Condițiile cadrului natural reflectate în arhitectura tradițională

        Avându-și originile în negura timpului, arhitectura tradițională înmagazinează un tezaur al frumosului, prin întrepătrunderea spiritualității creștine cu simțul practic și estetic. Casa, poarta, biserica, troițele și fântânile reflectă totodată istețimea nativă a unui popor multimilenar, care cunoștea natura înconjurătoare mai bine decât noi astăzi.

Fig.1. Imagine din arhiva Muzeului Satului (sursa)


          În lumea modernă, moda anulează orice rațiune și întunecă simțul normalității: case cu 15 camere din care sunt folosite doar 2 sau niciuna - oamenii fiind la muncă în străinătate, consum energetic inutil, încăperi cu lumină naturală deficitară etc. În cosmosul tradițional astfel de probleme nu existau, deoarece moștenirea juca rolul înțelepciunii. Țăranul care își construia casă nouă avea ca reper sufletul românesc, modelat din străbuni, cu tot ce înseamnă uzul practic. De altfel, legătura cu moșii este consemnată foarte bine de E. Bernea: „Casa asta mică - i din bătrâni. Noi am făcut alta, da n-o dărâmăm p-asta, că, vezi, e din bătrâni, din neam”.
          Relieful, clima, vegetația, solul și apa sunt elemente pe care țăranul le chema a-i fi prietene, el însuși încadrându-se armonios în mediul pe care oricum nu l-ar fi putut birui. Înțelepciunea însemna coexistență. În contemporaneitate, răzvrătirea și revendicarea naturii înlocuiesc rațiunea. De aceea, ne plângem când plouă, ne plângem când e soare, ne plângem când e zăpadă sau uscăciune... Ne-am construit propria noastră dimensiune, închistată în antropic și am uitat că e firesc ca iarna să ningă și vara să fie cald... Iar fulgii ce cad din văzduhul lui Dumnezeu ni-i facem inamici fiindcă… ”autoritățile nu se sinchisesc să arunce un material antiderapant”.
          Vom vedea însă mai departe câteva elemente ale arhitecturii populare – dovezi vii ale normalității, ale coexistenței omului cu natura, după cum precizează și I. Ghinoiu: Țăranul încadrează locuinţa în peisajul geografic, fereşte casa de vânt şi o orientează spre lumină şi soare, optimizează distanţa dintre locul de odihnă, locul de muncă, sursa de apă, drum, utilizează materialele de construcţii locale.

Fig.2. Case țărănești în România (sursa: romanianmonasteries). 
1. Bogdan Vodă (Maramureș) 2. Moișeni (Satu Mare) 3. Alejd (Bihor) 4. Sălciua (Alba) 
5. Chereluș (Arad) 6. Cîmpu lui Neag (Hunedoara) 7. Bran (Brașov) 8. Curtișoara (Gorj) 
9. Măldărești (Vâlcea) 10. Plopi (Mehedinți) 11. Cuciulata (Brașov) 12. Rădești (Alba) 
13. Șanț (Bistrița-Năsăud) 14. Viștea (Brașov) 15. Moșoaia (Argeș) 16. Stănești (Argeș) 
17. Trăisteni (Prahova) 18. Cobia de Sus (Dâmbovița) 19. Periș (Ilfov) 20. Dragalina (Ialomița) 
21. Rușețu (Buzău) 22. Chiojdu (Buzău) 23. Curteni (Vaslui) 24. Năruja (Vrancea) 
25. Piatra Șoimului (Neamț) 26. Hangu (Neamț) 27. Voitinel (Suceava) 28. Oltina (Constanta)

          1. Începem cu acoperișul supradimensionat al caselor, frecvent întâlnit încă în obcine, pe valea superioară a Moldovei și în pod. Sucevei. Casa bucovineană are dimensiuni destul de mari și un aspect masiv. Acoperişul este înalt şi formează cu prelungirile sale o streaşină foarte largă, caracteristică acestei zone (Alina Gașler, 2012). Acoperișul înalt mai poate fi observat însă și în alte zone ale țării: Maramureș, Țara Moților și, mai rar, în restul arcului carpatic. Toate aceste spații geografice au în comun cantitatea mare de precipitații, peste 800 sau chiar 1000 mm/an. În plus, în Bucovina sunt specifice zăpezile bogate și menținerea unui strat gros de zăpadă. Aspectul acesta este foarte important. Acoperișul foarte înclinat, deci și foarte înalt, facilitează scurgerea rapidă a apei și este mai puțin expus presiunii stratului de zăpadă. De asemenea, streașina largă protejează pereții casei de apa scursă din belșug.
          Tot în Bucovina este menționată tradiția construirii acoperișului în patru ape (Alina Gașler, 2012). Presupunem că și acest fapt ar avea legătură cu intemperiile climatice, Bucovina fiind expusă influențelor din cel puțin 3 puncte cardinale: influențe scandinavo-baltice din N, continentale din E și oceanice din V (mai slabe). Așadar, se impune un acoperiș în patru ape deoarece laturile înclinate sunt mai puțin expuse decât cele verticale, ca ale stilului în două ape.

Fig.3. Casă Roșu Bucovina, Muzeul Satului Bucovinean Suceava (sursa: traseeromania),
prevăzută cu prispă și cerdac și acoperiș foarte înclinat, în patru ape

          2. Litologia locului se reflecta foarte bine în arhitectura din zonele accidentate, deluroase și montane. Strășnicia casei era asigurată de o temelie zdravănă, din pietre de râu sau gresii, conglomerate ori granite. Se evita calcarul din cauza solubilității sale în contact cu apa, putând favoriza infiltrații distrugătoare. Peste temelie se aşezau “tălpile casei” - bârne masive peste care se așează apoi pereţii casei. Pentru o casă cu două încăperi se foloseau în mod obişnuit cinci tălpi – patru pe margini şi una interioară. Numărul tălpilor utilizate creşte însă în timp, pe măsură ce numărul odăilor unei case obişnuite creşte (Alina Gașler, 2012). Pereții erau deci construiți din lemnul oferit de pădurile multiseculare. Bineînțeles, în zonele mai joase natura a oferit alte resurse: argila, lutul, paiele și grădelele; casele din chirpici/ paiantă fiind bine izolate termic. Vara țin răcoare, iar iarna au pierderi mici de căldură.

Fig.4. Casă Cacica Suceava, Muzeul Satului Bucovinean Suceava (sursa: traseeromania), 
construită din lemn, cu temelie din piatră

Fig.5. Casa Ion Petcu (”Maiorul”) de la Ferigă, construită la înc. sec. al XX-lea, azi în ruină, 
sat Pietriceaua Prahova (sursa: pietriceaua). 
Casă specifică terenului accidentat, cu temelie solidă din piatră

Fig.6. Casă restaurată din chirpici cu acoperiș din șindrilă, în apropierea Bucureștiului 
(sursa: casenaturale)


          3. Orientarea casei. De obicei casele aveau formă dreptunghiulară, însă construirea lor nu se făcea fără un rost al firii. Lungimea era orientată întotdeauna pe direcție V-E, încât fața casei privea spre S, iar spatele spre N. Ferestrele cele mai multe și cele mai mari erau spre S, iar spre N de obicei nu era niciuna. Toate aceste reguli se bazau pe firescul naturii: soarele urcă pe cer spre S (miază-zi), interiorul fiind astfel bine luminat și încălzit. În schimb, nordul (miază-noaptea) rămânea ”marginalizat” în sufletul țăranului, ca o latură a întunericului, a umezelii și a frigului, unde nicio fereastră nu-și găsește rostul. Am spune că aceste case erau bine optimizate energetic, spre deosebire de hilaritățile moderne, trântite alandala.

         4. Prispa sau pridvorul [1], cel mai fascinant element al arhitecturii tradiționale, este întâlnit și în alte culturi, dar la noi apare cel mai bine înrădăcinat în ființa națională. Veți înțelege mai departe de ce toate casele tradiționale erau prevăzute cu acest element și cât de triste și sărace sunt casele moderne cu 15 camere, dar fără pridvor…

Fig.7. Căsuța Bunicii, Simon Bran (sursa: locurifaine). 
Casă nouă cu pridvor, construită după arhitectura tradițională brăneană

           Nici înăuntru nici afară, nici închis nici deschis, pridvorul era un înveliș protector, atât spiritual cât și material. De obicei îmbrăca peretele de la intrare (cel sudic), dar se putea extinde și pe celelalte laturi. Să-i înțelegem rostul, trebuie mai întâi să cunoaștem percepția țăranului asupra spațiului:
          Pentru a exprima noţiunea de spaţiu, în sfera sa cea mai largă, ţăranul român foloseşte cuvântul lume. Ea este pământul şi cerul, satul şi lumea întreagă, tot ceea ce există în realitatea obiectivă, materială şi spirituală totodată. În același timp, casa este un semn, un simbol, un mit. Casa este povestea lui acasă, acelui acasă a fiecăruia dintre noi. Casa este spaţiul ce adăposteşte sacrul şi profanul, viaţa privată ferită de viaţa colectivă, odihna îndepărtată de teamă (M. Gorgoi, 2012).
           Țăranul român iubea echilibrul. Nu concepea în sensibilitatea sa o existență radicală, lipsită de o armonie a lucrurilor. Acestea îi perturbau liniștea sufletească. De aceea a apărut pridvorul, la întrepătrunderea celor două universuri, al lui acasă și în lume, încât trecerea dintr-unul în celălalt să se facă treptat, să nu fie direct hotărnicite. În profunda sa credincioșie, simțea cum însăși compartimentarea spațiulului bisericesc, în grădină -> pridvor -> pronaos-> naos -> altar, avea rolul de a-l pregăti pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Prin construirea pridvorului, țăranul și-a adus Biserica acasă.

Fig.8. Pridvorul Bisericii de lemn Slăvuța Gorj (autor: Alexandru Baboș)

          Atmosfera bi-cosmică se simțea și în activitățile curente foarte variate: torsul, cusutul sau țesutul în aerul plăcut de vară, pregătirea porumbului sau a nucilor, odihna pe rogojine, jocul copiilor, întâlnirile de sfat cu alți săteni sau contemplarea ploilor de toamnă…

 Fig.9. Bătrâna din pridvor, ulei pe pânză (sursa)

          Pe lângă semnificația spirituală, rolul practic era evident. În primul rând proteja de intemperii cel mai sensibil perete – cel sudic (cu ferestre și ușă). În al doilea rând, pridvorul avea rolul de a umbri peretele în timpul verii, menținând o temperatură plăcută în interior. Vara la amiază soarele urcă pe cer la 60° față de orizontală. În schimb, iarna urcă doar 30°, radiația pătrunzând în casă nestingherită pe sub streașină. Deci pridvorul permite umbrirea casei pe timp de vară și încălzirea și luminarea naturală iarna (fig.10).

Fig.10. Pridvorul ține umbră vara, dar permite trecerea radiației directe iarna 

          5. Culoarea. Constituia un alt element de specificitate în anumite regiuni. Vom exemplifica doar cazul Deltei Dunării, unde în satele pescărești se mai păstrează case tradiționale de o frumusețe cerească, perfect integrate în mediul natural prin: materialele de construcție folosite (chirpiciul și stuful), supraînălțarea structurilor (uneori pe piloni) pentru ferirea de inundații și mai ales culorile dominante folosite (albul și albastrul). Pentru pescarul lipovean sau român, albastrul însemna viața însăși (hrană, apă, transport). Albul era folosit pentru a proteja interiorul de radiația foarte ridicată, delta fiind una dintre regiunile cele mai călduroase ale țării.

Fig.11. Casă Periprava, Delta Dunării (autor: Valeriu Leanov)
 
Fig.12. Casă Valea Teilor, pod. Dobrogei de N (autor: Valeriu Leanov)

          6. Locuinţele–bordei apăreau semi-îngropate, rectangulare sau ovale, clădite unele din nuiele cu lut, altele din pari, împletitură de nuiele şi lipitură de lut amestecat cu multe paie (M. Gorgoi). Unele aveau niște ferestre mici în partea superioară, rămasă deasupra solului.

 Fig.13. Bordei din Puțuri, Castrenova Dolj, la Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din Golești 
(sursa: wikipedia)

          Bordeiul este desprins din mitologia poporului român, fiind angrenat în legenda neamului mai profund decât casele tradiționale văzute anterior. Despre bordei știm sigur că își are originile în vremi preistorice imemoriale, fiind frecvente încă din neolitic. În ultimul mileniu, construcțiile de acest tip erau cel mai des întâlnite în spațiul carpatic și extracarpatic, mai puțin în Ucraina și și mai puțin în Rusia. Nu am greși dacă am spune că bordeiul se identifică oarecum cu istoria neamului nostru. În sec. al XVIII-lea, călătorii străini erau fascinați de prezența bordeielor: „s-ar putea numi vizuini; sunt sub pământ şi se numesc bordeie. De departe nu se observă decât fumul, care iese din vatră, şi din apropiere acoperişul, care este ridicat de la pământ în aşa fel încât iarba creşte deasupra” (Ștefan Reicevich).
          În unele locuri se săpau bordeie mai rudimentare, folosite în activități sezoniere. Bordeiul era și o locuință în vremuri de răstriște, de invazii, de chemări interminabile la oaste… Țăranul român locuia în bordeie și apăra Europa de imperiile cotropitoare; nu avea timp să construiască universități și catedrale. Bordeiul a redevenit o locuință de nevoie în vremea prigoanei comuniste, când luptătorii din munți și călugării prigoniți din mănăstiri și-au găsit un pătuț de odihnă în scurmăturile pământului. Să amintim și de călugării pustnici care de veacuri își sapă adăpost în adâncurile pădurilor.
          În prezent, bordeiele locuite din țara noastră se pot număra pe degetele unei mâini, mai cunoscute fiind însă cele expuse la Muzeele Satului. Popularitatea acestui tip de locuință se explică prin următoarele:
  • pentru construire era necesară o cantitate redusă de materiale (în special pentru acoperiș și susținere); de aceea erau frecvente în zona de câmpie.
  • bordeiul inspira simplitatea și modestia poporului român, dar reflecta și condițiile și vicisitudinile vremurilor.
  • având în vedere aspectul său semi-îngropat, pereții fiind practic pământul, bordeiul menținea răcoare vara și căldură iarna. Consumul pentru întreținere era minim, exact ceea ce aveau nevoie oamenii din regiunile sărace dar și cei care nu doreau (sau nu puteau) să își taie pădurile.
          Amintirea lor rămâne în unele oiconime răzlețe: Bordei (Alba), Bordeiu (Dolj), Bordei Verde (Brăila).

Fig.14. ”La Bordeiul Verde - 1841” (sursa: wikipedia). În apropierea acestei cârciumi, unde se odihneau călătorii rătăciți prin stepa Brăilei, a fost întemeiat satul cu același nume

        7. Voi încheia această poveste fascinantă a sufletului românesc cu un element de o sensibilitate aparte, care încă îmbie la contemplare chiar și pe locuitorul urban: fântâna cu cumpănă.

 Fig.15. ”Fântână cu cumpănă” (autor: Călin Alupi)

          Acest tip de structură nu avea doar o utilitate practică, ci înmagazina o întreagă simbolistică a sufletului românesc, a echilibrului interior dar și a fragilității sale. Cumpăna întruchipează limita dintre bine și rău. Totodată însă este dovada vie a trecerii insesizabile de la virtute la păcat și invers, întocmai cu ușurința de a manevra cu o singură mână cele două greutăți cumpănite. Cumpăna mai este și simbolul Judecății lui Dumnezeu, unde faptele bune și cele rele vor cântări în mântuirea sufletului.
          Fântâna cu cumpănă reflecta însă și condițiile naturale, mai exact adâncimea nivelului piezometric. Acolo unde nivelul freatic era aproape de suprafață (1m), fântâna tradițională era prevăzută cu o prăjină de care agățai găleata sau ciutura și scoteai direct apa. Fântânile acestea de suprafață se găseau mai ales în luncile râurilor sau în depresiunile și șesurile umede. Nu necesitau deci construirea unei cumpene. Aceasta se făcea când nivelul era mai adânc, până la aprox. 10 m. Dacă fântâna era și mai adâncă, ridicarea unei cumpene pe măsură devenea aproape imposibilă și se recurgea la mecanismul cu scripete (cu roată).

Fig.16. Fântână cu cumpănă în Banat (autor: Raduma)


          Am arătat în acest articol câteva oglindiri ale cadrului natural în arhitectura tradițională românească, dorind prin aceasta să insuflu tinerilor pasiunea pentru frumos. Dacă vreți vreodată să vă construiți o căsuță, alegeți cu drag arhitectura tradițională deoarece înglobează sufletul românesc. În plus este foarte practică și necesită o investiție minimă de resurse, atât pentru construire, cât și pentru întreținerea ulterioară (mai ales).
__________
[1] sinonimia dintre prispă, pridvor, cerdac și foișor este imperfectă. Aceste cuvinte desemnează fie aceeași ”încăpere deschisă situată pe una sau mai multe fețe ale casei” fie elemente diferite. Cerdacul (sau foișorul) poate fi doar sectorul de la intrare, mai larg și bine delimitat de restul prispei (pridvorului). Diferențele de noțiune apar de la o zonă la alta sau de la un autor la altul.

Bibliografie

de Ionuț Tudose
16.09.2015

2 comentarii:

  1. Frumos articol, chiar pe sufletul meu! :) Foarte util desenul care arată rolul pridvorului în relație cu razele soarelui.

    Apropo de modă și de tradiție, spunea cineva că orice modă trece, și deci obiectele făcute în spiritul ei se demodează. Însă ceva tradițional va rămâne mereu valoros și frumos
    Observ că lucrurile tradiționale încep să aibă căutare din ce în ce mai mare.
    Se pare că din ce în ce mai mulți români au obosit de atâtea surogate în toate domeniile.
    Muzica populară autentică este foarte apreciată și culmea, chiar în rândul tinerilor, care nu au fost influențați de muzica populară pervertită în comunism, iar de cea manelizată din ziua de azi nici nu s-a ”atins”.
    Portul popular e din ce în ce mai apreciat și chiar purtat.
    Și chiar arhitectura tradițională își reia din drepturi. Sunt tineri care fie aleg să-și construiască o casă nouă respectând arhitectura tradițională, fie iau case vechi, dar pe care le recondiționează în același spirit.
    Și, ca o confirmare a valorii pe care o au lucrurile tradiționale, ele sunt foarte îndrăgite și apreciate de străini. Muzica populară, deși nu o înțeleg, îi atrage foarte mult, portul popular se știe că e foarte îndrăgit și căutat, iar în materie de arhitectură: cu siguranță turiștii străini sunt mult mai atrași de o căsuță mică, în stil tradițional, fie ea pensiune sau nu, decât de numărul de stele ale unui hotel sau pensiune făcute fără niciun gust dar pline de lux.

    Un exemplu de casă tradițională recondiționată frumos:
    http://adelaparvu.com/2015/10/06/bogdan-si-nicoleta-au-salvat-o-casa-veche-si-si-au-implinit-visul-de-a-avea-un-refugiu-la-tara/

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu am observat o renaștere, inclusiv a portului popular. În orașele mari tot mai mulți au început să poarte, mai ales vara, cămașă cu motive tradiționale...

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...