Oare Pământul chiar are 4,5 miliarde de ani?!

 
           Conform celebrei scări geocronologice, pe care elevii o învaţă în clasa a IX-a la Geografie, iar studenţii în primul an de facultate, Pământul ar avea ~4,5 miliarde de ani. Totuşi, cât adevăr se află în această vârstă şi câte speculaţii filozofice?
 
 



           În articolul precedent de pe blog, am enunţat următoarea problemă:
          „Drumul Bucureşti-Ploieşti măsoară 60 km. Un automobil s-a deplasat între Bucureşti şi Ploieşti cu viteza medie de 100 km/h. Cât timp a parcurs automobilul până la Ploieşti?
a) 100 minute
b) 40 minute
c) 36 minute
d) 60 minute
e) datele problemei sunt insuficiente
f) alt răspuns”
           La prima vedere, răspunsul corect ar fi c). Totuşi, din punct de vedere logic, răspunsul corect este e). Iată de ce:
           - Ni se spune că automobilul s-a deplasat între Bucureşti şi Ploieşti, nu de la Bucureşti până la Ploieşti. Când spune „între Bucureşti şi Ploieşti”, înţelegem orice segment de drum între Bucureşti şi Ploieşti, acesta putând fi de 1km, de 10 km, sau între Otopeni şi Săftica... Enunţul a fost formulat astfel încât aţi presupus că automobilul s-a deplasat de la Bucureşti până la Ploieşti.
          - Nici măcar nu ni se spune de unde a plecat automobilul. Aţi presupus că de la Bucureşti.
          - Nu ni se spune nicăieri în ipoteză unde a ajuns. Aţi presupus că la Ploieşti, după modul de formulare a întrebării. Dar, din punct de vedere logic, întrebarea nu trebuie să conţină implicit o premisă (care se presupune că a fost deja demonstrată). Dacă eu întreb „Ce culoare au extratereştrii?”, asta nu înseamnă că extratereştrii există. Dacă eu întreb „Câte ferestre au blocurile zgârie-nori din satul Salcia?”, asta nu înseamnă în mod obligatoriu că în satul Salcia există vreun zgârie-nori... La fel, dacă înteb „Cât timp a parcurs automobilul până la Ploieşti?”, asta nu înseamnă în mod obligatoriu că automobilul chiar a ajuns la Ploieşti. Asta aţi presupus... Poate părea ciudat la prima vedere...
          Am dat acest exemplu pentru a vă arăta cât de importantă este presupunerea în cadrul unui raţionament. Adică, aţi rezolvat problema, făcând un şir de presupuneri.
          De multe ori, la fel este şi în ştiinţă: presupuneri filozofice, cu statut de credinţe, sunt luate drept fapte/ evidenţe/ realităţi ştiinţifice, care sunt „atât de normale” încât nici măcar nu mai este necesar să fie demonstrate, dar nici tăgăduite.
          Una dintre cele mai mari presupuneri ale ştiinţei este aceea conform căreia forţele fizice, energiile şi modul de manifestare a proceselor din natură şi din univers, aşa cum le cunoaştem noi azi (prin descoperirile ştiinţifice ale ultimelor secole), au existat de la începutul lumii şi vor exista până la sfârşit.
          Dar poate cineva să demonstreze că aşa a fost de la început?! Într-adevăr, este un exerciţiu greoi de imaginaţie, pentru unii poate părea absurd şi pueril şi vor spune: „Adică ce vrei să zici, că forţa gravitaţională nu a fost forţa gravitaţională de la începutul lumii? Sau că apa râurilor nu a curs dintotdeauna la vale? Astea sunt lucruri evidente”. Nouă ni se pare evident că lumea şi forţele fizice aşa cum le ştim azi au fost dintotdeauna. Dar a putut cineva demonstra aceasta?! Am presupus noi că aşa ar fi. La fel cum am presupus că automobilul, ce s-a deplasat între Bucureşti şi Ploieşti, a plecat de la Bucureşti...
          Oamenii de ştiinţă au calculat viteza de dispersie a galaxiilor. Au presupus apoi că în univers au existat dintotdeauna aceleaşi forţe şi manifestări (aşa cum le ştim noi azi), deci, din moment ce toate galaxiile se îndepărtează între ele, a rezultat concluzia că ar proveni dintr-o particulă iniţială, explodată, un Big Bang. Momentul ei a fost calculat (în funcţie de viteza de dispersie) în urmă cu vreo 16 miliarde de ani. De unde ştim că universul s-a supus aceloraşi legi dintotdeauna?! Nu ştim. Doar presupunem, ca fiind un fapt evident...
          Pe ce se bazează aceste presupuneri asupra uniformităţii legilor naturii de la început până la sfârşit?! Pe nimic sigur. Doar pe un fapt pur teoretic, numit principiul actualismului, conform căruia fenomenele şi legile care pot fi observate cauzal în prezent, au fost determinate în trecut de aceleaşi cauze.
          Adică, dacă timp de 10 ani observ cum se formează o vale torenţială prin influenţa eroziunii, iar apoi văd o altă vale similară dar în care nu se manifestă torenţialitatea, trag concluzia că şi această a doua vale s-a format în trecut tot prin torenţialitate. Dar din diverse motive (împăduriri, ridicarea nivelului de bază etc), torenţialitatea a încetat. Este corectă concluzia mea? Da, în măsura în care poate fi dovedită/ observabilă/ experimentabilă.
          Dar, dacă observ cum se depun foarte lent nisipurile în bazinele sedimentare (lacuri, mări) sau în câmpuri de dune şi mai observ că gresiile sunt roci constituite din nisipuri cimentate, pot eu să trag concluzia că gresiile respective s-au format de-a lungul a milioane de ani prin depunerea nisipurilor în bazine sedimentare şi cimentarea lor ulterioară?! Nu mă bazez doar pe presupuneri, pe nimic demonstrabil, observabil, doveditor, experimentabil?!
          Iar dacă gresiile respective sunt dispuse în straturi cutate, mai fac încă o presupunere, cum că ar mai fi trecut alte mii sau milioane de ani până când forţele tectonice de compresiune au ondulat straturile...
          Poţi cădea în capcană: da, într-adevăr Pământului i-au trebuit foarte multe milioane de ani ca să ajungă aşa cum este azi... De altfel, se pare că mulţi gânditori moderni, cu credinţe filozofice pe care şi le numesc „realităţi ştiinţifice”, au nevoie de aceste milioane de ani ca de aer: fără ele s-ar da peste cap toate „explicaţiile” asupra lumii. Straturile geologice nu s-ar mai forma prin depunere de sedimente vreme de mii şi milioane de ani, munţii nu ar mai avea nevoie de orogeneze de milioane de ani pentru a se forma, fără milioanele de ani vieţuitoarele nu ar mai evolua unele din altele, iar omul nu s-ar mai fi ridicat din animal. Fără aceste milioane de ani s-ar destabiliza un întreg sistem de explicaţii ştiinţifice. Explicaţii ce par logice, par a se completa reciproc.
          Totuşi, dacă mai multe chestiuni se explică unele pe altele, asta nu înseamnă în mod obligatoriu că ele şi gravitează în adevăr. Dacă Popescu ucide pe Ionescu şi spune că nu l-a ucis şi mai aduce 100 de martori mincinoşi care pot dovedi că Popescu nu putea fi ucigaşul, este posibil ca acesta să scape de închisoare. Este posibil chiar ca toată lumea să perceapă nevinovăţia lui Popescu ca fiind adevărată. Dar Ionescu tot mort rămâne şi tot omorât de Popescu...
          La fel şi aici, explicaţiile ştiinţifice pot fi frumoase, atractive şi se pot completa reciproc, dar asta nu înseamnă în mod obligatoriu că sunt şi adevărate. Asta presupunem noi...
          Explicaţiile par a fi în regulă, atât cât credem în uniformitatea şi actualismul legilor naturii, atât cât credem în acest „Aşa a fost mereu”, acest fapt nedemonstrat şi nedemonstrabil. Putem crede că straturile de roci au avut nevoie de milioane de ani ca să se formeze, la fel şi munţii ca să se ridice. De asemenea, pornind de la aceleaşi presupuneri uniformiste şi actualiste şi cunoscând viteza de descompunere a unor elemente radioactive, prin datarea unor roci se pot obţine vârste de milioane de ani şi se poate chiar estima vârsta Pământului la ~4,5 miliarde de ani...
          Când urmezi astfel de metodologii de calcul, ce par foarte bine elaborate, dar care au totuşi în fundament un şir de presupuneri, de credinţe filozofice, mai putem noi să luăm drept adevărate rezultatele obţinute?!
___
Dacă ți-a plăcut acest articol, mă poți susține pentru munca depusă printr-o donație.

Ionuţ T.
04.01.2013

10 comentarii:

Manu spunea...

M-ai prins la partea cu 36. Cat despre calculul timpului analizele cu Carbon 12 s-au aratat a fi cat de cat bune. Apoi caclulul distantei la stele (vezi paralaxa - 1/2 arcseunde inseamna ca o stea e la 2 parseci de noi). Or fi presupuneri, dar o buna parte sunt demonstrate.

Posibil sa gresim in destule locuri, dar nu putem sa ne poticnim in asta. Cand va veni vremea vom descoperi ca un lucru a fost intr-un fel sau altul.

Anonim spunea...

Oamenii maturi au nevoie de povești precum copiii de grădiniță iar știința are și va avea să ofere așa ceva pentru fiecare epocă. Uităm frecvent că lumea în care trăim este guvernată de teorii și convenții. Nu sunt împotriva științei, dar nu suport când văd că este absolutizată.

un alt nume spunea...

Incredibil de excelent articol, se vede că e scris din străfundul bunului simț! Curat gândești, frumos transmiți. Numai de bine pentru ceea ce faci.

AdminGeografilia spunea...

Multumesc! Sper sa fie de folos ce e pe blog!

Anonim spunea...

”Presupunerile” tale se numesc teorii.Dacă sunt inspirate din realitate și se bazează pe indicii raționale,atunci ele contribuie la cunoașterea lumii.În schimb,dacă apar teorii provenite din ghicitul în cafea,credința în ființe imaginare etc,atunci acestea nu aduc nici un folos și țin în loc lumea.Important este să alegi o teorie inspirată din realitatea obiectivă,nu din mințile unor nebuni.
Acum câțiva ani a avut loc un meci de fotbal undeva pe planetă,într-un sat.Nu s-au făcut fotografii,nu s-au cules alte probe.Asta nu înseamnă că acel meci nu a avut loc.Ăsta e un exemplu inspirat din realitate.
Acum două zile a venit un nebun și mi-a zis că vine Moș Crăciun diseară.Nici aici nu sunt dovezi.
Prin urmare suntem nevoiți să credem în variantele plauzibile și să le eliminăm pe cele nedovedite niciodată.

AdminGeografilia spunea...

Am citit de 5 ori comentariul tau, dar nu prea am inteles mare lucru din el, cred ca din vina mea. Incerc totusi un raspuns.

Din ce am inteles, vrei sa spui ca trebuie sa ne sprijinim ideile pe realitatea obiectiva. Dar care este standardul / etalonul dupa care putem considera unde incepe si unde se termina obiectivitatea? Exemplul pe care l-ai dat cu meciul de fotbal este ca si cum ai zice ca ai descoperit ce respira oamenii - aer.
Intr-adevar oamenii sunt nevoiti sa CREADA in variantele plauzibile. Dar care este etalonul / standardul dupa care poti considera ceva "plauzibil"? Acesta variaza de la om la om, de la grup la grup sau de la o cultura la alta... deci fiecare poate avea propriile variante de "teorii plauzibile". Bine ai zis ca suntem nevoiti SA CREDEM. Noi credem ca Pamantul a fost facut de Dumnezeu si ni se pare plauzibil. Altii cred ca s-a facut singur acum fix 4,5 miliarde ani si li se pare plauzibil. Unii avem etaloanele si standardele noastre dupa care consideram plauzibila varianta noastra, ceilalti au etaloanele si standardele lor dupa care considera plauzibila varianta lor. Si unii si altii avem ceva in comun: credinta. Dupa cum am subliniat verbul acesta mai sus, si noi si ceilalti cred in varianta lor.

Anonim spunea...

buna asta cu "incredibil de excelent" N-am mai ras de mult.

Anonim spunea...

Articolul de fata reprezinta o cascada de baliverne de genul ce ar fi daca nu ar fi cand s-a intamplat daca s-a intamplat , pentru ca erau martori dar de fapt nu erau , un om normal nu pricepe nimic de aici , iar in ce priveste exemplul de la inceput cu distanta Bucuresti - Ploiesti e mai mult decat stupid e bun de dat exemplu la categoria bancuri cu orasul Ploiesti . Am citit multe articole despre Pamant , formare, relief, etc dar asa ceva n-am mai auzit ncdata cum ca Pamantul nu s-a format cand s-a format ca Universul nu e ce este , ca muntii nu sunt ce sunt . Se observa ca autorul articolului incearca sa gaseasca adepti catre teoria religioasa dintre cei care cred in cea stiintifica. Sperante desarte ... a amesteca religia cu stiinta nu duce nicaieri ... pierdere de timp. Mai mult decat pueril articolul ...
Cum poti sa pui asemenea intrebare: "care e etalonul dupa care ceva este plauzibil"...

AdminGeografilia spunea...

Și surplusul de valoare adus prin comentariul d-voastră este....?

becs spunea...

Deci dzeu exista pentru ca motive.

Trimiteți un comentariu