La pas prin Munții Parâng

          Cu o altitudine maximă de 2519 m în vf. Parângul Mare, al patrulea din țară, munții aceștia se caracterizează printr-o pronunțată masivitate, cu un relief glaciar și periglaciar spectaculos, dar parcă nu la fel de încântător ca în Munții Retezat. Vârfurile și culmile, chiar dacă sunt dezvoltate pe șisturi cristaline, au totuși un aspect mult mai domol și rotunjit decât prăpăstioasa și colțuroasa creastă a Făgărașului.

          În cel mai înalt vârf se poate ajunge pe câteva trasee, cel din pasul Urdele (de pe Transalpina) fiind poate cel mai căutat. Vârful poate fi făcut într-o zi. Se urcă așadar cu mașina din Rânca până în cel mai înalt punct (pasul Urdele 2145 m) de unde urmează o coborâre pe serpentine până la circa 2000 m. Într-o curbă veți găsi o parcare unde puteți lăsa mașina. Aici vedem și un marcaj turistic, „Spre vf. Parângul Mare 4-5 h”. Aș zice că acesta este un timp valabil doar pentru cei foarte bine antrenați, care ies pe munte de cel puțin 10 ori/an. Pentru ceilalți, care urcă o dată sau de două ori, nu vă așteptați să ajungeți mai repede de 5h 30 sau chiar 6 h. Cel puțin noi am întâlnit multe grupuri pe traseu care se plângeau că au făcut mai mult decât indicațiile marcajului și păreau oameni ieșiți pe munte, cu echipament, tot ce trebuie (nu pantofari). Pe vârf, același marcaj „mincinos” te anunță că întoarcerea o poți face în 3-4 h. Eu aș zice, mai degrabă, 4h 30 – 5 h. Un total undeva la 10-11 ore, poate 12 dacă opririle sunt mai lungi.

          Deci trebuie plecat din Urdele la ora 7-8 dimineața, cel târziu. Traseul este unul de creastă în totalitate, deci nu veți avea niciun pic de pădure, nici măcar jnepeni. Fără umbră, fără apă, fără cabane, fără refugii. Un adevărat deșert alpin, sălbatic cu adevărat. În schimb există avantajul că poteca poate fi urmărită cu ușurință, marcajul fiind foarte bun. Deci luați-vă apă multă! Eu am avut 2l și a trebuit să îi chivernisesc cu mare economie.

          Drumul poate fi unul agonic, deoarece este o succesiune de urcări și coborâri (drumul drept este destul de rar), care te termină mental, deoarece îți dă impresia că „după următoarea urcare vedem Parângul Mare”, dar de fapt apar alte vârfuri, și altele, și altele... Sunt vreo 8 urcări de vârfuri până la destinație:

          De la mașină se urcă pe Vf. Iezer (2157 m) în prima ascensiune, „de încălzire” în răcoarea dimineții. Se intră astfel pe traseul de creastă. Sus te întâmpină o cruce, semn că muntele nu iartă. Luna decesului: septembrie. Poate că un îngheț timpuriu, o furtună, oboseala sau problemele de sănătate și-au spus cuvântul. Se anunță deci un traseu destul de greu.

Foto 1. Pe Vârful Iezer, la răsărit. Bucuria de a izbândi.

Foto 2. Vedere de pe Iezer asupra a ceea ce ne așteaptă pe traseu: Vf. Mohorul în stânga, Vf. Setea Mare în spate.

          De pe Iezer se coboară ușor într-o șa, apoi urmează o nouă ascensiune, inclusiv printre grohotișuri și lespezi, până sub Vf. Mohorul (2337 m). Nu se ajunge chiar pe vârf, însă urcarea este destul de solicitantă. Cu Mohorul se termină practic denumirile frumoase de vârfuri. Știam dinainte că toponimele reflectă, în mare măsură, realitatea. Urmează deci piscuri cu denumiri care mai de care mai respingătoare, sugerându-ne un traseu ostil și inospitalier. Coborâm din nou și ocolim Vf. Pleșcoaia (2250 m). Se merge deocamdată bine, cu câteva sectoare orizontale.

Foto 3. Munții noștri aur poartă...

Foto 4. Eroziune liniară (ravene și torenți) în apropierea Vârfului Pleșcoaia. În spate se vede Vârful Setea Mare.

          Se urcă apoi sub Vf. Setea Mare (2365 m), cel mai spectaculos de până acum. Tare bine i-a fost dat acest nume! Drumețul începe deja să obosească, grohotișurile îi accentuează senzația de pustiu...

Foto 5. Fotografie făcută de sub Setea Mare. În centru-stânga este Vf. Piatra Tăiată (i se vede vârful ușor despicat). Sub el se distinge un lac glaciar, Zănoaga Mare. În spatele vârfului se lasă Valea Jiețului, iar în spate-dreapta se văd Munții Șureanu.

Foto 6. Pe grohotișurile de sub Setea Mare. La momentul respectiv aveam impresia că vedem Parângul Mare pentru prima dată (centru-stânga, cel mai înalt din imagine). De fapt aveam să descoperim că acela era ultimul vârf înainte de Parângul Mare (Gruiu). În imagine, Parângul Mare stă ascuns în spatele Gruiului... Vf. Piatra Tăiată este în extremitatea dreaptă a imaginii.

          După Setea Mare se merge oarecum pe plat, traversăm imperceptibil Vf. Setea Mică (2278 m), ca un dâmb în cadrul crestei, după care se ajunge sub Vf. Piatra Tăiată (2299 m). Aici întâlnim o bifurcație de marcaje. La dreapta se coboară spre lacul glaciar Gâlcescu, înainte se urcă pe Piatra Tăiată, iar în stânga se continuă spre Parângul Mare.

Foto 7. De pe Setea Mică mergem spre Piatra Tăiată. Pe șaua din stânga (Ghereșul) se continuă traseul nostru, în dreapta se coboară la Gâlcescu.

Foto 8. Bifurcația de marcaje.

Foto 9. Vedere asupra văii Lotrului care se lasă în stânga. Acesta își are obârșia sub vârfurile Piatra Tăiată, Setea Mică și Setea Mare. Mai observăm lacurile glaciare Zănoaga Mare (prim plan) și Gâlcescu (plan secund). Cel mai înalt vârf (din plan îndepărtat-dreapta) este Mohorul pe care l-am lăsat în urmă...

          În șaua Ghereșu, ce urmează coborârii de pe Piatra Tăiată, cam în punctul cel mai jos, veți vedea pe stânga potecii, scris mare cu pietre (2/4 m) cuvântul „APA” urmat de o săgeată spre vale. Nu știu la ce distanță se găsește această sursă de apă, pentru că nu m-am mai abătut din traseu. De fapt la dus nici nu am văzut indicația, abia la întoarcere mi-a sărit în ochi. Din această șa urmează un grup de trei vârfuri relativ apropiate, dar cu urcări și coborâri importante, care i-au secătuit nervos pe montaniarzii de care v-am spus la început: Vf. Leșul (2375 m), Vf. Păclișa (2335 m) și Vf. Gruiul (2345 m). În dreapta lor, jos în circuri, se văd mai multe lacuri glaciare: Ghereșul, Roșiile (cel mai mare), Mândra, Zănoaga Stânei.

Foto 10. Lacul Roșiile. Se numește astfel deoarece are pietrele de pe mal în nuanță roșiatică (de la oxizii de fier sau de la vreo algă, nu am coborât să-l analizez mai bine). Se află pe fundul unui circ glaciar. Circurile (denumire dată după circurile/arenele romane care aveau formă...circulară) sunt depresiuni erodate și adâncite de ghețarii din pleistocen. După topirea acestora, în zonele cele mai joase și în spatele morenelor s-au acumulat apele în superbele lacuri glaciare. Ulterior, stâncile dezgolite ale versanților s-au dezagregat sub influența alternanțelor termice (iarnă-vară, zi-noapte) și a îngheț-dezghețului, rezultând pietre și blocuri de mărimi diferite, denumite grohotișuri și lespezi, care s-au prăvălit pe fundul circului. Astfel au apărut conurile, trenele, glacisurile și câmpurile de grohotișuri, forme ale reliefului periglaciar.

Foto 11. Abia de pe aceste vârfuri „criminale” vedem cu adevărat Parângul Mare (primul din stânga). În această fotografie vedem sectorul vestic al crestei, unicat în țară, deoarece este cea mai lungă creastă cu altitudini în întregime la peste 2400 m.

Foto 12. Într-un final ajungem pe vârful mult dorit...

Foto 13. Sus sus sus la munte sus, pe Parângul Mare sus.

Foto 14. Vedere panoramică de pe Parângul Mare. În stânga vârfurile crestei vestice: Gemănarea (2426 m), Slivei (2420 m) și Stoienița (2421 m). În centru și stânga se deschide Valea Jiețului, iar în spate se văd Munții Șureanu.

Foto 15. Doi tineri la vreo 18-19 ani pe vârf.

          Întoarcerea a fost destul de anevoioasă, mai ales că am avut și ceva precipitații, însă totul s-a sfârșit cu bine. Dintre cele 14 vârfuri care depășesc 2500 m am urcat pe 3 și îmi doresc să urmeze și celelalte, nu pentru vreun palmares personal, ci pentru peisajele de vis pe care toate le oferă.

Foto 16. Dor de munte, dor de vale...

Foto 17. După ploaie a ieșit curcubeul.

          În ziua următoare am optat pentru un traseu mult mai scurt, în sectorul estic al Parângului, până la Vârful Cioara (în jurul căruia chiar zburau o grămadă de corbi croncănitori) și Galbenul.

Foto 18. Din Rânca am urcat pe lângă telescaun de unde am putut admira Vârful Cerbul (cu releul, în stânga), valea Gilortului care se deschide în față și șoseaua Transalpina. Am ocolit apoi Vârful Păpușa (2136 m) pe niște grohotișuri. „Păpușa” e un oronim omniprezent în spațiul carpatic...

Foto 19. Afloriment de șisturi cristline sub Vârful Păpușa cu numeroase crăpături de dezagregare.

Foto 20. Grohotișuri la obârșia râului Galbenul care sapă chei foarte frumoase (cu Peștera Muierii) la ieșirea din munte. Imagine de sub Vf. Păpușa.

Foto 21. Odată depășit Vf. Păpușa, se ajunge pe un plai foarte frumos („creasta” estică a Parângului), străbătut chiar de un drum de țară. Fotografia este făcută spre vest. În centru, cel mai mare e Vârful Urdele pe care urcă Transalpina. În spatele său se zărește Vf. Mohorul și restul crestei pe care ne cocoțaserăm cu o zi în urmă. În dreapta imaginii se lasă văi afluente ale Latoriței.

Foto 22. Vedere de sub Vf. Cioara: în prim plan Valea Latoriței, în centru Munții Latoriței, în spatele lor Valea Lotrului, iar în ultimul plan Munții Cindrel.

Foto 23. Punctul nostru terminus a fost sub Vf. Galbenul de unde am putut vedea ultimele zvâgniri ale Parângului: Vârful Micaia (cel înalt din stânga) și Vârful Mușetoaia (cel din dreapta, mai scund și puțin mai aproape). În spatele Mușetoaiei se vede bine creasta Negovanului, iar în ultimul plan abia se zăresc câteva piscuri ale Munților Căpățânii.

          Și iată cum am văzut în două zile toți munții Grupei Parâng-Șureanu de pe creasta Parângului.

___

* Dacă ți-a plăcut acest articol, mă poți susține pentru munca depusă printr-o donație.

de Ionuț Tudose

25.082018