În lume sunt milioane de oameni fascinați de Everest, dar peste 99% nici măcar nu și-au propus să ajungă vreodată pe el. Deschizând un documentar oarecare, cu siguranță nu te vei opri la el, ci vei căuta tot mai mult și mai mult și mai mult, ca un drog neînțeles, pentru că este un munte plin de povești și curiozități științifice...
1. Vârful Everest, așezat la granița dintre Nepal și China, este cel mai înalt din lume, cu o altitudine acceptată de 8848 m.
2. Acesta este acoperit de un strat compact de gheață, gros de aproape 4 m, fără de care cota la nivelul rocii ar fi de 8844 m, așa cum semnalau anumite surse, în special cele chineze. De asemenea, măsurătorile mai vechi îi dădeau altitudini de 8850 m sau chiar 8872 m.
3. Oronimul este ales în onoarea inginerului militar britanic George Everest, primul care a realizat măsurători geodezice mai ample în zona Munților Himalaya. Acesta nu a fost de acord cu propunerea, invocând imposibilitatea adaptării și transcrierii numelui în hindi.
4. Pronunția corectă a numelui geodezului englez era /i:vrist/ (iivrist), diferită de pronunția engleză modernă a vârfului: /ˈɛvərɪst/.
5. George Everest îl numea simplu, Vârful XV, necunoscând toponimele autohtone nepaleze.
6. În aceeași perioadă, până la realizarea măsurătorilor precise, se credea că vârful Kanchenjunga, de la granița Indiei cu Nepalul, ar fi cel mai înalt din lume. Acesta este însă doar al treilea (8586 m).
7. Localnicii tibetani îi spun Chomolungma („Zeița Mamă a Universului”), iar cei nepalezi Sagarmāthā („Mama Oceanului”).
8. Este cel mai înalt din lume după altitudinea absolută, calculată de la nivelul mării. Dacă apelăm la alte criterii mai puțin relevante geografic, Everestul este depășit de alți munți. De pildă, vulcanul Mauna Kea din Hawaii are aprox. 10 200 m, măsurat de la bază, doar că aproape 6000 m sunt sub nivelul mării.
9. Everestul nu este nici cel mai depărtat punct față de centrul Pământului, aceasta datorită formei elipsoidale a planetei. Raza terestră este maximă la ecuator, astfel că vulcanul Chimborazo din Ecuador, în ciuda altitudinii mult mai joase (6263 m), are totuși vârful mai depărtat cu 2 m față de centrul planetei decât îl are Everestul.
10. Nu este cel mai înalt munte din Sistemul Solar. Olympus are 21 900 m și se găsește pe Marte.
11. În Himalaya și Karakoroum (situați la Vest de primii) se află cele mai înalte 14 piscuri din lume, fiecare cu peste 8000 m. Este vorba de grupul select al optminarilor mult râvniți de marii alpiniști: Everest, K2 (K este prescurtarea de la Karakoroum, iar cifra arată ordinea cronologică a „botezării”, nu reflectă neapărat ordinea altitudinală), Kanchenjunga, Lhotse, Makalu, Cho Oyu etc.
Fig.1. Localizarea optminarilor (Sursa: wikipedia)
12. Altitudinile lor uriașe se explică prin deriva plăcilor tectonice. Acestea se deplasează cu viteze de la câțiva milimetri pe an, până la maximum 2-3 cm, cu o excepție: placa indiană care înregistrează viteze de 5-6 cm/an. Conform simulărilor geologice, aceasta se subducea în mezozoic, în zona Mării Tethys, sub placa eurasiatică. Odată afundată scoarța oceanică intercalată, care a dus la închiderea completă a fostei mări, nucleele continentale ale plăcilor au intrat într-o coliziune puternică, generând la contact cutarea și ridicarea celor două lanțuri montane la înălțimi amețitoare, precum și ridicarea sectorului din spatele lor (Pod. Tibet).
13. Geologii le atribuie vârste de peste 60 milioane de ani, formați în orogeneza alpină, la fel ca Alpii, Anzii, Stâncoșii, Carpații sau Caucazul.
14. Un argument al susținerii ipotezei evolutive de la Marea Tethys la cutarea și înălțarea munților îl reprezintă componența petrografică: Muntele Everest, pe lângă filite, micașisturi, gnaise, marmură, argilite ș.a., are în alcătuire și calcare fosilifere cu urme de trilobiți și alte organisme maritime.
15. Totodată, dinamica plăcilor tectonice generează o activitate seismică intensă și foarte periculoasă în Nepal, declanșând inclusiv avalanșe ce afectează expedițiile.
16. În 2015 s-a produs unul dintre cele mai puternice cutremure din ultimii 80 de ani, având 7,9ᵒ R.
17. Vârful se înalță în continuare cu circa 4 mm/an, din cauza coliziunii plăcilor tectonice.
18. Stratul de gheață și zăpadă îl protejează de acțiunea directă a unor agenți externi (vântul, precipitațiile și amplitudinile termice), așa că cel mai probabil intensitatea eroziunii este mai redusă decât viteza de înălțare.
19. Pe Everest ești atât de sus, încât 70% din aerul atmosferic se află sub tine și doar 30% deasupra ta.
20. Totuși, sub tine atmosfera are o grosime de aproape 9 km, în timp ce deasupra ta mai sunt vreo 3000 km până la ieșirea completă în spațiul cosmic (chiar 10 000 km după alți autori).
21. Această discrepanță este rezultatul scăderii presiunii și a densității aerului. Gravitația determină concentrarea aerului în primii kilometri deasupra mării. Pe Everest presiunea este de 3 ori mai mică decât la nivelul mării.
22. Este atât de puțin aer deasupra vârfului, încât acesta nu mai poate difuza radiația albastră la fel de mult ca la nivelul mării. Cerul capătă o culoare albastră-închisă, făcând practic trecerea spre negrul spațiului cosmic.
23. Componența aerului este similară cu cea de la nivelul mării (78% azot, 21% oxigen, 1% alte gaze), însă problema o reprezintă rarefierea extremă a acestuia.
24. Este atât de puțin aer, încât se reduce pierderea de căldură prin transferul generat de evaporație, astfel că apa fierbe la doar 70ᵒ C.
25. Însă a întreține arderea poate fi foarte dificil din pricina rarefierii aerului și implicit a oxigenului.
26. Pentru a se menține suspendat, elicopterul folosește forța de împingere a aerului în jos, prin rotirea elicei. Cum pe Everest este prea puțin aer pentru a se asigura o rezistență suficientă, intervențiile de salvare a alpiniștilor sunt posibile doar în taberele de bază. Marile înălțimi rămân inaccesibile.
27. Totuși în 2005 Didier Delsalle a pilotat un elicopter cu care a aterizat pentru câteva minute pe vârf, fără a opri motoarele. Operațiunile de salvare rămân însă imposibile din cauza manevrelor necesare foarte complexe, a greutății suplimentare și a echipamentului.
28. Avioanele comerciale zboară puțin mai sus decât Everestul, pe la circa 10 000 m, tocmai pentru ca aerul rarefiat să opună cât mai puțină rezistență prin frecare și astfel consumul de combustibil să fie minim. În mod logic, aterizarea unui avion chiar și de mici dimensiuni este imposibilă pe un astfel de teren.
29. Vârful este atât de înalt, încât este expus curenților Jet din troposfera superioară și tropopauză, care creează condiții meteo extreme aproape întregul an, cu vânturi de intensitatea unor uragane. La schimbarea sezoanelor musonice, acești curenți sunt împinși spre Nord, asigurându-se o vreme mai favorabilă timp de circa o lună (mai). Muntele se aglomerează atunci de echipe dornice să îl cucerească.
30. Cealaltă schimbare a sezoanelor, septembrie-octombrie, este mai puțin căutată de alpiniști din cauza acumulărilor de zăpadă și a riscului mai ridicat la avalanșe.
31. Deși deschiderea panoramică este impresionantă și largă, de pe Everest nu se poate sesiza curbura Terrei, contrar unor mituri vehiculate pe internet. Nici din avion. Abia din stratosferă ochiul începe a percepe curbura liniei orizontului, iar de pe Stația Spațială Internațională ea este evidentă.
32. Dacă la nivelul mării linia orizontului se află la o distanță de numai 4,7 km, de pe Everest poți vedea până la 336 km depărtare.
33. Totuși există alte locuri pe Pământ unde poți privi la o distanță chiar mai mare de atât. De exemplu, de pe vârful Dankova, Tian Shan (Kyrghystan) poți vedea 538 km spre Hindu Tagh (China). Din Pirinei poți zări Alpii, la o distanță de 443 km.
34. Ce poți admira foarte clar de pe „acoperișul lumii”? În principiu alte vârfuri din jur (Makalu, Lhotse, Nuptse, Cho Oyu etc.), creste și văi glaciare spectaculoase...
35. Dacă soarele se află la orizont și există anumite condiții atmosferice, muntele își proiectează umbra într-o manieră încântătoare.
Fig.2. Umbra Everestului (Sursa)
36. Primii care au cucerit vârful au fost neo-zeelandezul Edmund Hillary și șerpașul Tenzing Norgay, în anul 1953.
37. De fapt, șerpașii sunt adevărații stăpâni și păzitori ai vârfului. Fără ajutorul lor, expedițiile occidentalilor ar fi aproape imposibile.
38. Sherpa este denumirea generică a tribului nepalezilor care locuiesc în zona montană himalayană. Satele lor urcă la peste 3000 de m și sunt crescători de animale sau cultivatori foarte săraci, cu rată scăzută a alfabetizării. Mulți se mai salvează cu ajutorul turismului. La început se angajează ca hamali, cărând proviziile occidentalilor din Lukla până la Tabăra de Bază (5 364 m). Cei mai experimentați dintre ei vor deveni ulterior alpiniști profesioniști, ghizi care vor însoți expedițiile din Tabăra de Bază până pe vârf.
Fig.3. Kami Rita și alți șerpași (Sursa)
39. Fiind oameni ai munților, șerpașii, la fel ca tibetanii din Nord, sunt adaptați la condițiile extreme, au o capacitate pulmonară superioară occidentalilor, ceea ce le conferă un plus de rezistență prin absorbția mai ușoară a oxigenului atmosferic.
40. Pentru a înțelege cât de pricepuți și antrenați pot deveni, dăm exemplul lui Kami Rita Sherpa, care a urcat de 25 de ori pe Everest, deținând recordul în acest sens.
41. Tot el a realizat două ascensiuni consecutive în numai o săptămână, în mai 2019.
42. Cu 30 de ani înaintea lui Hillary și Norgay, deschizătorii de poteci au fost George Mallory și Andrew Irvine, a căror poveste încă fascinează. După ce Mallory participase la mai multe expediții la începutul anilor ’20, în 1924 forțează ascensiunea finală împreună cu Irvine, însă dispar fără urmă undeva sub vârf. Nu sunt dovezi concrete că l-ar fi cucerit, doar presupuneri. Trupul mumificat de temperaturile extreme (așa cum sunt majoritatea cadavrelor de aici) al lui Mallory a fost găsit mai mult din întâmplare după 75 de ani și prezenta urmele unei căzături de la mare înălțime. Trupul lui Irvine nu a fost găsit nici astăzi.
43. Dacă vrei să cucerești vârful, îți trebuie mulți ani de pregătire și antrenamente, dar și câteva zeci de mii de dolari pentru plata taxelor și asigurărilor, a echipamentelor și proviziilor, a hamalilor și șerpașilor.
44. Ajuns în Kathmandu, vei lua un avion spre Lukla unde se organizează echipele și se fac caravanele cu provizii. De aici vei merge pe jos mai bine de o săptămână până la Tabăra de Bază (5364 m) împreună cu hamalii („porters”) și animalele de povară (mulți iaci) care îți cară proviziile și echipamentele. Există o tabără de bază și pe partea tibetană a muntelui, dacă preferi ruta chineză.
45. Tabăra de Bază (nepaleză) este așezată pe fundul unei văi destul de plate, lângă ghețarul Khumbu. Aici îți vei petrece cam o lună în corturi, ducând un trai interesant. Sunt bucătari, medici, stații de comunicare... Ca un mic sat plin de viață.
46. Scopul șederii prelungite este aclimatizarea, adică adaptarea organismului la altitudinile mari, pentru a lupta cu aerul rarefiat, cu durerile de cap și celelalte probleme asociate. Aceasta se face prin cucerirea graduală a înălțimilor din jur și revenirea la Tabăra de Bază: mai întâi se cuceresc „vârfulețe” de 6000 m, apoi taberele avansate de pe fața lui Lhotse și Everest. Sângele produce astfel mai multe globule roșii transportând mai ușor oxigenul spre țesuturi și creier. Deci ascensiunea finală pe cel mai înalt punct se face cu multă muncă și răbdare, nu deodată. Fără aclimatizare nu poți cuceri marile înălțimi!
47. Lhotse, optminar și el, este fratele mai mic al gigantului suprem, conectat de acesta printr-un pas. De aceea un segment din traseu urcă pe versanții lui.
48. Un sector extrem de periculos este „Căderea de gheață”, pe traseul ghețarului Khumbu care prezintă rupturi, blocuri de gheață și numeroase crevase active la schimbarea de pantă.
Fig.4. Khumbu Icefall (Sursa)
49. De altfel, crevasele au înghițit numeroși alpiniști.
50. Surparea seracurilor (blocuri sau coloane instabile de gheață) constituie o altă sursă ridicată de risc.
51. Ultimele corturi pentru odihnă se instalează în jurul altitudinii de 8000 m. Mai sus se intră în așa-numita „death zone” (zona morții), unde alpiniștii trebuie să petreacă un timp cât mai scurt, de maximum 16-20 ore: cuceresc vârful și se întorc cât mai rapid cu putință.
52. Aerul extrem de rarefiat din „zona morții” poate activa răul de altitudine prin oxigenarea necorespunzătoare a creierului. Se instalează oboseala cronică, halucinațiile, degradarea creierului, degerăturile (sângele se va concentra în jurul organelor vitale pentru a le proteja, părăsind extremitățile care degeră primele – nasul, degetele etc.). Într-un final alpinistul nu se mai poate mișca și survine decesul, mai lent sau mai rapid. Chiar dacă are tub de oxigen, prea mult timp pierdut în „zona morții” înseamnă consumarea combustibilului vital și consecințele enumerate mai sus.
53. În „zona morții” sunt unele sectoare foarte greu de escaladat, precum Pasul lui Hillary (Hillary Step), un perete vertical de 12 m, foarte aproape de vârf.
54. În schimb există și câteva platforme cvasiorizontale utile odihnei, cea mai cunoscută fiind denumtă „The Balcony”.
55. Pe vârf se zăbovește puțin, numai 20 minute, se fac câteva fotografii și se admiră splendoarea lumii. Ani de zile de pregătire pentru numai 20 de minute de bucurie! Minutele sunt prețioase și pot face diferența între viață și moarte.
56. Totuși, Babu Chiri Sherpa (din nou un șerpaș) a petrecut pe vârf 21 de ore, acesta fiind un record greu de depășit.
57. Până în prezent 309 oameni au decedat pe Everest, însă din păcate lista rămâne deschisă.
58. Majoritatea mor la coborâre, în urma oboselii acumulate sau a epuizării rezervelor de oxigen. De asemenea, la coborâre mai dispare un factor extrem de important care există la urcare: adrenalina dată de motivația atingerii înaltului țel.
59. Statistic, doar 38% dintre decese se înregistrează la coborâre, însă cei 62% cuprind și decesele din etapele pregătitoare ascensiunii finale, prin care alpiniștii se expun unor riscuri foarte mari: instalarea trecerilor peste crevase, montarea corzilor, transportul proviziilor și echipamentelor, chiar și odihna în corturi.
60. Cele mai comune cauze ale deceselor sunt avalanșele, accidentele prin cădere, răul de altitudine, atacurile de cord, epuizarea fizică, degerăturile ș.a.
61. Cel mai tânăr decedat pe Everest a fost Pemba Sherpa, un nepalez de 19 ani surprins de marea avalanșă din 2015 în Tabăra de Bază.
62. În 2017 s-a înregistrat decesul celei mai vârstnice persoane, nepalezul Min Bahadur Sherchan, 85 ani. Acesta a făcut atac de cord tot în Tabăra de Bază.
63. Efortul unui alpinist care urcă Everestul este de 4 ori mai mare decât al unui maratonist de la Jocurile Olimpice. Respirația greoaie, tusea repetată și pașii făcuți cu dificultate sunt manifestări ale acestei lupte intense cu altitudinea. Să nu ne mirăm că unele inimi cedează!
64. Cucerirea finală pornește în jurul miezului nopții, iar vârful se atinge de obicei dimineața, la primele ore, pentru ca echipa să poată coborî până la sosirea amiezii. De aici înțelegem ceilalți factori care explică numărul mare de decese la coborâre: creșterea temperaturii în timpul zilei duce la topirea parțială a zăpezii și declanșarea unor avalanșe, iar vremea se înrăutățește după-amiaza.
65. După cum am mai spus, evacuarea răniților din „zona morții” este imposibilă cu ajutorul elicopterelor. De multe ori, din imposibilitatea de a-i ajuta, muribunzii, extenuații sau cei aflați în imposibilitea de a se deplasa sunt abandonați de propriii colegi și lăsați să moară.
66. Un ecou internațional a stârnit moartea englezului David Sharp (2006) abandonat de propria echipă la baza unei stânci, chiar sub vârf. O mulțime de alți alpiniști au trecut pe lângă el fără a-i oferi niciun ajutor, ceea ce a declanșat dezbateri aprinse în lumea alpinismului asupra eticii și moralei montane.
Fig.5. David Sharp și corpul său înghețat
67. Unele dintre corpurile decedate au fost coborâte, altele au fost acoperite sumar cu pietre și zăpadă, iar altele încă sunt vizibile și folosite în mod cinic de către alpiniști pe post de repere: „Green Boots” (indianul Tsewang Paljor cu ghetele sale verzi), „Sleeping Beauty” (americanca Francys Arsentiev) ș.a.
Fig.6. „Green Boots” (Sursa: wikipedia)
68. La doar câteva zile de la decesul lui David Sharp s-a înregistrat cea mai spectaculoasă supraviețuire de pe Everest: în timpul coborârii, Lincoln Hall a fost abandonat la 8700 m din cauza imposibilității sale de a se mai deplasa (rău de altitudine, halucinații, epuizare). După ore întregi de încercări pentru a-l salva, în apropierea nopții șerpașii primesc ordin din partea liderului expediției să îl abandoneze pentru a se evita moartea întregii echipe. Prietenii și familia de acasă sunt anunțați de moartea lui Hall.
Dimineața următoare, după 12 ore de agonie, Hall este găsit în viață de o altă echipă care urca. Fără echipament complet, fără provizii de hrană, fără apă, fără tub de oxigen și aparent lucid. Imposibil să supravieșuiești în aceste condiții în „zona morții” atât de mult timp! Alpiniștii au renunțat la propria încercare de cucerire a vârfului, oferind asistență muribundului. Au anuntaț imediat tabăra, care a organizat cea mai spectaculoasă operațiune de salvare: o echipă de șerpași a fost trimisă și împreună au coborât victima pe targă, pe cabluri și cu eforturi supraomenești. Un adevărat miracol!
69. Rata de deces a alpiniștilor de pe Everest este de 1/26. Nu este nici pe departe cel mai ucigaș munte.
70. Dimpotrivă, este unul dintre cei mai siguri optminari. Prin comparație, pe Nanga Parbat mor 1/5 alpiniști, pe K2 1/4, iar pe Annapurna 1/3.
71. Din cauza circulației intense, în plin sezon au loc uneori aglomerări sub vârf, urmate de întârzieri și implicit de expunerea la riscuri.
Fig.7. „Ambuteiaj” pe Everest (Sursa)
72. Tot prezența turistică exagerată are drept consecință transformarea muntelui într-o „rampă de gunoi”: tuburi de oxigen consumate, resturi de echipamente uzate, fecale umane congelate ș.a.m.d. În ultimii ani se percep taxe usturătoare pentru cei care poluează muntele, iar șerpașii organizează campanii de reecologizare.
73. Pentru budiști, Chomolungma rămâne muntele lor sacru, la care se raportează cu sfială, cu respect și cu cinste. Șerpașii urmează obligatoriu mai multe ritualuri de rugăciune la care asistă și alpiniștii occidentali.
74. Pe drumul spre Tabăra de Bază se trece prin temple și pe la bătrânii înțelepți pentru a-i pregăti în fața marii ascensiuni.
75. Stegulețele colorate sunt niște simboluri budiste ale elementelor naturii și ale rugăciunii. Ele împânzesc taberele și însuși vârful.
76. Armonia nu este întotdeauna prezentă. De-a lungul timpului s-au înregistrat diverse infracțiuni, unele atrăgând indirect decesul unor persoane: furturi de corturi, de echipamente sau provizii vitale, certuri, bătăi, prostituție, jocuri de noroc etc.
77. De altfel nici peisajul nu este unul prea primitor, ci mai degrabă arată a deșert sterp: nu sunt izvoare, apa potabilă se obține prin fierberea zăpezii, nu sunt fire de iarbă sau copaci, doar rocă, gheață și zăpadă cât cuprinzi cu ochii. Câțiva mușchi se prind până pe la 6000 m.
78. Monotonia vizuală prelungită a acestui deșert, fără nicio expunere a vieții verzi, creează unora dintre alpiniști un disconfort psihic accentuat de care scapă abia în momentul părăsirii definitive a Taberei de Bază.
79. Viața animală este și ea aproape absentă, cu excepția câtorva păsări (corbi) care mai urcă spre 7000 m pentru a se hrăni cu resturile alimentare sau cadavrele abandonate.
80. În crevasele de la 6000 m se mai găsește o specie de păianjen care prinde insecte aduse de vânt.
81. Iacul rămâne simbolul viu al regiunii, un animal omnifolositor în satele de la poale pentru povară, lapte, carne și blană, însă nu poate urca mai sus de Tabăra de Bază.
Fig.8. Iacul (Sursa: wikipedia)
82. Din 1953 până în prezent peste 5000 de oameni au atins vârful.
83. Cel mai tânăr alpinist pe Everest: un american de 13 ani.
84. Cel mai vârstnic: un japonez de 80 de ani.
85. Primul român: Constantin Lăcătușu în 1995, mult după primul român în spațiu (Dumitru Prunariu, 1981).
86. Otilia Ciotău este prima româncă pe Everest (2019).
87. Prima femeie pe vârf fusese Junko Tabei (1975).
88. În 1978 Reinhold Messner a devenit primul cățărător fără oxigen suplimentar. Prima femeie fără oxigen a fost Lydia Bradey în 1988.
89. Prima urcare pe timp de iarnă a fost făcută de o echipă de polonezi în 1979/1980.
90. În 1988 Jean-Marc Boivin a devenit primul om care a coborât de pe Everest cu parapanta.
91. Davo Karničar a coborât pe schiuri în 2000.
92. Marco Siffredi a coborât pe snowboard în 2001.
93. Erik Weihenmayer a fost primul alpinist orb pe Everest, în 2001.
94. Despre acest munte s-au realizat sute de documentare și reportaje captivante.
95. Cea mai rapidă ascensiune din Tabăra de Bază până pe vârf aparține șerpașului Lhakpa Gelu, 10 ore 56 minute și 46 secunde (2003).
96. Cel mai vizionat filmuleț de pe youtube, de aproape 25 de milioane de ori, este următorul:
97. Filmul artistic „Everest” este inspirat dintr-o întâmplare reală: furtuna care a ucis 8 alpiniști în anul 1996.
98. De altfel, anul 1996 este cel mai negru din istoria cățărărilor pe acest vârf, cu un total de 15 decese.
99. Să încheiem într-un ton optimist, amintim că în 2005 nepalezii Pem Dorjee și Moni Mulepati au fost primii care s-au căsătorit pe „acoperișul lumii”.
100. Și dacă tot vă este lene să urcați în Carpații noștri, amintim că pe Everest au ajuns alpiniști cu dizabilități: cu un braț amputat sau cu amândouă, cu un picior amputat sau amândouă, fără degete, bolnavi de diabet, fără un plămân, cu scleroză, bolnavi de cancer sau vindecați de cancer. În Tabăra de Bază au fost persoane cu Sindrom Down sau copii foarte mici.
de Ionuț Tudose
1.1.2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu