceanici care se deplasează între ecuator și pol (deci traversează viteze diferite ale rotației sistemului) vor avea o traiectorie curbată spre dreapta în emisfera nordică și spre stânga în cea sudică. Pe un Pământ plat care s-ar roti în același sens, devierea ar fi numai spre dreapta pe întreaga suprafață.

74. Uraganele. Gradientul baric și efectul Coriolis fac ca mișcarea aerului în uragane să se facă în sens invers față de acele de ceasornic în emisfera nordică și în sensul acelor de ceasornic în emisfera sudică. Pe un Pământ plat rotativ mișcarea ar fi în același sens indiferent de emisferă.

75. Calmele ecuatoriale. La ecuator forța Coriolis nu acționează (viteză maximă de deplasare, cele două devieri contrare se anulează). Așa că nu se pot forma uragane, vânturile sunt rare și slabe, este o zonă foarte liniștită atmosferic, dar cu multe precipitații. Pe un Pământ plat aici nu ar fi fost nimic special de acest fel.

76. Zonele de căldură. Scăderea temperaturii dinspre ecuator spre pol se explică foarte bine prin forma planetei, fiindcă unghiul de incidență între radiația solară și suprafața terestră se reduce treptat, deci aceeași căldură va fi repartizată pe o suprafață din ce în ce mai mare. Tot din această cauză, suprafața terestră și atmosfera reflectă o cantitate minimă de radiație la ecuator și una maximă la poli. De asemenea, radiația va parcurge mai mult prin atmosferă. Un Pământ plat nu poate explica formarea zonelor de căldură.

77. Anotimpurile. Sunt posibile tot datorită formei planetei, în corelație cu înclinarea axei și mișcarea de revoluție. Latitudinile medii sunt expuse spre Soare în unghi variabil de-a lungul anului și sunt încălzite în mod diferit, rezultând astfel cele patru anotimpuri. Cu cât crește sau scade latitudinea, cu atât diferențele de unghi sunt tot mai puțin importante și rezultă doar două anotimpuri (zona subpolară – o iarnă lungă și o vară foarte scurtă) sau unul singur (zona polară – doar iarnă; zona ecuatorială – doar vară).

78. Înălțimea Soarelui pe boltă. Scade de la ecuator spre poli: zonele ecuatoriale se intersectează cu planul eclipticii (care conține Soarele), iar zonele polare sunt cele mai depărtate de acesta.

79. Vânturile pe Terra. Apar în celule simetrice, de-o parte și cealaltă a ecuatorului, tot datorită formei planetei și Forței Coriolis. Această simetrie nu ar avea nicio rațiune pe un Pământ plat. Fără forța Coriolis vânturile de vest și alizeele nu ar exista, cel puțin nu ar bate pe direcțiile actuale. Circulația atmosferică ar fi cu totul alta.

80. Deșerturile. Forma planetei și forța Coriolis (care influențează circuitul atmosferic global) explică instalarea maximelor barice în zonele tropicale, convecția și condensarea slabe sau absente, deci formarea deșerturilor. Pe un Pământ plat nu ar fi deșerturi la tropice formate din acest motiv.

81. Curenții Jet. Bat la altitudini mari deasupra tropicelor și cercurilor polare, înconjurând planeta. Apar în zonele de îngemănare a celulelor atmosferice, fiind influențați de Forța Coriolis. Pe un Pământ plat, aceștia ar ieși din atmosferă prin lateral. Deasupra Cercului Polar de Sud ar avea viteze mult mai mari decât deasupra Cercului Polar de Nord, din pricina lungimilor diferite. Prin centrifugare ar fi depășit discul terestru.

82. Curenții oceanici. La fel ca vânturile, alcătuiesc celule simetrice față de ecuator datorită formei planetei și forței Coriolis. În emisfera nordică (Pacificul de Nord, Atlanticul de Nord) se rotesc în sensul acelor de ceasornic, iar în cea sudică (Pacificul de Sud, Atlanticul de Sud, Oc. Indian) în sens invers. Pe un Pământ plat nu ar exista motive să fie această simetrie față de ecuator și nici sensul diferit al rotației celulelor.

83. Înălțimea și densitatea atmosferei. Atmosfera ar fi fost mult mai rarefiată pe un Pământ plat, fie din cauza gravitației mai slabe, fie din cauza „scurgerii” aerului peste „zidul antarctic”. Protecția împotriva meteoriților ar fi fost diminuată, iar pe suprafața terestră ar fi fost mai multe cratere.

84. Încălzirea atmosferei de jos în sus. În mare, o parte din radiația solară traversează atmosfera, încălzește suprafața activă, iar ea încălzește atmosfera de deasupra. Astfel temperatura scade de jos în sus. Aceasta se întâmplă în atmosfera inferioară; unele fenomene din straturile înalte (de pildă ionizarea intensă din termosferă) determină creșteri spectaculoase ale temperaturilor, dar ele nu au legătură cu apropierea de Soare sau căldura radiată de suprafața terestră. Dacă Soarele ar fi la numai 5000 km înălțime, atunci temperaturile ar trebui să crească gradual, odată cu altitudinea.

85. Variația mică a temperaturii. Numai un Pământ sferoidal poate avea forța gravitațională necesară pentru a ține o atmosferă atât de densă care să ne protejeze de anumite radiații directe nocive și care să rețină pe timpul nopții căldura radiată. Pe un Pământ plat (deci cu atmosferă rarefiată) variația uriașă a temperaturii între zi și noapte ar fi fost catastrofală pentru viața pe Terra. Ar fi fost doar un Pământ plat, arid și fără viață.

86. Deriva plăcilor tectonice. Pe un Pământ sferoidal plăcile tectonice se apropie sau se depărtează, fiind însă într-un echilibru global (Pământul nici nu crește, nici nu scade). Pe un Pământ plat fracturile scoarței ar trebui să fie numai pe direcție N-S, iar deplasarea plăcilor numai V-E. În caz contrar Pământul ar crește sau s-ar micșora. Ori, în realitate există o mulțime de fracturi (subducții sau rifturi) pe direcție V-E (Mediterana, riftul în Oc. Indian, Himalaya etc.). Pe un Pământ plat, deci fără geosfere interioare, inclusiv astenosferă, nici plăci tectonice nu ar fi.

87. Cutremurele. Nu s-ar produce pentru că plăcile tectonice nu s-ar mișca sau nu ar exista.

88. Studiul structurii interne a Pământului. Oamenii de știință au săpat cel mai adânc în scoarță numai 12 km. Pământul însă are raza de 6371 km. Și totuși îi putem cunoaște, în mare, structura internă datorită undelor seismice, în special a celor principale (sau longitudinale) și secundare (sau transversale). Ele se transmit cu viteze diferite în funcție de mediu. Ambele se transmit prin mediile solide (litosfera, nucleul intern, mantaua inferioară), dar numai cele principale se transmit prin mediul fluid al nucleului extern. De asemenea, la trecerea dintr-un mediu în altul se refractă sau se pot reflecta, în funcție de unghi.

Cunoscând aceste caracteristici, locul și momentul hipocentrului, cercetătorii pot deduce grosimea și compoziția geosferelor interne, în funcție de locul și momentul receptării acestor unde de către aparate. Din cauza refracției, dar și a absorbției undelor secundare în mediul fluid, la suprafața terestră vor apărea zone neatinse de unde, numite „zone umbrite”.

Prin toate acestea dovedim nu doar un Pământ sferoidal, ci și structura sa internă.

Fig. 33. Propagarea undelor seismice în interiorul Pământului (Sursa: Pearson Prentice Hall, Inc.)

89. Vulcanii. Apar mai ales în zonele de contact ale plăcilor tectonice, unde magmele pătrund spre suprafață. Un Pământ plat, fără geosfere interioare și fără plăci tectonice, nu ar avea vulcani.

90. Căldura internă a Pământului. Temperaturile uriașe ale magmei, gheizerele, izvoarele termale, măsurătorile și calculelele atestă faptul că temperaturile cresc odată cu adâncimea, ajungând până la 5000ᵒ C în miezul Pământului. Acest lucru este posibil numai în condițiile unui Pământ foarte adânc și foarte dens. Un Pământ plat nu ar avea această căldură internă.

91. Vulcanii din „punctele fierbinți”. Magmele lor își au originea nu în scoarță sau imediat sub ea, ca în cazul majorității vulcanilor, ci foarte adânc în manta. De aceea au temperaturi mai ridicate, deci sunt mai fluide și curg de obicei pe distanțe mai mari. Pe un Pământ plat, aceste puncte fierbinți (Hawaii, Capul Verde, Galapagos, Canare, Yellowstone ș.a.m.d.) nu ar avea niciun motiv să existe...

92. Relieful. Este o altă dovadă că Pământul este sferoidal, încât poate avea plăci tectonice, vulcani și o atmosferă suficient de densă. Pe un Pământ plat și fără viață probabil nu ar exista sol, iar dezagregarea, prăbușirile și alunecările ar fi fost mult mai intense. Fără vulcani și tensiuni în scoarță, munții nu ar avea nicio explicație. Relieful ar fi fost deci mult mai neted și dezagregat.

93. Hărțile de tip mappa mundi din Evul Mediu. Erau reprezentări foarte stilizate ale Lumii cunoscute de europeni, cu foarte multă simbolistică religioasă. Oferă câteva indicii că se cunoștea forma planetei.

Fig. 34. Un exemplu de mappa mundi din Evul Mediu (sec. XIII). Lumea este reprezentată în perspectivă plană, cu cetatea Ierusalimului în centru, evident cu semnificație religioasă. Pe lateral apare Oceanul Planetar și dincolo de el o fâșie de uscat. Vedem aici o posibilă sursă de inspirație pentru platiștii de mai târziu. Totuși Mântuitorul ține în mână un glob care sigur face referire la Terra. Pe el apare litera T. Încă din antichitate lumea era reprezentată simbolic sub forma literei T semnificând Marea Mediterană și Marea Roșie care despart cele trei continente (Europa, Asia și Africa).

94. Harta lui Ptolemeu. Pe baza măsurătorilor și calculelor realizate de Ptolemeu, care a folosit sistemul de coordonate (latitudine, longitudine) pentru localizarea pe glob, a fost realizată o hartă a lumii destul de exactă pentru vremea sa și foarte spectaculoasă. Paralelele și meridianele nu lipseau. În Evul Mediu au fost realizate replici ale variantei antice. Toate ne sugerează un Pământ sferoidal, nu plat.

Fig. 35. Variantă a hărții lui Ptolemeu din Evul Mediu (1407) care cartografiază în mod evident porțiunea de glob cunoscută (Sursa).

95. Alte hărți vechi. Internetul este plin de dovezi că în vechime oamenii cunoșteau Pământul mai bine decât platiștii secolului XXI...

Fig. 36. Hartă a celor două emisfere din 1730 (Sursa).

96. Argumentul autorității. Niciun platist nu este geodez sau inginer. Niciun platist nu este marinar. Niciun platist nu este astronaut sau astronom. Niciun platist nu este căpitan de vas. Niciun platist nu este pilot de avioane. Niciun platist nu este cartograf. Niciun platist nu este meteorolog... Toți sunt „globiști” și nu întâmplător! Ar fi o catastrofă cu pierderi de vieți omenești dacă s-ar strecura vreun platist printre ei...

97. Pasajele biblice sunt interpretate eronat. Unii platiști sunt doar fani ai conspirațiilor, alții însă cad în capcana sectaristă a interpretărilor personale și eronate.

La Isaia 11:12 citim: „El va ridica steag pentru neamuri şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Israel şi va strânge la un loc pe cei împrăştiaţi ai lui Iuda din cele patru colţuri ale pământului.” Sintagma „cele patru colțuri ale pământului” nu dovedește că Pământul este plat, ci ar putea fi mai degrabă o expresie a întinderii terestre foarte mari spre toate cele patru zări (punctele cardinale). Dacă ne-am lua după interpretarea platistă, înțelegem că iudeii au fost împrăștiați până în Antarctica... Și până la urmă modelul Pământului plat ne prezintă un disc (fără „colțuri”), nu un pătrat...

Nici sintagma „marginile pământului” care apare foarte des (Deuteronomul, Cartea Întâia a Regilor, Cartea lui Iov, Psalmi, Pildele lui Solomon, Isaia, Matei, Luca etc.) nu sugerează existența unui Pământ plat, ci poate fi, de asemenea, o expresie a întinderii foarte mari a Pământului. Și linia orizontului poate fi o margine a Pământului... Dar și țărmurile pot fi considerate margini ale pământului, adică ale uscatului. Termenul „pământ” are o mulțime de sensuri, nu doar cel de planetă. La fel și termenul „margine”.

În Psalmul 94 citim: „Că în mâna Lui sunt marginile pământului și înălțimile munților ale Lui sunt.” Iată o exprimare contrastantă foarte frumoasă, prin care se spune că întreg Pământul aparține lui Dumnezeu: de la „marginile pământului” (adică țărmurile, cele mai joase uscaturi) și până la opusul lor, „înălțimile munților” (cele mai înalte uscaturi). Psalmistul nu se referă la un Pământ plat!

Dar si suprafața terestră în ansamblul ei poate fi o margine a planetei (de jos în sus); de ce să interpretăm ca margine numai ceea ce este în lateral!? De exemplu, în Psalmul 60 citim: „De la marginile pământului către Tine am strigat; când s-a mâhnit inima mea, pe piatră m-ai înălțat.” Este clar că psalmistul nu a strigat de pe „zidul Antarcticii” (considerat margine de platiști)...

Plăcându-le să facă interpretări personale ale Sfintei Scripturi, platiștii cad în același sectarism în care au picat atâtea culte desprinse din Biserica creștină de-a lungul istoriei.

Mulți dintre ei se declară însă nereligioși. Dar raționamentele lor chiar se bazează pe anumite păreri, nicidecum fundamentate pe experimente, calcule sau măsurători. Bazat sau nu pe interpretări biblice eronate, platismul are oricum toate șansele să devină un cult sau sectă.

98. Contururile țărilor și continentelor. Sunt în realitate exact ca cele observate pe un Pământ sferoidal. Harta Pământului plat le deformează.

99. Distanța în teren este egală cu distanța pe glob. Distanțele pot fi măsurate foarte ușor călătorind cu mașina de la un capăt la celălalt al unei țări. Kilometrajul poate fi apoi corelat cu valorile de pe GPS sau de pe un glob și astfel se poate constata echivalența. Distanța din teren nu va fi aceeași cu cea de pe harta Pământului plat pentru că deformează suprafețele și lungimile.

100. Ghici ce! Ca să concluzionăm pe un ton vesel, Terra are atmosferă (nu atmodisc), hidrosferă (nu hidrodisc), reliefosferă (nu reliefodisc), biosferă (nu biodisc) și pedosferă (nu pedodisc)... Toți oamenii de știință care au dat aceste denumiri erau „globiști”, nu platiști...

Am scris acest articol în primul rând pentru iubitorii de geografie, pentru tineri și copii, încercând să cuprind în el cât mai multe curiozități științifice și aspecte spectaculoase legate de planeta noastră, din care oricine poate avea ceva de învățat. Dacă el a fost citit și de platiști, sper că le-am dat un oarecare impuls prin cele (numai) 100 de argumente...

Conform unui sondaj, doar 84 % dintre americani cred că „Pământul este rotund” (în sensul de a fi sferoidal), 2 % au crezut dintotdeauna că este plat (adică circa 6 milioane de oameni), iar 14 % sunt sceptici sau nesiguri în privința formei.

În plus de asta, doar 66 % dintre tinerii sub 24 de ani sunt convinși asupra formei sale reale. Nu cred că în România sau altă țară procentele ar fi cu mult diferite... De ce prind la public astfel de idei surprinzătoare, precum platismul!? Ar putea fi mai multe cauze:
- eșecul sistemului de învățământ (geografie, astronomie, fizică, matematică, logică, argumentare...);
- nevoia de atenție și recunoaștere socială;
- nevoia omului de a fi special;
- apetitul pentru mister, mit și conspirație;
- internetul folosit ca portavoce de absolut oricine;
- interpretarea personală și eronată a surselor religioase ș.a.m.d.
Cert este că lumea se schimbă... Trăim vremurile când omului i se cere să demonstreze banalul, să justifice normalul sau să reinventeze roata.

de Ionuț Tudose
12.08.2019

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...