Spunând „latura sa istorică” am făcut referire mai ales la geneza învelişului natural geografic şi a Pământului, la vârsta lor, la dinamica şi modificările ulterioare ale realităţii paleogeografice. Adică la ceea ce are legătură cu timpul, la nivel macro, iar nu micro (nu dinamica albiei râurilor, evoluţia unui torent etc).
Rezultatele ştiinţei geografice privind aspectele mai sus amintite se bazează de multe ori pe raţionamente şi argumentări cu grad îndoielnic de corectitudine. Adică au în componenţă greşeli logice. În domeniul logicii şi al argumentării, aceste greşeli sunt cunoscute ca sofisme (când eroarea se comite intenţionat) şi paralogisme (când eroarea se comite fără intenţie) [2].
În articolul „Oare Pământul chiar are 4,5 miliarde de ani?!”, ne-am întrebat cât de corecte sunt rezultatele metodologiilor ştiinţifice privind vârsta Pământului atât timp cât se bazează pe unele presupuneri (supoziţii neîntemeiate) aşa cum este principiul actualismului.
Pătrunzând mai adânc în Geografia fizică, ne punem alte întrebări:
- Oare munţii chiar s-au format în timpul unor orogeneze de zeci şi sute de milioane de ani?!
- Oare cât de corecte din punct de vedere logic sunt datările unor roci, ale unor straturi de roci sau ale munţilor?!
- Oare cât constituie realitate şi cât ficţiune ciclurile evolutive ale reliefului de-a lungul milioanelor (sau chiar miliardelor) de ani?!
- Oare cât reprezintă adevăr şi cât ficţiune ceea ce ştim despre trecutul învelişului geografic?!
Ar fi absurd să încercăm să răspundem atâtor întrebări într-un singur articol. Ar fi şi mai absurd să încercăm să combatem tonele de maculatură ştiinţifică printr-un simplu articol de pe un blog obscur... Articolul de faţă se vrea a fi un îndemn pentru o gândire geografică mai limpede, pentru a ne pune întrebări asupra adevărului acelor ipoteze, teorii şi explicaţii, ştiinşifice, înghiţite de mulţi geografi, fără a fi mestecate.
Ori, această nemestecare este un prim sofism (numit „argumentul relativ la modestie”): „Savanţii ne-au spus că Pământul are ~4,5 miliarde de ani. Deci aşa este”. Cum au ajuns ei la aceste rezultate nu ne mai interesează, deoarece noi suntem prea mici (modestia) ca să analizăm metodele savanţilor (autoritatea).
Multe aspecte macroevolutive din Geografia fizică sunt preluate de la ştiinţa conexă, Geologia. Ca geografi ne interesează Geologia în măsura în care ne oferă rezultate, soluţii, metode, teorii, ipoteze, explicaţii etc. Tocmai aici intervine necesitatea unei critici asupra ştiinţei geografice: a preluat pe nemestecate, nu doar din Geologie, ci şi din alte ştiinţe... Şi astfel, mulţi iau de bun că Pământul are vreo 4,5 miliarde de ani, că la început a fost o protoplanetă vâscoasă, că viaţa a evoluat de la simplu la complex, de la microorganisme la om, că relieful a evoluat în milioane de ani, că omul şi maimuţa au strămoş comun, sau că la început universul a fost concentrat într-un holon care a explodat acum vreo 16 miliarde de ani...
Argumentul supoziţiei neîntemeiate
Teoria evoluţionistă, conform căreia viaţa a evoluat de la cele mai simple vieţuitoare la cele complexe prin apariţia de noi şi noi specii (evoluate unele din altele), a avut repercusiuni asupra variatelor domenii: economic, politic, ştiinţific etc. Ştiinţa geografică este de asemenea influenţată de evoluţionism. Împotriva acestei teorii au fost aduse argumente cel puţin la fel de puternice faţă de cele care o susţin. Însă curentul dominant în ştiinţă rămâne cel evoluţionist. Pornind de la supoziţia neîntemeiată conform căreia evoluţia este adevărată, ştiinţa fizico-geografică şi-a construit, pe baza acestei presupuneri, unele raţionamente şi argumentări incorecte logic.
„Obiectivele principale ale geologiei sunt: cunoaşterea compoziţiei chimice, a alcătuirii mineralogo-petrologice şi a structurii corpurilor geologice, precum şi a raporturilor dintre acestea; cunoaşterea forţelor care au determinat aceste raporturi şi a modului cum au acţionat şi s-au desfăşurat ele în decursul timpului; stabilirea criteriilor de distribuţie în scoarţa terestră a zăcămintelor de substanţe minerale necesare dezvoltării societăţii şi, nu în ultimul rând, descifrarea modului cum a apărut şi evoluat viaţa pe Pamânt”. [3]
Conform acestui citat, între obiectivele Geologiei apare şi acela de a arăta cum a evoluat viaţa. Deci, Geologia acceptă netăgăduit că evoluţia vieţii este o realitate, obiectivul său ca ştiinţă fiind acela de a arăta cum s-a desfăşurat acest proces. Obiectivul său ca ştiinţă nu este acela de a demonstra adevărul sau falsitatea evoluţiei, ci o acceptă ca adevărată.
Pornind de la această presupunere, inevitabil geologia (paleontologia) a grupat fosilele pe verticală (cronologic) de la simplu la complex, astfel încât „să evolueze” unele din altele. În funcţie de succesiunea stratigrafică (prin care se determină vechimea relativă a straturilor – unele faţă de altele) şi de fosilele conţinute, a fost elaborată scara geocronologică.
Dacă întrebi un om de ştiinţă „Cum s-a ajuns la concluzia că Pământul are o grămadă de milioane de ani?”, unul din răspunsurile explicative va fi: „S-au descoperit fosile de la cele mai simple (precambriene – paleozoice) la cele complexe (recente), care atestă procesul evolutiv al vieţii. Ori, acest proces se poate derula doar în milioane de ani...”
De asemenea, dacă întrebi un om de ştiinţă „Cum s-a ajuns la concluzia că fosilele aparţin formelor de viaţă evoluate unele din altele (de-a lungul milioanelor de ani)?”, unul din răspunsurile explicative va fi: „S-a arătat că Pământul are milioane de ani, timp în care s-au depus straturi geologice care au fosilizat urmele de vieţuitoare. În funcţie de succesiunea straturilor se poate deduce vechimea lor (de la cele mai vechi la cele mai recente), inclusiv vechimea fosilelor pe care le conţin (de la cele mai vechi la cele mai noi). De exemplu, în stratele vechi (paleozoice) nu se găsesc fosile noi, de vieţuitoare evoluate (mamifere, oameni etc). De asemenea, fosilele index (ale vieţuitoarelor care au trăit pe tot Globul dar într-un interval scurt de timp geologic, adică apar doar în unele straturi în diverse foraje de pe glob – trilobiţii în straturile paleozoice) sunt ordonate geocronologic de la simplu la complex. Adică atestă evoluţia”.
Sesizaţi circularitatea explicaţiilor de mai sus?! De tipul „A explică B pentru că B explică A”? – evident o eroare logică. Bineînţeles, totul porneşte de la presupunerea că evoluţia este un fapt adevărat. Ulterior, metodele de datare a rocilor şi fosilelor prin calculul vitezelor de înjumătăţire a elementelor radioactive au venit să confirme şi să întărească „adevărul” scării geocronologice evolutive. Nu vom insista asupra aspectelor tehnice ale acestor metode, asupra neajusnurilor, asupra erorilor obţinute, a modului de selectare a rezultatelor favorabile, asupra presupunerilor de la care pornesc etc. Pentru economie de timp şi spaţiu lăsăm cititorul, dacă doreşte, să se documenteze singur. Cert este că milioanele de ani paleogeografici au fost „dovedite”, iar geografii nu se mai gândesc demult dacă chiar sunt adevărate...
Astfel, folosindu-se de milioanele de ani, geografii elaborează evoluţii paleogeomorfologice ale unor regiuni, cicluri evolutive ale reliefului, cicluri orogenetice, dinamica continentelor de-a lungul erelor geologice, alternanţa proceselor sedimentare – eroziune la nivel geocronologic etc. Pe lângă faptul că, nouă ca geografi, aceste cercetări ne sunt absolut inutile, mai sunt şi îndoielnice, din cauza premiselor dubioase de la care pornesc (scara geocronologică, evoluţionismul ca realitate istorică, principiul actualismului etc).
Să luăm un exemplu. Potrivit principiului actualismului, se ştie că aceleaşi cauze produc mereu aceleaşi efecte şi implicit se ajunge la concluzia că efectele observate azi în scoarţa Pământului sunt produse de cauze identice cu cele actuale [4]. Personal văd în acest principiu o construcţie bazată pe un sofism. Adică, dacă eu văd că Gheorghiţă îi dăruieşte lui Ionică o ciocolată şi apoi realizez că Ionică mai primise mai demult o ciocolată identică, trag concluzia că şi atunci tot de la Gheorgiţă o primise?! Dacă văd că în prezent se depun foarte lent nisipuri pe fundul mărilor, trag concluzia că pachetele groase de nisipuri din scoarţă s-au depus într-o perioadă foarte lungă de timp (sute, mii, milioane de ani) când acolo era mare? Sau este doar o presupunere pe baza principiului actualismului?
Această formă deficientă de argumentare o găsim la sofismele dovezilor insuficiente şi anume sofismul generalizării pripite. Adică, principiul actualismului generalizează în timp. Legile naturii descoperite şi observate de-a lungul secolelor de savanţi - principiul actualismului le generalizează la întreg timpul geologic (de la geneză până la sfârşit) ca şi cum ar fi acţionat identic...
Ca geografi trebuie să avem mare grijă în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile urmărite (astfel încât să fie folositoare), metodele utilizate (astfel încât să fie clare, logice şi precise), sursele informative (astfel încât să fie sigure).
BIBLIOGRAFIE
[1] Ielenicz M, Comănescu Laura, 2005, Geografie fizică generală, Ed. Universitară, Bucureşti
[2] Lupşa Elena et al, 2004, Logică şi argumentare, Ed. Corvin, Deva
[3] Ţicleanu N, Pauliuc S, 2008, Geologie generală, Ed. Universitară, Bucureşti
[4] Vasile Dragoş, Geologie generală şi stratigrafică, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti
___
Ionuţ T.
07.01.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu