Munţii Alpi - două superlative cucerite (prima parte)

          Munţii Apli se înalţă pe teritoriul Europei Centrale şi reprezintă una dintre principalele atracţii ale alpiniştilor de pe continent sau chiar de peste oceane. Alpii se întind pe o lungime de aproximativ 1200 km, atingând înăţimea maximă în vârful Mont Blanc (4810 m). Acest vârf, alături de cel mai dificil din Europa şi al doilea ca înalţime din Elveţia – Vf. Matterhorn (4478 m), au fost scopul expediţiei la care am visat de ani de zile.

Foto 1. Mont Blanc 4810 m

          Cu speranţa că de data aceasta vom prinde timp favorabil, lucru destul de greu de preconizat în Alpi (deoarece vremea se poate schimba brusc, de la o oră la alta), am plecat în a doua tentativă de a cuceri unele dintre cele mai cunoscute vârfuri din Alpi. Toată lumea a auzit de vârful Mont Blanc – Marele Alb ce se înalţă deasupa Europei sau de Matterhorn – care este unul dintre cele mai vestite și mai deosebite masive muntoase din lume, ce o perioadă îndelungată a fost considerat inposibil de cucerit, făcând multe victime în rândul celor ce au dorit sa-l cucerească. Imaginea Matterhornului se regăseşte în imaginea multor firme (pe ambalajele de ciocolată Toblerone, Milka, etc).

Foto 2. Matterhorn (Monte Cervino) 4478 m

          Pentru a urca un vârf de peste 4000 m este necesară realizarea unei aclimatizări deoarece corpul nu este obişnuit cu cantitatea de oxigen (mai mică) de la aceste altitudini şi poate apărea “răul de altitudine” care se manifestă prin dureri de cap, dureri de burtă, ameţeli, greaţă şi chiar leşin. Deoarece corpul uman reacţionează diferit de la persoană la persoană, este necesară această aclimatizare pentru a nu avea “surprize” atunci când nu este loc de acestea. Aclimatizarea presupune urcarea la altitudine mare şi coborârea în aceeaşi zi la înălţimi mai mici. Acest lucru este de preferat să se facӑ de mai multe ori înainte de a urca un vârf ce presupune implicare psihică dar mai ales tehnică. Personal am trecut prin toate stările date de “răul de altitudine” şi pot spune ca nu se compară cu nicio durere întâlnită în alte cazuri, pur şi simplu te doare tot corpul şi devii inconştient. Dacă acest lucru se întâmplă pe Matterhorn, singura sansă de a coborî este elicopterul iar acesta este de evitat deoarece o “plimbare” te costă în Italia, în jur de 6000 euro (un prieten din grupul nostru a avut neşansa de a testa acest lucru). Dacă vi se întamplă, aveţi grijă să fiţi pe teritoriul francez al Alpilor deoarece în Franţa salvarea cu elicopterul e gratuită.

Foto 3. Salvarea cu elicopterul de pe Vf. Pic Tyndall

          Am plecat din România cu gândul de a ne aclimatiza urcând înainte câteva vârfuri mai accesibile: Vf. Breithorn (4164 m), Vf. Polux (4092 m), Vf. Castor (4428 m) dar, datorită vremii nevaforabile ultimele două au fost motivul unei expediţii ulterioare în Alpi.

Foto 4. Aclimatizare pe vf. Breithorn – 4164 m

          Pentru urcarea Vârfului Matterhorn (considerat cel mai greu din Europa – pe rută trasată) ne-am antrenat cu câteva luni înainte. Antrenamentul a constat în căţărarea cât mai multor treasee de alpnism din ţară sau străinătate combinate în ultima lună cu alergare pe scări şi înot zilnic. Pentru Mont Blanc antrenamentul poate fi mai lejer deoarece nu este un vârf ce te solicită foarte mult tehnic ci iţi testează mult condiţia fizică şi psihică.

          Având o tentativă de urcare a Matterhornului cu un an în urmă, eu şi prietenul meu, Bogdan, eram pregatiţi să înfruntăm Uriaşul şi astfel am reuşit să atingem vârful în această expediţie. Urcarea acestui vârf era un vis de caţiva ani, vis ce a devenit realitate după numeroase eforturi şi frământări.

          Matterhornul se poate urca pe mai multe rute: din Elveţia pe ruta clasică Creasta Hornli (este ruta cea mai usoară dar şi cea mai instabilă, roca fiind mai friabilă), pe creasta Zmutt (foarte dificilă datorită lipsei asigurărilor) iar din Italia pe Creasta Leone. Noi am ales ruta italiană care este puţin mai dificilă dar mai sigură.

Foto 5. Matterhorn văzut din Italia (Cervinia)

          Am plecat din Cervinia cu o mică teamă deoarece cu doar câteva zile înainte un romȃn işi pierduse viaţa în ascensiunea vârfului pe ruta elveţiană. Prima ţintă era refugiul Carrel (3835 m) unde urma să înnoptăm (refugiul dispune de veselă, butelii, aragaz, 54 de paturi, cu pături, perne, etc.). Traseul până la refugiu nu este foarte solicitant, durează aproximativ patru ore de la plecarea din Cervinia şi are câteva porţiuni dificile, pasaje verticale dar sunt echipate cu corzi fixe. Experienţa anterioară în această zonă (în anul anterior ne-a prins noaptea şi ninsoarea pe traseu) ne face sa pornim din timp de la bază şi să abordăm în cunoştinţă de cauză aceste pasaje.

Foto 6. La refugiul Carrel cu un an în urmă

Foto 7. Spre refugiul Carrel

Foto 8. Marele traverseu

Foto 9. Cel mai dificil pasaj până la refugiul Carrel

Foto 10. Ultima coardă înainte de refugiul Carrel

          Ajungem toţi cu bine la refugiu dar, fiind plin sezon (iulie-august) ne confruntăm cu o mare problemă: aglomeraţia. Refugiul era plin; a fost înghesuială foarte mare. Refugiul fiind poziţionat pe creastă accesul la apă este limitat şi se rezumă la apa topită din zăpadă. Problema apare în momentul în care, pe o creastă îngustă cantitatea de zăpadă ce putea fi topită era mult mai mică decât necesitatea oamenilor din refugiu: peate 60 de persoane. Apa de topit se lua din toate zonele unde mai exista, inclusiv din zona toaletei. Lipsa apei dar şi calitatea ei s-a simţit în energia şi starea noastră de greaţă de pe tot parcursul traseului.

Foto 11. Refugiul Carrel - 3835 m

Foto 12. Refugiul Carrel – interior (foto făcută la coborâre)

Foto 13. Vedere de la refugiul Carrel

          Plecarea către vârf se face dimineaţa, în jurul orei 4-5 (de preferat este să pleci înaintea tuturor). Din păcate, aglomeraţia mare din refugiu s-a mutat de dimineaţă pe traseu, acest lucru îngreunându-ne şi întârziându-ne urcarea, concentrarea cu câteva ore bune. Se înainta lent pe corzile îngheţate. Pană la apariţia soarelui şi a peisajelor ce te puteau extrage din realitatea din perete şi greaţa cauzată de apa poluată, a trebuit să ne conformăn cu ţipetele de îndemnare ale ghizilor adresate pe toate limbile clienţilor lor ce i-au plătit bine pentru o ascensiune pe vârf (pe ruta aceasta 9 din 10 echipe au ghid). Scopul ghidului este să-l “care” pe client cât mai sus pe principiul “:scopul scuză mijloacele” (numai subiectul acesta poate fi materialul unui articol, este fascinantă relaţia ghid-client, ghid-restul echipelor..sunt multe de zis dar momentan mă rezum doar la atât).

Foto 14. În aşteptarea eliberării lanţului din pasajul „La Grande Corda”

          Înaintăm încet datorită pasajelor dificile (La Grande Corde, La Cravată) la care fiecare echipă pierde mult timp. Când ajungem pe Pic Tyndall, primul vârf de care trebuie să trecem pentru a ajunge la ascensiunea finală, avem ocazia să depăşim (nu am reuşit până acum deoarece traseul este vertical şi depăşirea este aproape imposibilă), lucru absolut necesar pentru siguranţa noastră (echipele erau intercalate datorită nebuniei ghizilor ce trăgeau cu greu de clienţii lor care rămâneau în urmă şi nu aveau nicio logică în urcare. Nu ştiu cum dar de fiecare dată aveam câte un “nene” – care a plătit bine un ghid - în spatele meu care îşi ţinea mâinile unde trebuia să-mi pun eu picioarele sau care tragea de coarda de care mă ţineam eu şi mă îndepărta de la perete. Nu de puţine ori m-am trezit în aer atârnând de coardă fixă..) dar şi pentru şansa de a avea suficient timp de a ajunge pe vârf deoarece să atingi vârful însemnă că ai parcurs jumătate din traseu şi de cele mai multe ori necazurile apar la coborâre când concentrarea scade şi apare oboseala.

Foto 15. Vârful Pic Tyndall - 4271 m.

          Locul unde s-au oprit majoritatea echipelor. Traseul devine din ce în ce mai vertical şi mai dificil. Apar iar porţiuni cu corzi fixe şi vestita scară (partea cea mai dificilă a traseului) care te scoate la 100 metri de vârf.

Foto 16. Scara Jordan

Foto 17. Scara Jordan – unul dintre cele mai dificile pasaje

          Spre fericirea noastră suntem una dintre cele 5 echipe care au au atins vârful pe 06.08.09. Timp nu este de pierdut aşa că facem cȃteva poze şi mâncăm forţat o ciocolată (singura mâncare pe ziua respectivă). Spre surprinderea noastră ne întalnim sus cu un romȃn care urcase pe ruta elveţiană, făcea parte dintr-o expediţie mediatizată. Între timp realizăm că din aglomeraţia mare care era pe vârf…am rămas doar noi. Am hotărât că este cazul să coborâm rapid, ne asteptau nouă ore de rapeluri (coborâre pe coardă fixă). Spre deosebire de urcare, coborârea se poate face mai lejer din rapeluri successive. Pe traseu sunt suficiente asigurări pe care dacă le cauţi bine este imposibil să nu le găseşti. Problema pe care am întlâlnit-o noi la coborâre a fost asemănătoare cu cea de la urcare: aglomeraţia. Am fost nevoiţi să ne aşteptăm cu răbdare rândul la asigurări.

Foto 18. Pe vârf – Matterhorn 4478 m

          După 7 ore de urcare şi 9 de coborâre, fără apă şi fără poftă de mâncare am ajuns în siguranţă înapoi la refugiu. Singurul gând era acela de a bea puţină apă proaspătă, fară gusturi diverse, lucru ce a devenit posibil abia a doua zi la coborârea spre Cervinia.

Foto 19. Coborârea spre Cervinia

Foto 20. Rapel

Foto 21. Ultimul rapel la coborâre

Foto 22. Cabana Duca degli Abruzzi – 2802 m

Foto 23. În camping

Click pentru continuare...

Autor: Mădălina Teodor

Data: 30.11.2010