Oare Pământul chiar are 4,5 miliarde de ani?!

 
           Conform celebrei scări geocronologice, pe care elevii o învaţă în clasa a IX-a la Geografie, iar studenţii în primul an de facultate, Pământul ar avea ~4,5 miliarde de ani. Totuşi, cât adevăr se află în această vârstă şi câte speculaţii filozofice?
 
 



           În articolul precedent de pe blog, am enunţat următoarea problemă:
          „Drumul Bucureşti-Ploieşti măsoară 60 km. Un automobil s-a deplasat între Bucureşti şi Ploieşti cu viteza medie de 100 km/h. Cât timp a parcurs automobilul până la Ploieşti?
a) 100 minute
b) 40 minute
c) 36 minute
d) 60 minute
e) datele problemei sunt insuficiente
f) alt răspuns”
           La prima vedere, răspunsul corect ar fi c). Totuşi, din punct de vedere logic, răspunsul corect este e). Iată de ce:
           - Ni se spune că automobilul s-a deplasat între Bucureşti şi Ploieşti, nu de la Bucureşti până la Ploieşti. Când spune „între Bucureşti şi Ploieşti”, înţelegem orice segment de drum între Bucureşti şi Ploieşti, acesta putând fi de 1km, de 10 km, sau între Otopeni şi Săftica... Enunţul a fost formulat astfel încât aţi presupus că automobilul s-a deplasat de la Bucureşti până la Ploieşti.
          - Nici măcar nu ni se spune de unde a plecat automobilul. Aţi presupus că de la Bucureşti.
          - Nu ni se spune nicăieri în ipoteză unde a ajuns. Aţi presupus că la Ploieşti, după modul de formulare a întrebării. Dar, din punct de vedere logic, întrebarea nu trebuie să conţină implicit o premisă (care se presupune că a fost deja demonstrată). Dacă eu întreb „Ce culoare au extratereştrii?”, asta nu înseamnă că extratereştrii există. Dacă eu întreb „Câte ferestre au blocurile zgârie-nori din satul Salcia?”, asta nu înseamnă în mod obligatoriu că în satul Salcia există vreun zgârie-nori... La fel, dacă înteb „Cât timp a parcurs automobilul până la Ploieşti?”, asta nu înseamnă în mod obligatoriu că automobilul chiar a ajuns la Ploieşti. Asta aţi presupus... Poate părea ciudat la prima vedere...
          Am dat acest exemplu pentru a vă arăta cât de importantă este presupunerea în cadrul unui raţionament. Adică, aţi rezolvat problema, făcând un şir de presupuneri.
          De multe ori, la fel este şi în ştiinţă: presupuneri filozofice, cu statut de credinţe, sunt luate drept fapte/ evidenţe/ realităţi ştiinţifice, care sunt „atât de normale” încât nici măcar nu mai este necesar să fie demonstrate, dar nici tăgăduite.
          Una dintre cele mai mari presupuneri ale ştiinţei este aceea conform căreia forţele fizice, energiile şi modul de manifestare a proceselor din natură şi din univers, aşa cum le cunoaştem noi azi (prin descoperirile ştiinţifice ale ultimelor secole), au existat de la începutul lumii şi vor exista până la sfârşit.
          Dar poate cineva să demonstreze că aşa a fost de la început?! Într-adevăr, este un exerciţiu greoi de imaginaţie, pentru unii poate părea absurd şi pueril şi vor spune: „Adică ce vrei să zici, că forţa gravitaţională nu a fost forţa gravitaţională de la începutul lumii? Sau că apa râurilor nu a curs dintotdeauna la vale? Astea sunt lucruri evidente”. Nouă ni se pare evident că lumea şi forţele fizice aşa cum le ştim azi au fost dintotdeauna. Dar a putut cineva demonstra aceasta?! Am presupus noi că aşa ar fi. La fel cum am presupus că automobilul, ce s-a deplasat între Bucureşti şi Ploieşti, a plecat de la Bucureşti...
          Oamenii de ştiinţă au calculat viteza de dispersie a galaxiilor. Au presupus apoi că în univers au existat dintotdeauna aceleaşi forţe şi manifestări (aşa cum le ştim noi azi), deci, din moment ce toate galaxiile se îndepărtează între ele, a rezultat concluzia că ar proveni dintr-o particulă iniţială, explodată, un Big Bang. Momentul ei a fost calculat (în funcţie de viteza de dispersie) în urmă cu vreo 16 miliarde de ani. De unde ştim că universul s-a supus aceloraşi legi dintotdeauna?! Nu ştim. Doar presupunem, ca fiind un fapt evident...
          Pe ce se bazează aceste presupuneri asupra uniformităţii legilor naturii de la început până la sfârşit?! Pe nimic sigur. Doar pe un fapt pur teoretic, numit principiul actualismului, conform căruia fenomenele şi legile care pot fi observate cauzal în prezent, au fost determinate în trecut de aceleaşi cauze.
          Adică, dacă timp de 10 ani observ cum se formează o vale torenţială prin influenţa eroziunii, iar apoi văd o altă vale similară dar în care nu se manifestă torenţialitatea, trag concluzia că şi această a doua vale s-a format în trecut tot prin torenţialitate. Dar din diverse motive (împăduriri, ridicarea nivelului de bază etc), torenţialitatea a încetat. Este corectă concluzia mea? Da, în măsura în care poate fi dovedită/ observabilă/ experimentabilă.
          Dar, dacă observ cum se depun foarte lent nisipurile în bazinele sedimentare (lacuri, mări) sau în câmpuri de dune şi mai observ că gresiile sunt roci constituite din nisipuri cimentate, pot eu să trag concluzia că gresiile respective s-au format de-a lungul a milioane de ani prin depunerea nisipurilor în bazine sedimentare şi cimentarea lor ulterioară?! Nu mă bazez doar pe presupuneri, pe nimic demonstrabil, observabil, doveditor, experimentabil?!
          Iar dacă gresiile respective sunt dispuse în straturi cutate, mai fac încă o presupunere, cum că ar mai fi trecut alte mii sau milioane de ani până când forţele tectonice de compresiune au ondulat straturile...
          Poţi cădea în capcană: da, într-adevăr Pământului i-au trebuit foarte multe milioane de ani ca să ajungă aşa cum este azi... De altfel, se pare că mulţi gânditori moderni, cu credinţe filozofice pe care şi le numesc „realităţi ştiinţifice”, au nevoie de aceste milioane de ani ca de aer: fără ele s-ar da peste cap toate „explicaţiile” asupra lumii. Straturile geologice nu s-ar mai forma prin depunere de sedimente vreme de mii şi milioane de ani, munţii nu ar mai avea nevoie de orogeneze de milioane de ani pentru a se forma, fără milioanele de ani vieţuitoarele nu ar mai evolua unele din altele, iar omul nu s-ar mai fi ridicat din animal. Fără aceste milioane de ani s-ar destabiliza un întreg sistem de explicaţii ştiinţifice. Explicaţii ce par logice, par a se completa reciproc.
          Totuşi, dacă mai multe chestiuni se explică unele pe altele, asta nu înseamnă în mod obligatoriu că ele şi gravitează în adevăr. Dacă Popescu ucide pe Ionescu şi spune că nu l-a ucis şi mai aduce 100 de martori mincinoşi care pot dovedi că Popescu nu putea fi ucigaşul, este posibil ca acesta să scape de închisoare. Este posibil chiar ca toată lumea să perceapă nevinovăţia lui Popescu ca fiind adevărată. Dar Ionescu tot mort rămâne şi tot omorât de Popescu...
          La fel şi aici, explicaţiile ştiinţifice pot fi frumoase, atractive şi se pot completa reciproc, dar asta nu înseamnă în mod obligatoriu că sunt şi adevărate. Asta presupunem noi...
          Explicaţiile par a fi în regulă, atât cât credem în uniformitatea şi actualismul legilor naturii, atât cât credem în acest „Aşa a fost mereu”, acest fapt nedemonstrat şi nedemonstrabil. Putem crede că straturile de roci au avut nevoie de milioane de ani ca să se formeze, la fel şi munţii ca să se ridice. De asemenea, pornind de la aceleaşi presupuneri uniformiste şi actualiste şi cunoscând viteza de descompunere a unor elemente radioactive, prin datarea unor roci se pot obţine vârste de milioane de ani şi se poate chiar estima vârsta Pământului la ~4,5 miliarde de ani...
          Când urmezi astfel de metodologii de calcul, ce par foarte bine elaborate, dar care au totuşi în fundament un şir de presupuneri, de credinţe filozofice, mai putem noi să luăm drept adevărate rezultatele obţinute?!

___

* Dacă ți-a plăcut acest articol, mă poți susține pentru munca depusă printr-o donație.

Ionuţ T.

04.01.2013