Probabil la Fântâna Florii, cca 1900 (Foto: Alexandru Bellu)
ARGUMENT. Inițial acest studiu trebuia să se cheme „Orașul Urlați pe hărțile vechi”, un articol de prezentare succintă a unor secvențe cartografice din ultimele secole. Săpând în bibliotecile digitale după acestea, mi s-a iscat o nevoie supărătoare de lămuriri toponimice, împingătoare spre cărți și zapise. Apoi am revenit asupra unor fotografii vechi ale urbei, precumpănitoare fiind cele realizate de Alexandru Bellu la hotarul secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Și chiar după o cercetare foarte îndelungată, puse laolaltă, toate acestea dau impresia unui mozaic imperfect construit în jurul unor idei împrăștiate ori neclar determinate.
De aceea, lucrarea, care pare neterminată și nedeterminată, după cum am spus, prezintă mai degrabă o compilație de observații, analize și explicații de natură istorico-geografică și toponimică, adresate iubitorilor de frumos și trecut, pentru învierea cosmosului geografic local dispărut.
INTRODUCERE. Oraşul Urlaţi din jud. Prahova este situat la contactul Cȃmpiei piemontane Ploieşti-Istriţa cu Subcarpaţii de la Curburӑ, subunitatea Dealurilor Bucovelului în V şi ale Cepturei în E – despӑrţite de culoarul Cricovului Sӑrat. Prezintӑ o desfӑşurare altitudinalӑ de 332 m, din albia râului (113 m) până în vf. Scoruş (445 m).
Aici diverși cercetători au deschis mai multe situri arheologice în sec. XX și XXI (Frînculeasa et. al. 2008): La Izlaz, La lac la CAP, La ferma zootehnică, La Liceul Teoretic Urlați, La biserică, Pe strada Crinului, Biserica Galbenă, La lac la Frâncu – Arioneștii Noi, La lac la Frâncu – la potecă, La stână – Arioneștii Noi, La plopi, La Săpunari, La lac la Tacu – Orzoaia de Jos, Punct necunoscut – Orzoaia de Jos, Orzoaia de Sus, Conacul Bellu, La mănăstire – Jercălăi, La releu – Scheau, Punct necunoscut – Scheau, La Valea Mieilor, Ferma 9, Ferma 9 II, Cimitirul Valea Pietrei.
S-au descoperit ceramică, unelte ori fragmente de silex, piese antropomorfe și zoomorfe, monede și oseminte umane. Unele sunt datate în neolitic, eneolitic și epoca bronzului (culturile Criș, Gumelnița, Tei) (Frînculeasa et.al. 2008), iar altele în Evul Mediu sau mai recent. De pildă, în timpul lucrărilor din anii ’90 efectuate la casa de lângă parcul central (La Cristi Fotografu’/La xerox) s-au găsit urme de morminte creștine, probabil parte din fostul cimitir al bisericii, extins în trecut în afara gardului actual al lăcașului. Probabil inclusiv sub pubelele de gunoi care deservesc blocurile din jur zac nedescoperite morminte ale strămoșilor.
Toate dovezile recuperate de arheologi din perioade istorice diferite demonstrează vechimea locuirii gurii văii Cricovului cu mult înainte de atestarea documentară a Urlaților (1515). Mai mult, ele ne îndreptățesc să bănuim și o continuitate a locuirii din preistorie până astăzi. Totuși, doar ultimele cinci secole consemnează Urlații în hrisoave și zapise. Mărturiile cartografice sunt chiar mai recente, doar din ultimele trei secole. Spunem „doar”, pentru că la scara timpului istoric nu înseamnă mare lucru, însă raportat la istoria cartografiei în general și a hărților de detaliu în particular, reprezintă un lucru extraordinar. Hărțile medievale, inexacte și construite la scări prea mici, nu puteau surprinde un târgușor care nu a avut niciodată rang principal în Țara Românească. Izvoarele vizuale, adică fotografiile vechi, ne transmit și ele peste veac o abundență de amintiri ale locului.
Toate compun o operă cronografică superbă din povești și povețe, din înțelesuri și imagini. Mai departe ne vom apleca asupra acestei ultime jumătăți de mileniu, pentru a reconstitui o geografie istorică repercutată în toponimie și genealogia locuitorilor. Să punem în funcțiune mașina timpului!
OICONIMUL URLAȚI.
Apar în documente ori pe hărțile vechi și transcrierile Orlat, Orlatz, Orlacz, Ourlatz, Urlat, Urlaț, Urlaci (vezi mai jos).
Fig.1. „Orlat” pe Mapa Specialis Walachiae (1788). Pot fi identificate ușor și alte așezări: Ploiești, Albești, Ceptura etc. Linia groasă șerpuită este apa Cricovului, iar liniile punctate sunt granițele fostului județ Săcuieni, desființat în sec. al XIX-lea. În mod evident apar multe erori de localizare. De exemplu, Bucovul (Bukof) este trecut în amonte de Urlați, pe râul Cricov.
Fig.2. Pe harta austriacă 1:140 000 (1790) „Urlat” apare pe dreapta Cricovului.
Fig.3. Harta Turciei Europene, Franz von Weiss 1:575 000 (1829).
Fig.4. Harta unor comitate maghiare din sudul Transilvaniei (1838) oferă spre marginea ei, la o acuratețe superioară hărților anterioare, și câteva detalii din Țara Românească, inclusiv târgul „Orlacz”.
Fig.5. Harta Hellert 1:100 000 (1843) transpune fonetic inițiala [u] în „Ourlatz”. Prima vocală în „Mizil” este în continuare [e]. Vom explica mai jos de ce.
Fig.6. Pe harta austriacă 1:1 400 000 (1854) Mizilul surclasează ca importanță Urlații, fiind reprezentat simbolic ca atare. Târgșorul (la S de Ploiești), fost mare târg medieval, apare printr-un cerc de rang inferior.
Fig.7. Harta Turciei europene, Flemming (1855) reproduce de fapt surse mai vechi. La acel moment Târgșorul era complet decăzut.
Fig.8. O altă hartă a lui Flemming 1:1 863 880 (1859) reproduce unele informații depășite cu peste două secole, când Târgșorul fusese mai însemnat decât Ploieștii.
Fig.9. Pe o altă hartă josefină (1860), de asemenea cu surse neactualizate, apare forma Orlatz. Târgșorul este evidențiat din nou mai mult decât ar fi fost cazul, iar granițele județului Săcuieni apar în continuare, chiar dacă acesta fusese desființat în 1844.
Fig.10. Harta balcanică, Stieler 1:2 500 000 (1881) folosește surse actualizate și are o acuratețe geografică foarte bună. Transcrierea „Urlazi” este cea mai apropiată fonetic de varianta modernă. Apar drumurile, căile ferate și râurile, iar relieful este reprezentat schematic conform scării, prin tehnica veacului, anume prin hașuri.
Fig.11. „Urlatzi” pe Harta României 1:1 700 000 (1887).
Fig.12. Varianta modernă „Urlați” pe Harta balcanică 1:500 000, Stieler, Vogel, Domann (1895).
Fig.13. Harta căilor de comunicație din jud. Prahova (1897).
Fig.14. Harta lui Rand McNally and co, Turcia în Europa și alte state balcanice (1897).
Fig.15. Harta germană Ernst 1:2 750 000 (1898). Mizil, transcris în varianta modernă, se afla atunci în județul Buzău.
Fig.16. Harta balcanică 1:500 000, Stieler, Domann, Vogel (1904) este aceeași cu cea din 1895, doar că apare în nuanțe sepia.
„Urlați” pare a fi un derivat cu sufixul slavonesc –aț din radicalul Orlu, Orlea, întâlnit și în alte locuri (Iorga 1926). În concordanță cu aceasta, putem bănui o legătură terminologică și cu Valea Orlei (spre Chițorani) sau Valea Urloii (sat component). În baza de date GeoNames găsim comuna Orlat în jud. Sibiu, satul Urlați în jud. Botoșani, satul Urlați în județul Vaslui. Orlea, cu nume de sat sau comună, apare în județele Hunedoara (lângă Subcetate) și Olt, iar în Vâlcea găsim derivatul Orlești tot pentru o comună.
Prin ce se aseamănă toate acestea? Aproape prin nimic. E drept, multe sunt așezate între dealuri joase. Totuși întâlnim un vârf Orlea (1237 m) în sudul Leaotei sau vârful Urlea (2473 m) în Munții Făgăraș. Așadar, dată fiind bogăția variantelor toponimice, etimologia Urlaților pe seama verbului „a urla” este absurdă. La fel, eventuala traducere a slav. „krik” (=strigăt, urlet), de la numele râului Cricov, este și ea la fel de nepotrivită.
Majoritatea așezărilor mai sus enumerate se află în proximitatea unor foste târguri importante și cetăți sau au fost ele însele târguri ori cetăți. De aceea este plauzibilă originea în magh. Váralatt (=Subcetate). Mai mult, prin analogie, se putea transfera metaforic sensul de „cetate” și acelor vârfuri impozante, Orlea/Urlea. Valea Urloii din Urlați își are obârșia taman sub vârful Scoruș (445 m), cel mai înalt din zonă, care, pe Planul Director de Tragere (1930), apărea chiar sub morfonimul D. Urloiu, cu P.T. Urloiu.
Fig.17. Dealul Urloiu cu punctul topografic Urloiu și Valea Urloi pe Planul Director de Tragere (1930).
Pe lângă certitudinea statutului de târg cu importanță locală, în privința Urlaților se vehiculează și legenda unei foste cetăți Stenota (Dicționarul terminologic și de regionalisme 1872), din care „ar mai fi rămas doar ruinele” spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Unde va fi fost aceasta și dacă chiar va fi existat nu cunoaștem. Cert este că atrage atenția un toponim de pe hărțile foarte vechi, anume Sandor/Sandar, care pare înrudit fonetic cu legendarul Stenota. Este cunoscută totuși amploarea inexactităților ori a invențiilor pe hărțile medievale și pe cele reproduse ulterior după acelea. Nu am întreprins demersuri suplimentare pentru a descoperi corespondentul actual al cetății respective, Sandor/Sandar. Nu am căutat nici alte mărturii despre Stenota.
Fig.18. Sandor fixată vag între Râmnic și Târgoviște pe Harta Valahiei, Abraham Ortelius, Jan Baptista Vrients (1583).
Fig.19. Aceeași așezare, Sandar, pe harta „Walachia, Servia, Bulgaria, Romania. Per Gerardum Mercatorem Cum privilegio” (1607).
Fig.20. Pe o hartă a țărilor române de la 1730 apar Vărbila (Vurrabila), Bucov (Bucvan), Berceni (Bertzani) și, în locul unde ar trebui să fie Urlații – Vasiglio. Acest toponim este fixat pe hărțile anterioare mai spre Dunăre, de unde bănuiesc că ar putea fi de fapt Urziceni.
Fig.21. Harta „Hongrie, Transilvanie, Exclavonie, Croatie”, de Jean Janvier (1780) este o altă reproducere a surselor medievale. Sandor apare din nou între apa Buzăului și a Ialomiței, între așezările Râmnic, Buzău, Gherghița și Câmpulung (Langenaw). Ultima dintre ele este notată de două ori, atât în varianta romanizată (Campalongne), cât și în cea germanizată (Langenaw), cea din urmă amplasată undeva la est de ceea ce ar putea fi apa Prahovei (afluent al Ialomiței), adică în locul Câmpinei. Încă o dată, confuziile geografice erau ceva comun. Oricum, pe această hartă putem restrânge aria de localizare a acestui Sandor mai aproape de Carpați, adică mai degrabă în zona subcarpatică, între râurile Prahova și Buzău.
Să fie acest Sandor legendara Stenota, adică o veche cetate din zona Urlaților? Să aibă legătură cu antroponimul maghiar „Alexandru”? Poate istoricii ne vor explica mai bine.
Să revenim la toponimul Urlați. Ar fi totuși rudimentară stabilirea simplistă a sensului de „cetate, târg”. Micul Dicționar Academic 2 (2010) vine cu următoarea definiție, care ar putea fixa etimonul, în urma unor asemănări evidente, într-un substantiv comun, urloi. Dintre sensuri, se remarcă cel de „coș pentru fum” (sens potrivit pentru Dealul Urloiu și celelalte vârfuri) și cel de „jgheab pentru apă/burlan/uluc/olan/buștean găunos”, potrivit foarte bine pentru Valea Urloii și celelalte așezări situate pe văi, între dealuri, adică pentru majoritatea oiconimelor enumerate la început:
- urloi sn [At: KLEIN, D. 489 / V: (reg) hurloaie sf, hu~, or~ / Pl: ~oaie / E: nct] (Trs) Coș pentru fum. 2 (Mun; Olt) Burlan (la sobă). 3 (Mun) Fiecare dintre deschiderile pentru curățare din coșul sobei, lipite cu lut. 4 (Olt) Bucată de tablă care astupă gura cuptorului sau orificiul prin care iese fumul din sobă, după ce nu se mai face foc Si: (reg) astupoi. 5 (Mun; Olt) Tub sau jgheab pentru apă. 6 Conductă (1). 7 (Reg) Uluc1 (2) (la streașină casei). 8 (Trs; Mun) Buștean găunos. 9 Vas făcut dintr-un buștean scobit Si: (reg) ulei3. 10 (Mun) Stup. 11 (Înv; Trs) Tun primitiv. (Dexonline)
Pe de altă parte, Dicționarul Onomastic (1963) explică oronimul Orlea printr-o traducere slavonă a posesivului „al vulturului” (opала) care se dă pentru vârfurile carpatice. Aceasta ar fi valabilă pentru toponimele de aiurea, nicidecum pentru Urlații de Prahova:
- ORLEA < subst. sl. opала adj. posesiv „al vulturului” etim. E. Petrovici, St. Lingv. IV 76), sau din forma de nominativ opaлж (Lex Paleosl., toponim slav pt. vîrful carpatin. 1. – b, (17 B II 168); Valea Orlii și Orlești ss.; Orlescu, olt. (Hur 98). 2. Cu aspirație, Horlești s. (Dm). 3. Orlacu, St.. (Hur 129). 4. Orlița s. 5. + -iga: Orliga t. (r. Tulcea). (Dexonline)
Dicționarul terminologic și de regionalisme (1872) propune o origine germanică a radicalului orlat, care ar însemna „ceva foarte vechi”, explicație prea vagă.
Deschidem paranteza unei necesare investigații ulterioare asupra oiconimului Orlate (Arlat, Arllat, Arllati, Orlash, Orlat, Orlate, Orlatti, Орлате) lângă Pristina, Kosovo, care stârnește interesul unei eventuale legături etimologice, așa cum s-au mai găsit cuvinte pereche în limba română și cea albaneză. Mai descoperim și o comună Orléat în Franța, probabil fără nicio legătură cu ceea ce ne interesează.
Însă ne atrage atenția, tot în Franța, un alt oraș important, anume Orléans, de la care își trage numele și marele oraș american – New Orleans. Ei bine, Orléans este denumit pe filieră latină, din Aurelianum, adică de la numele împăratului care a reconstruit orașul. Ar putea și radicalul de la noi, Orlu/Orlea/Urlea/Urla, să fi evoluat cumva de la numele aceluiași împărat, prin niște accidente fonetice, precum afereza lui [a] sau monoftongarea lui [au] la [u]/[o] și apocopa sunetelor finale!?
În fosta Dacia Traiană, de unde Aurelian și-a retras administrația și legiunile, toponimele au păstrat inițiala [o]: Orlat (Sibiu), Orlea (Hunedoara și Olt) sau Orlești (Vâlcea). La marginea fostei provincii, astăzi avem atât inițiala [o], cât și [u]: Vf. Orlea (Leaota), Vf. Urlea (Făgăraș), Valea Orlii, Urlați, Valea Urloii, Urleta (Prahova). Mai la E și NE, departe de fosta Dacia Traiana, avem astăzi doar inițiala [u]: Urleasca (Brăila), Urlești (Galați), Urlați (Vaslui), Urlați (Botoșani). După cum am văzut prin documente în cazul Urlaților de Prahova, de-a lungul timpului inițialele [o] și [u] au fost interschimbabile, așadar nu are mare relevanță transcrierea sa actuală.
Altceva captează atenția, anume localizarea „Orlelor” din fosta Dacia Traiana în zone de mare însemnătate istorică, pe rutele retragerii aureliene: Orlea (HD) se află pe valea Streiului, la 12 km de Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Orlea (OT) se găsește pe malul Dunării, Orleștii (VL) pe valea Oltului inferior, iar Orlat (SB) apare la poalele Carpaților, nu departe de municipiul-reședință, Sibiu.
Chiar dacă există și un Orlat de Sibiu (posibilă descendență germană a formei) aceasta nu înseamnă neapărat că și termenul-sursă ar fi tot germanic.
Bun, dar dacă „Orlele” și „Urlații” sunt toponime construite pe un radical evoluat din numele lui Aurelian, atunci ar trebui să găsim și antroponime care ar putea avea aceeași origine, altele decât Aurel, Aurelian, Aurica etc. Consultând harta numelor românești, găsim formele Orlea, Urlea și Urea, cu o frecvență mai mare în fosta Dacia Traiana:
Fig.22. Frecvența numelui de familie Orlea (Sursa: hartanumeromanesti)
Fig.23. Frecvența numelui de familie Urlea (Sursa: hartanumeromanesti)
Fig.24. Frecvența numelui de familie Urea (Sursa: hartanumeromanesti)
Fig.25. Frecvența numelui de familie Orleanu, derivat de la Orlea. La fel, Urlățeanu apare în Prahova, iar Urleanu în Câmpia Română, fiind legate de numele așezărilor respective (Sursa: hartanumeromanesti)
Oricum aceste nume de familie nu sunt semnificative în analiza evolutivă de la Aurelian, dacă ele nu au funcționat și ca nume de botez. Pot fi doar preluări de la numele locurilor de baștină ale strămoșilor.
Așadar, după toate variantele expuse aici, devine nechibzuit a afirma cu deplină siguranță etimologia toponimului Urlați. Ar putea însemna cetate/târg, dar ar putea fi la fel de bine un simplu transfer de sens de la urloi (burlan, uluc, jgheab de apă), fiind un oraș amplasat în ultima îngustare a văii Cricovului, între dealurile subcarpatice. La fel, radicalul Urla poate trimite la ceva foarte vechi, adică poate fi o evoluție fonetică de la numele împăratului Aurelian și atunci s-ar demonstra continuitatea bimilenară a locuirii/a așezării. Toate explicațiile sunt plauzibile.
FOST TÂRG ZONAL, RĂMAS UN ORAȘ MIC.
Saac în 1678 (cf. Dicționarul Geografic al Jud. Prahova 1897, Ghinea 2002, fără citări), după numele județului desființat în 1844, a cărui reședință a fost înainte de 1645, pare a fi un alt oiconim utilizat la un moment dat pentru Urlați. Funcția de reședință ne sugerează rolul comercial și administrativ destul de important pe care l-a jucat pe plan regional, chiar dacă l-au umbrit Târgșorul și Gherghița, principalele târguri medievale în această parte de țară, respectiv Ploieștii și chiar Mizilul ulterior.
Zagoritz (1915) arată cum Ploieștii și-au sporit gradual însemnătatea, începând cu domnia lui Mihai Viteazul. Spre 1600 erau numai câteva case pierdute la marginea codrilor de câmpie. Domnul Țării Românești a hotărât organizarea aici a târgului săptămânal care va atrage inclusiv negustorii brașoveni, intuind potențialul geostrategic al așezării, la răscrucea drumurilor comerciale, într-o câmpie-golf, chiar în vecinătatea dealurilor și a văilor fertile.
Și-a clădit așadar la Ploiești palat domnesc, de unde își organiza campaniile de apărare împotriva năvălitorilor din NE. Toate acestea au facilitat dezvoltarea Ploieștilor și a negoțului în toate zilele săptămânii, interesul pentru Târgșor scăzând treptat. Mulți locuitori s-au mutat din acesta la Ploiești. Până aproape de 1700 cele două târguri au funcționat simultan, Ploieștii crescând, iar Târgșorul scăzând. După 1800 cel din urmă decade complet și ajunge mare parte ruine, astăzi Târgșorul Vechi fiind un sat neînsemnat, iar Ploieștii reședință de județ.
Evoluția spectaculoasă despre care am vorbit are efect asupra Urlaților, acesta pierzând concurența cu Ploieștii. Spătarul Mihai Cantacuzino îi cere voie lui Constantin Brâncoveanu să facă târg săptămânal și la Urlați, însă i se refuză, pentru „a nu se strica târgurile cele vechi”, din vremea lui Mihai Viteazul, adică al Ploieștilor și al Târgșorului. Totuși a decis înființarea unui târg toamna, timp de 4 săptămâni, dar numai marțea, care s-a numit Târgul Cucului (1).
Viața negustorească a celuilalt târg medieval major decăzut, Gherghița, a fost absorbită în principiu tot de Ploiești, dar și de Urziceni, Mizil și mai puțin Urlați. Mizilul (transcris pe hărți multă vreme cu [e] - Menzil, Mezil, Mesil etc.) era și el neînsemnat pe vremea Gherghiței, doar un popas de poștă pe drumul Buzăului (menzil = poștă). Însă tocmai amplasarea sa a generat absorbția fluxurilor și dezvoltarea urbei, câștigând și el jocul cu Urlații rămași târg nestatornic și de importanță locală.
De asemenea, situarea Urlaților prea adâncă în Subcarpați nu putea atrage de partea lor alte văi ori coline, rămânând un punct de deservire numai pentru bazinul Cricovului Sărat.
Fig.26. Delimitarea aproximativă a fostului județ Săcuieni/Saac, care nu a mai funcționat de la 1 ianuarie 1845, partea sa vestică fiind arondată Prahovei, iar cea estică Buzăului (Autor: Arnold Platon).
Numele județului era asociat grupurilor de secui și români proveniți din SE Transilvaniei (locuită de secui, români și maghiari), care au migrat dincoace de Carpați. În cadrul acestuia, Urlații ocupau poziție centrală favorabilă, pe drumul comercial al văii Cricovului, numit în Documentele Urlățene „Drumul cel mare al mocanilor”. Acest drum se prelungea prin pasul Cislău, făcând joncțiunea cu bazinul superior al Buzăului. De asemenea, Urlații aveau conexiuni optime cu valea Teleajenului prin depresiunea Podenilor sau pe la Bucov, dar și o deschidere largă spre câmpie.
Toate acestea constituiau premise geografice esențiale pentru vitalitatea zonei, chiar dacă reședința era fixată la Bucov în ultima parte a funcționării Săcuienilor. Desființarea județului a marcat și eliminarea șansei de dezvoltare al Urlaților. De altfel, toate târgurile din fostul județ au rămas orășele de rang inferior în noile realități administrative de după 1845 și până în prezent. Niciunul nu este municipiu.
MOȘII, SATE, CARTIERE DISPĂRUTE ȘI ALTE POVEȘTI.
Urlații din vechime, înainte de a fi oraș sau comună urbană, erau o așezare de tip târg, cu moșii întinse în câmp, pe vale ori pe dealuri, valorificate de diferși proprietari: mica boierime locală, țărani moșneni, Mănăstirea Colțea, preoți locali, boieri de rang înalt din cancelaria lui vodă, ostași scutiți. Însuși Constantin Brâncoveanu și-a fixat una dintre tabere la Valea Crângului.
Să urmărim mai departe câteva povești mai puțin cunoscute ale unor locuri și nume de moșii care vor deveni mai târziu părți ale orașului.
Broșteneasca este menționată în 1537 și are o rezonanță care ne-ar îndemna să-l căutăm în apropierea unei zone umede, „Broștenii” (antroponim derivat de la „broaște”) fiind asociați cu apa și în alte părți ale țării. Întregul câmp din sudul orașului a fost afectat de înmlăștinire până recent, în secolul XX, când s-au executat lucrări de drenaj. Înainte apele văii Nucetului, a Bobului și, mai la sud, a Jarului/Grozăvoaiei, atât cele de suprafață, cât și cele freatice, debușau în mod natural în câmp, iar vegetația hidrofilă și umezeala de „la izlaz” sunt doar mici urme ale fostei mlaștini.
Un argument în plus pentru localizarea Broșteneascăi îl aduce un zapis din 1680 (Iorga 1926, p.210) care lasă știre a unei vânzări „de moșie de câmpu, de arătoare, pre hotarul cel den sus care se chiiamă Broșteneasca”. Mai târziu, la 1730 (Iorga 1926, p.240), primim lămuriri: „[…] vinde Stanciului Bănbăș partea din hotarul Broștenescu, `din apa Cricovului până în lacu Curpenului`”. Acest lac al Curpenului putea fi cel din zona IAS-ului de mai târziu sau mai degrabă în mlaștina „de la izlaz”.
La 1735 (Iorga 1926, p.243) citim într-un alt zapis: „[…] să să știe că i-am vândut doo pogone de țealină în dealu Mărunțișului, în hotarul broștenescu, drept bani gata tl. 5 pl. […]”. Din altul aflăm că hotarul Broșteneascăi din dealul Mărunțișului avea și ceva pădure sau că se sfârșea „în vălciao Loloeștilor” (Iorga 1926, p.260), ceea ce ar putea constitui indicii pentru o eventuală localizare precisă.
Din toate acestea concluzionăm că moșia Broșteneasca era una de câmp, în tot sudul orașului de azi, din apa Cricovului în V până în dealul Mărunțișului în E. Vatra așezării era în zona Arioneștii Noi de azi și intrarea sudică în oraș. Pe moșia aceasta se organiza și târgul, foarte posibil nu departe de oborul din vinerile noastre sau poate chiar în același loc.
Dealul Bobului (menționat în 1585) dă astăzi numele cartierului Valea Bobului. Totuși dealul făcea referire la tot grupul de coline, până la Mărunțiș și „muchea Cherbi” (Iorga 1926, p.272) cel puțin, nu doar versantul vestic dinspre oraș.
În 1602 se face vânzare a unei bucăți de ocină la Șchiopoaia (Școpoia), care apare menționat și în documente ulterioare (1719, 1756). Unde va fi fost aceasta este ușor de intuit aruncând un ochi pe Harta Specht din 1790. Pe locul cartierului Valea Pietrei de azi apare un sătuc însoțit de oiconimul Stiuporest, care nu poate fi altceva decât transcrierea germanizată a lui Șchiopoaia din documente.
Fig.27. Șchiopoaia (mai târziu Valea Pietrei) pe Harta Valahiei Mari a lui Specht (1790).
Din aceleași Documente Urlățene, aflăm că „Dumitru Roșul din Urlați, cumpărător la Cepturi, arată amestecul ostașilor scutiți în aceste părți ale Săcuienilor.” (Iorga 1926, p.310) Este vorba desigur de cartierul Valea Semanului, transcris astfel după originalul „Seimen/Seiman/Seimeni”. Seimenii erau soldați din corpul de ostași mercenari înarmați cu sânețe, a căror atribuție consta în paza Curții Domnești. În semn de recunoștință, probabil Vodă i-a împroprietărit cu pământuri în zonă. Dicționarul geografic al județului Prahova (1897) amintește de o Valea Rezboiului care îzvorăște de lângă Urlați și trece prin Tomșani. Singurele văi torențiale care întrunesc descrierea sunt Seman și Urloi, închizându-se astfel cercul lămuritor. La Valea Seman se găsește o bisericuță de lemn cu elemente arhitectonice unicate, cea mai veche din Urlați (jumătatea secolului al XVIII-lea). Poartă hramul Nașterii și Adormirii Maicii Domnului. Necesită urgent restaurare.
Mai sunt menționate Buteasca de „la vărsătură” (probabil în zona de vărsare a văii Nucetului pe câmpul mlăștinos din sudul orașului, „ocina nucețenească” care apare mai târziu Nucet (Valea Nucetului de azi), pe lângă care trecea „Drumul cel mare al mocanilor”. Lângă „vărsătură” se găsea hotarul Necșeteascăi, care ar putea fi undeva în zona orașului propriu-zis de azi. Un zapis de la 1682 amintește hotărnicia respectivă: „...precum să se știe că i-am vândut duml. parte nostră de meșii dăn vărsătură ce se cheamă dăn hotarul Necșătescu, parte nostră ce s’ar alege toată” (Iorga 1926, p.211).
Mai apar Vintileasca, Miceasca, Blândeasca. Fefeleii cu pădure și deal cu vii (1629), Mihuleasca. Țipleasca se adaugă Broșteneascăi, iar mai târziu Necșăteasca, Stănceasca. (Iorga 1926, p.310)
Pe dreapta Cricovului, în dreptul Arioneștilor Vechi și Văii Humei găsim pe hărțile vechi oronimul Dealul Cernătești, denumire care va dispărea în sec. XX sau va fi înlocuită cu Dealul Strehaia. Cernăteștii sau Cernatul în zapisele sfârșitului de sec. XVII reprezintă derivate de la numele unui oarecare boier Cernat (paharnic al lui Brâncoveanu?) ce deținea moșii acolo, în vecinătatea Șchiopoaiei (Valea Pietrii de mai târziu): „Adecă eu Cernatul […] scris-am zapisul nostru […] cummu să să știi că e’mu văndutu o parte mare de mușie den Sșcheaopul” (Iorga 1926, p.213), „Todoro [] vînd `jupânului Tudor Grecul` `un pogon de loc de țelină în dealul Făgețălul, care să răzorește de în jos cu Cernat și de în sus cu Stanciu Corcaan`[…]” (Iorga 1926, p.219), „[…] vinde o parte de moșie din `Scopoia` cumpărată de la `Cernat (?) Pah. și de la Opre Căpitanul`” (Iorga 1926, p.224). Descoperim totodată numele dealului Făgețel.
Fig.28. Urlații pe harta iosefină 1:576 000 (1856) cu aproape toate satele care intră astăzi în componența orașului: Nocete (Valea Nucetului), V. Urloi, V. Seman, V. Kringului, Zerkulei (Jercălăi), Skiia (Scheau), V. Meilor, V. Petri.
Fig.29. Urlații și satele componente pe Generalkarte von Zentraleuropa (1881): Skiau (cu biserică), V. Meilor, V. Pietri, V. Kringului, V. Nocete, Zerkulei, V. Seman, V. Urlui. Pe dreapta Cricovului este trecut dealul Cernătești și cota sa, dar și oiconimul V. Largă care în realitate se găsește mai la vest.
Conform descrierilor dintr-un act de judecată asupra moșiilor din 1790 (Iorga 1926, p.285), Făgețelul s-ar afla pe stânga Cricovului. Cineva încerca să revendice o moșie, numită Grozăvoaie, unde, conform martorilor, era mai înainte „un bordei de han”, distrus între timp. Această Grozăvoaie, înțelegem din descrieri, umbla la hotarul Broșteneascăi, moșie din sudul orașului de azi, pe care se găseau case și târgul și care se întindea de la Valea Crângului (dealul Mărunțișului) până la Cricov. În afară de hotarul Broșteneascăi, se mai umbla la cel al Stănceascăi (în dealul Bobului, aflat lângă Făgețelul Colții, la rândul său lângă Broșteneasca) și la cel al Buteascăi („Vărsătura” sub alte nume).
Descrierile trec și pe la un „Lac Grozăvoaia”, probabil așezat în zona joasă, care pare a fi fost în afara terenului revendicat și denumit artificial „Grozăvoaia”, situat undeva mai în deal. Oricum, ar fi un arc spectaculos peste veacuri să știm că vechiul han amintit în zapis ar fi fost pe același loc, la aceeași răscruce de drumuri cu hanul de mai târziu, pe care l-au prins dărăpănat și generațiile noastre (astăzi intersecția „de la Stoica” sau chiar „la Han” în varianta tradițională). Nu avem însă niciun argument în acest sens.
Șchiopoaia nu trebuie confundată cu Schiau (Șchiau, Schei sau Scheai în documente, păstrat în tradiția orală și în variantele Scheau, Șcheau sau Schiaua), de asemenea moșie mare, cu vie și cramă, în dealul din dreapta Cricovului, dar sus în culme.
Toponimul pare a avea legătură cu numele unui popa Sechii, de la care s-a transmis moșia, precum deducem dintr-un act de la 1698 (Iorga 1926, p.225): „Adecă eu Borce fecerul lui Iano, împreună cu jupănese me, anume Soră, dat-am scrisoare […] Însă să ții parte me: vei den delul Scheilor, lucrate cu cramă, pogon de vei, 11 stenjen de ocenă, 11 den cenă pun în cenă, și în otar den ista care a fost a mașolui nostru pop Sechii cu zapisele ace moșii – me s’au dat.[…]” Același „Borcia sin Iane” mai vinde „2 pogoane și jumătate de vie în dialălu Șcheilor” și în anul 1711 (Iorga 1926, p.234). Altă vânzare de vie în „dealul Scheailor, dean costa” (= din coastă, adică din înălțimile Schiaului) se face în 1713 (Iorga 1926, p.235). Altă menționare: 1719.
În limbaj popular, scheaul este zona de îmbinare a șalelor calului. La fel și satul este amplasat chiar la îmbinarea a două culmi, una care se lungește spre vest (spre Valea Călugărească și Chițorani), iar alta spre nord (spre Jercălăi). Mai degrabă aceasta este originea toponimului.
Chiar dacă Scheaul este sus, pe platoul deluros, ar putea avea legătură și cu „șcheii” care se dau pentru zonele joase de vale/defileu (ca în „Șcheii Brașovului”), întrucât platoul este brăzdat de văiugi torențiale foarte adânci, precum valea Șipotele, care ar putea explica deci geomorfologic varianta „Dealul Șcheilor”, adică „dealul cu văiugi adânci”.
Fig.30. Pe harta Specht (1790) apare doar Scheaul de Valea Călugărească, cu semn de mănăstire (schit) și câteva case răzlețe lângă aceasta. În Scheaul de Urlați, de asemenea amplasat pe interfluviu, lângă primul, însă puțin mai la E, nu apare nicio casă.
Fig.31. Pe Charta României Meridionale a lui Szatmary (1864) Schiaul este trecut din nou ca mănăstire (schit), despre care nu știm dacă mai funcționa la anul respectiv. Cert este că în sec. XIX-XXI pe același loc a existat o biserică de mir, distrusă între timp. Pentru una nouă s-a sfințit piatra de temelie în anul 2019 (Trinitas) Apar și casele din Scheaul de Urlați.
Fig.32. Urlații, Scheaul și alte sate pe o hartă 1:400 000 (1915).
La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea sunt amintite Cherba, Mărunțișul, Grozăvoaie, Gorgăneasca, Bărsăneasca „în hotar[ul] crăngului” (Iorga 1926, p.238). La 1778 exista deja un schit la Mărunțiș (Iorga 1926, p.269).
Negustorii, care conferă așezării calitatea de „târg”, se întâlnesc în Documentele urlățene prima oară la 1673. Însă registrele vamale ale Brașovului din 1545, care țineau evidența târgoveților din Țara Românească, veniți pentru tranzacții cu negustorii brașoveni, menționează pe un anume Stan din Urlați, printre comercianții din alte localități prahovene (Arh. Naț. Dir. Jud. Bv, Primăria Brașov – seria Reg. vigesimale, III A/6, p. 44, după wikipedia).
În privința onomasticii, remarcăm preponderența lui „Stan”, boier bogat, în Documentele Urlățene pe parcursul mai multor secole, însoțit de determinantul Urlățeanul. Poate că seminția aceasta s-a transmis până la noi: în centrul orașului, spre piață, încă se mai folosește toponimul „La Stan”. Acolo activa un comerciant cu același nume înainte de 1989. Circulă povești cum că adunase avere însemnată în ciuda regimului comunist, apărând și la Europa Liberă. Ulterior s-a făcut patron în anii ’90. Nu cunosc detalii genealogice ale acestuia.
Pe Planul de Situație al Regiunii Petrolifere Ceptura-Tg. Urlați (1938), sunt menționate numele societăților care exploatau petrolul și gazele naturale din zonă: Astra Română, Steaua Română, Creditul Minier, Româno-Americană, Româno-Africană. Dintre toponimele mai rar menționate, amintim de Frunzeanca (pe versantul dinspre vest al Văii Nucetului, sub vf. „La Teiul Mare”), plus alte nume de moșii care, evident, aveau să dispară mai târziu, pe hărțile întocmite în perioada comunistă. Cea mai interesantă ni se pare proprietatea d-lui Cănuță Ionescu (spre Iordăcheanu), personalitate de care se leagă modernizarea învățământului urlțățean la începutul secolului XX, mare proprietar, primar al urbei, care dă astăzi numele școlii gimnaziale, fostă nr.2 și fostă „Școală primară de Fete”.
Fig.33. Planul de situatie al regiunii petrolifere Ceptura – Tg. Urlați (1938). Este singura hartă pe care am găsit antecedentul „Târgul”.
Ulmi, cartierul ras complet de pe fața pământului, încă mai figurează în anumite surse ca având statut de localitate componentă (Ghinea 2002, wikipedia).
La 1703 sunt menționați patru boieri, doi din Ulmi, doi din Nucet, luați de Constantin Vodă ca „să meargă la moșiia Stănciască a Stoichiți sutașul din deal[ul] Bobului” (Iorga 1926, p.227), pentru a rezolva o oarecare gâlceavă iscată din pricina pământurilor între respectivul Stoichița și un popa Stan. Din el înțelegem că existau încă de pe atunci Ulmii, care nu pot fi alții decât cei de Urlați, întrucât Vodă apelează la boieri cunoscători ai locului. Apoi mai observăm că această moșie Stănceasca se găsea în zona Bobului de azi și a aparținut mănăstirii Colțea (Dicționarul… 1897).
În baza de date GeoNames sunt precizate corect coordonatele fostului cartier Ulmi. Tot aici apare și toponimul Valea Seacă despre care nu am găsit alte mențiuni.
Fig.34. Prima sursă cartografică ce amintește Ulmii este „Karte von der Walachei, Moldau und Bessarabien” 1:1 500 000 (1788), însă cu o anumită confuzie: Ulmi este trecut în locul Urlaților și viceversa. Între ele vedem Albeștii (Albescht). Cele mai importante așezări sunt evidențiate atât prin textul mărit, cât și prin semnul convențional utilizat: Buzău (Buseo) și Ploiești (Gloescht).
Fig.35. Pe Harta Valahiei Mari a lui Specht (1790) se observă prezența unui codru (cu siguranță de ulmi) în sudul Urlaților, pe drumul dintre Albești și Loloiasca. La marginea lui, chiar dacă nu sunt pe hartă, câteva case alcătuiau cătunul Ulmi.
Fig.36. La 1864, pe Charta României Meridionale a lui Szatmary, același codru apare în centrul câmpului dintre Albești și Loloiasca printr-un poligon gri cu linie îngroșată. Fiind mărginit de drumuri, două dintre ele pornind direct spre nord, adică spre Urlați, foarte probabil existau aici și casele Ulmilor, chiar dacă nu apar pe hartă. Eventual, acest cătun nu trebuie confundat cu „Ulmi Mani” (în prezent partea nordică a satului Tomșani – Crângul/Sătuc), de asemenea amplasat lângă o pădurice, defrișată și ea ulterior.
Fig.37. Pe harta austriacă 1:576 000 (1871) este trecut din nou codrul dintre Albești și Loloiasca.
Fig.38. Harta austriacă (1910) este prima care dovedește, printr-un dreptunghi negru, existența caselor de la Ulmi, lângă codrul reprezentat printr-un verde șters, chiar în mijlocul imaginii. Cu linie sepia este un canal torențial care debușa în acest câmp, explicând umiditatea din sol și prezența vegetației mai bogate sau a fântânii cu cumpănă. Drumul care cobora dinspre Urlați spre Ulmi, desființat după reorganizarea socialistă a terenurilor, se intersecta cu drumul național între Albești și Loloiasca, într-un loc unde era o moară importantă pentru agricultorii din zonă. Îi spunea „La Chiuralia”. Spre est, lângă Tomșani și calea ferată, dispare fosta denumire „Ulmi Mani” de pe Harta Szatmary și apar Sătuc și Crângul. Ultimul nu are nicio legătură cu Valea Crângului de Urlați, ci doar cu păduricea de lângă el.
Fig.39. Pe Harta căilor de comunicație ale județului Prahova 1:200 000 (1914) nu apar Ulmii, nici Crângul de Tomșani. În schimb este prima sursă care fixează Arioneștii pe stânga Cricovului, lângă oraș (vezi explicațiile mai jos).
Fig.40. Planul Director de Tragere (1930) delimitează clar codrul de la Ulmi printr-o linie neagră îngroșată. Pot fi identificate cel puțin cinci clădiri pe liziera sa estică, una într-o poieniță și posibil încă două pe liziera vestică. Văiuga torențială care debușează aici se cheamă Grozăvoaia (vezi mai sus numele moșiilor). Crângul (inclusiv codrul adiacent) și Sătucul sunt trecute din nou în nordul Tomșanilor. Pe dreapta drumului dintre Albești-Paleologu și Urlați nu exista nicio casă, iar Valea Mieilor este transcrisă în forma sa veche, Valea Meilor (vezi mai jos).
Fig.41. Casele de la Ulmi sunt trecute și pe harta sovietică (1972).
Fig.42. Harta topografică 1:25 000 (1975) este prima sursă care menționează textual și corect cătunul Ulmi. Câmpul era deja defrișat. Sătucu este notat greșit în locul fostului sat Crângul, iar realul Sătuc, așezat puțin mai la sud, la momentul acela era alipit Tomșanilor.
Fig.43. În prezent doar nuanța mai deschisă a solului mai amintește de fostul cătun Ulmi. În stânga imaginii este satul Albești-Paleologu, iar în nord drumul național Ploiești-Buzău.
Cartierul Valea Humei, un grup de câteva case situate pe dreapta Cricovului, în versantul argilos dintre Arioneștii Vechi și Valea Mieilor, menționat documentar de mai multe ori, a dispărut și el din toponimia locală scrisă în sec.XX, fiind atașat statistic la Arioneștii Vechi. În dealul Strehaia/Cernătești, cum cobori dinspre Releu pe interfluviu, pe la jumătatea drumului mai puteau fi văzute resturile unor fundații de case.
Fig.44. Valea Humei pe Planurile Directoare de Tragere (1930). Dealul Cernătești apare ca Strehaia și pe el pot fi văzute câteva case răzlețe, la marginea viilor.
Fig.45. Case dispărute în dealul Cernătești/Strehaia – Valea Humei, pe interfluviul de sub releu, între Arioneștii Vechi și Valea Mieilor.
Fig.46. Casele din dealul Strehaia – Valea Humei, în număr de aproximativ 8-15, se găseau risipite între vii, livezi și pășuni pentru creșterea animalelor, acestea fiind principalele surse de existență ale locuitorilor. Zona s-a depopulat odată cu modificările impuse de regimul comunist.
De altfel, secolul XX, al tăvălugului comunist nivelator, a însemnat eradicarea din peisajul urlățean a unui stil de viață: Colinele mănoase și pline de vii erau presărate cu mici conace sau case boierești, deținând crame proprii și grădini pline de verdeață, adevărate oaze de liniște cu puncte de belvedere deosebite. Acestea au fost confiscate de statul roșu și apoi culcate la pământ de buldozerul socialist pentru a da uitării „vechea burghezie exploatatoare” și a face loc „viilor statului”.
Așa s-a întâmplat cu vila Radalicella, a cărei poveste poate fi răsfoită pe blogul acesta. Era înconjurată de vii la poalele dealului și pe terasa superioară a Cricovului, în Valea Mieilor. Astăzi acolo este un teren sterp și gol, fără ca vreun copac să mai amintească măcar vechile povești ale locului.
Fig.47. Pe Harta Specht (1790), în loc de Valea Mieilor este trecută greșit V. Orlii, care se află mai la vest. Casele risipite pe versanți, din terasa Cricovului și până sus pe culme, dovedesc vechimea morfologiei sociale bazate pe activitățile agricole de tip viticol, pomicol și de creștere a animalelor.
Fig.48. Reconstituirea localizării vilei Radalicella după planul viilor propr. Eugenia P. Grunau (1942).
Fig.49. Cu bicicletele in via Radalicella, Eugenia și Paul Grunau, cca 1895 (Sursa: Radalicella)
Fig.50. Lunca Cricovului la Valea Mieilor. Acuarelă de Ella Grunau, 1917 (Sursa: Radalicella)
.JPG)
Fig.51. Vila Radalicella, Valea Mieilor, 1919 (Sursa: Radalicella)
Fig.52. Domnița Ileana și secretarul particular, herr Bitterman în 1943 la vila Radalicella (Sursa: Radalicella)
Fig.53. Același loc de relaxare în perioada interbelică (Sursa: Radalicella)
Fig.54. În fața casei Paul Adolf Grunau și Elena Grunau (Sursa: Radalicella). Pentru o mulțime de alte amintiri frumoase, consultați sursa citată!
În privința acestui sat component, pe unele hărți vechi și chiar în mentalul colectiv local apare și varianta Valea Meilor. Dată fiind bogăția fitonimelor (Valea Nucetului, Valea Bobului, Valea Crângului, Orzoaia, Ulmi, vf. Scoruș, dl. Făgețel ș.a) ar putea exista tentația să fixăm etimonul tot într-o plantă – mei. Mai degrabă este însă doar varianta fonetică învechită a „mieilor”.
Fig.55. Car cu boi în albia Cricovului, la Valea Mieilor, cca 1890 (Foto: Alexandru Bellu).
Fig.56. O altă ipostază aproximativ în același loc (Foto: Alexandru Bellu).
Fig.57. Moș Niță din Valea Mieilor cântă și încântă la fântâna cu cumpănă, cca 1900 (Foto: Alexandru Bellu). Artistul surprinde aici, poate puțin romanțat, un aspect real al cosmosului rural. Fântâna, puțul sau izvorul, adică sursa de viață, ocupau un spațiu sacru în memoria colectivității. Simpla procedură de a lua apă era în realitate urmată de un fel de ritual. Nu mergeai cu hainele cele mai proaste ori murdare, doar nu voiai să spurci prin prezența ta locul. Îți rânduiai anumite momente ale zilei. Ca femeie aveai capul acoperit întotdeauna. Știai dinainte cu cine te întâlnești acolo. Se mai stătea de vorbă. Și pentru că multe femei erau casnice, se isca un bun prilej de „ieșire în lume”. Cel însetat și ostenit se închina mereu după ce își recăpăta puterile. Fântâna cu cumpănă era încărcată și de o puternică simbolistică religioasă, balansând, asemeni Dreptului Judecător, piatra grea a păcatului la un capăt și apa cea bună, curată și dătătoare de viață la celălalt capăt. Iar dacă fântâna se găsea la răscruce de drumuri sau poate în centrul satului, cel mai probabil devenea un soi de „Poiană a lui Iocan”, ca în cazul fântânii de la Mărunțiș care a auzit atâtea povești spuse de tineri și bătrâni...
Fig.58. Același loc, cca 1900.
antinescu%20(Mar)ia%20so%C5%A3ia%20sa%20pe%20fantana.jpeg)
Fig.59. Pe fântână stă scris: „aprox 1903 Mai 10 Dumitru (Const)antinescu (Mar)ia soţia sa”. Pare locul din fotografiile precedente, dar cu o structură refăcută și înălțată.
Alte conace și vile din vechea salbă au supraviețuit, unele au fost restaurate de noii proprietari, intrând actualmente în circuitul agro-turistic: Conacul Urlățeanu, Conacul Basilescu, Conacul Bellu, Conacul dintre Vii – Valea Bobului, Conacul Brâncoveanu, Conacul Nucu – Orzoaia de Jos etc.
Fig.60. Conacul Bellu, clădirea păstrată, cca 1900 (Foto: Alexandru Bellu).
Fig.61. Conacul Bellu, clădirea principală, distrusă ulterior de cutremur, cca 1900 (Foto: Alexandru Bellu).
Dacă înainte precumpăneau printre Documentele Urlățene zapisele de moștenire, de vânzare, înțelegerile de bună credință, ei bine, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar tot mai des plângeri și chemări în judecată pe diverse pricini: gâlcevi pe moșii sau neplata obligațiilor „după obiceiu”. Acestea toate sunt bine corelate cu înăsprirea presiunilor regimului fanariot. Așa și moșnenii de la Urlați intrau în diferend cu mănăstirea Colțea pe subiectul organizării târgului pe moșiile amândurora, acesta aducând atât beneficii, cât și pagube.
În istoria recentă, locuitorii de etnie romă formează două comunități mai comasate în Coteni și Arioneștii Noi. Dacă în legătură cu primii ne este mai ușor să avansăm teoria provenienței din robii boierești eliberați la jumătatea secolului al XIX-lea, întrucât cartierul se află cumva la marginea fostelor moșii din dl. Bobului și Broșteneasca, în legătură cu cea de-a doua comunitate ne este mai greu să ne exprimăm. Cartierul se află lângă Biserica Galbenă, care, pare-se, a funcționat pentru o perioadă și ca mănăstire. De aceea nu știm dacă lângă ea s-au așezat foștii robi boierești, cei mănăstirești sau din ambele categorii. Nu știm nici dacă mănăstirea sau schitul a avut robi. Robii țigani sunt amintiți în niște vânzări sau împărțiri de moșteniri efectuate doar între boieri la 1650, 1670, 1680, 1756, 1761, 1774 (Iorga 1926, p.190, 196, 202, 209, 255, 265, 312). În același registru este amintit și un oarecare morfonim Movila Țiganului (Iorga 1926, p.306). Toate acestea dovedesc vechimea prezenței romilor în părțile Urlaților.
Fig.62. Grup de muncitori țigani, îngrijiți și curați, în pauza de lucru, cca 1900 (Foto: Alexandru Bellu). Atitudinea foarte cuviincioasă amintește de foștii robi boierești sau mănăstirești, însă la momentul acela robia era deja abolită în Țara Românească (din 1856). În mod interesant, chiar dacă robia nu a fost la fel de violentă precum sclavia practicată de statele occidentale, ea a fost abolită înaintea desființării complete a sclaviei pe teritoriul Statelor Unite (1865).
Fig.63. Țigani în câmp, probabil nomazi, cca 1900 (Foto: Alexandru Bellu). O imagine care contrastează cu cea anterioară; un puternic sentiment al libertății pe care îl exprimă atitudinea.
Fig.64. Țigani în potecă, cca 1900 (Foto: Alexandru Bellu). De observat bărbile, pletele și pipa libertății purtată boem în colțul gurii. În stânga-sus, mâna în șold este menită a arăta fotografului ghiulul de pe degetul inelar. A-ți etala avutul și a epata indiferent de statut a fost, a rămas și va fi parte componentă a culturii rome.
Arioneștii, probabil antroponim monahal, preoțesc sau boieresc derivat de la „Arion”, sunt urmați de determinantul Noi sau Vechi foarte târziu, abia în a doua jumătate a sec. XX (harta topografică 1:25 000, 1975). Până atunci oiconimul simplu apărea pe dreapta Cricovului. Existau unele case răzlețe și pe stânga, în preajma Bisericii Galbene.
Este posibil ca o parte dintre locuitorii de peste Cricov să se fi mutat mai aproape de oraș la sfârșitul sec. al XIX-lea sau începutul sec. XX, translatând cu ei numele satului: Arioneștii originali au rămas cei „Vechi”, iar cei alipiți orașului au fost denumiți „Noi”. Sau ar putea fi doar o banală numire artificială, forțată și nefondată istorico-geografic, așa cum s-au mai observat situații pe hărțile topografice întocmite în perioada comunistă.
Fig.65. Biserica Galbenă și câteva case lângă ea pe Harta Specht (1790). Pe malul opus al Cricovului, adică în Arioneștii Vechi, nu sunt cartate casele decât puțin mai la nord (Șchiopoaia = Valea Pietrii) și mai la sud (Valea Mieilor). Vezi mai jos întreaga hartă.
Fig.66. Biserica Galbenă pe Harta Szatmary (1863). În vecinătatea ei apar mai multe terenuri deschise, grădini, livezi. Case sunt și peste Cricov, dar în loc de „Arionești” scrie „La Valea Pietrei”, sat situat în realitate puțin mai la nord.
Vatra satului Arioneștii Noi era mai jos, aproape în lunca stației de epurare. De asemenea, un alt cuib de case poate fi observat la intrarea în oraș (zona izlaz - platforma industrială), situate pe drumul Ulmilor, drum ce avea să decadă complet, la fel ca satul Ulmi, odată cu preluarea traficului spre sud de către drumul Albeștilor. De altfel, drumul Albeștilor, astăzi principala cale de acces în oraș, în trecut era secundar (vezi Harta Specht). Legătura principală cu Bucovul și Ploieștii se făcea din centru pe str. Crizantemelor – Arioneștii Noi, apoi se continua prin apa Cricovului pe la Valea Mieilor și se ieșea spre Valea Călugărească pe sub deal, ocolind practic Albeștii. Aceasta explică de ce Valea Mieilor este astăzi sat component al Urlaților, chiar dacă a rămas total rupt de centru.
De ce drumul Albeștilor a fost utilizat intens începând abia cu sec. al XIX-lea, decăzând practic drumul Mieilor și cel al Ulmilor? Cauzele sunt multiple: desființarea fostului județ Săcuieni, deci și a reședinței de la Bucov, nemaifiind necesară scurtarea distanței pe la Valea Mieilor; apoi modernizarea unor căi și a podului de la Albești, evitându-se traseul noroios pe sub deal; creșterea demografică a Albeștilor și așezarea acestora la răscrucea unor axe comerciale spre orașe care preluaseră complet activitatea Gherghiței: Ploiești, Urziceni, Mizil și Buzău. Evident că și Urlații aveau să fie atrași spre intersecția de la Albești datorită accesului multidirecțional.
Fig.67. Car cu boi lângă Biserica Galbenă, cca 1900 (Foto: Alexandru Bellu). Turla de lemn a fost înlocuită cu una de zidărie.
URLAȚII PE HĂRȚILE DE DETALIU.
Lucrările medievale cuprindeau numeroase inexactități pe care le transmiteau prin copiere, chiar vreme de câteva secole. Prima hartă detaliată a Țării Românești, apropiată de realitatea din teren datorită contribuției directe a lui Cantacuzino, s-a realizat abia la 1700 (Vâlsan 1912). A fost totodată prima lucrare cartografică importantă făcută sub îndrumarea unui român bun cunoscător al locurilor. După aceasta italianul del Chiaro a întocmit o copie în caractere latine, publicată la 1718.
Fig.68. Harta Valahiei a lui del Chiaro (1718), întocmită după harta lui Cantacuzino (1700). Este prima lucrare cartografică care consemnează Urlații, mai exact Valea Crângului.
Crăngul era des menționat în zapise și hrisoave prin secolul al XVII-lea și nu numai (Iorga 1926), la fel ca alte moșii sau sate care vor fi componente ale Urlaților, după cum am mai arătat. Numele complet, Valea Crângului, apare puțin mai târziu, la 1790: „[…]în Valea Crăngului, la schitul Mărunțișului” (Iorga 1926, p.288), unde, iată, exista un așezământ monahal. El era amintit și mai înainte, la 1778 (Iorga 1926, p.269).
Pe harta Valahiei a lui del Chiaro (1718), întocmită după harta Cantacuzino (1700), asemenea zapiselor și hrisoavelor vremii, el apare în forma scurtă, Crincul, foarte bine localizat între apa Cricovului (Chricou) și a Săratei. Nu departe de Crâng, dar imprecis localizată, este Funtena Domni (adică Fântâna Domnească/Domnului), care face referire fără tăgadă la Fântânele.
Fig.69. Crincul (Valea Crângului) pe harta Cantacuzino/del Chiaro. Alte așezări din proximitate: Albești, Apostolache, Gornet sau Iordăcheanu (Giorgaci), Podeni, Buzău, Ploiești ș.a. Sunt trasate apele Buzău, Sărata, Cricov cu afluentul său, Lopatna (Blatna), Teleajen, Prahova ș.a. Prin linii punctate sunt delimitate județele, inclusiv Saacul.
Fig.70. Pe harta Valahiei din 1730, 1:1 400 000, de Pfeffel Johann Andreas, apare bazinul Cricovului Sărat, dar sub denumirea greșită „Ialomița”. Sunt menționate Vărbila (Vurmpild) și Plavia (Povar).
Fig.71 Harta părții nordice a Imperiului Otoman 1:1 460 000 (1777) a lui Santini reproduce și ea harta lui Cantacuzino. Apar Valea Crângului (Crinul), Fântânele (Fontena Domnu), Parepa-Rușani (Rusi), Apostolache, Buzău, Gherghița, Drăgănești, Ploiești (Gloesti) etc.
Fig.72. Pe „Charte von der Moldau und Walachey” 1:1 280 000 (1785) găsim atât Urlații (Urlat), cât și Valea Crângului (Cringchiul). Din nou observăm râurile, granițele județelor, dar și dealurile subcarpatice firav hașurate.
Fig.73. Urlații pe Harta Gussefeld (1785).
Fig.74. Aceeași hartă mai consemnează o dată Urlații pe Cricov, dar mai în aval. Pe hărțile vechi se evidențiază abundența erorilor, a corecturilor sau adăugirilor ulterioare.
Fig.75. Valea Crângului pe „Théatre de la guerre actuelle, en Allemagne, en Pologne et en Turquie. n19, Valakie, Brancovani” 1:900 000 (1807). Alte așezări: Fântânele (Fontena), Apostolache, Zeletin, Vărbila trecută prea la nord (Burbila), Buzău (Busco), Parepa-Rușani (Rusi), Ciorani, Drăgănești, Zănoaga, Ploiești (Gloesti), Gherghița cu statut de târg principal – ceea ce nu mai era cazul în sec. al XIX-a (deci harta folosește surse mai vechi).
Fig.76 Pe o hartă a lui Flemming 1:580 000 (1884) apare satul Fântânele în varianta sa modernă, la plural (Fontinelile).
Harta Valahiei Mari sau Harta Specht, după numele autorului (1790), este prima reprezentare cartografică la scară mare pe care apar detaliați Urlații. Pe lângă valoarea sa informativă și științifică, aceasta are și un profund caracter artistic. Estetica deosebită îi este dată de cromatica bine aleasă (bej, sepia, roșu, gri, verde, albastru), stilul hașurii reliefului sau al textului toponimelor.
Fig.77. Urlați pe Harta Specht (1790) (Întreaga hartă, într-o altă variantă, aici)
Casele sunt reprezentate prin mici poligoane roșii. Cu verde apar gospodăriile. În afară de zona centrală și Valea Bobului, alte sate componente trecute sunt Valea Mieilor, Valea Pietrei (Stiuporest), Valea Crângului-Mărunțiș, Valea Seman. Câteva aspecte interesante: toți versanții superiori de la Valea Nucetului și până la Valea Seman erau împăduriți. La fel întreaga jumătate superioară a versantului de la Valea Pietrei, unde pădurea începea chiar din hotarul satului. Viile erau în special pe versanții de la Valea Mieilor, Valea Seman-Valea Urloi.
Charta României Meridionale a lui Szatmary (1864) este o altă sursă nesecată de informații calitative. Prin acuratețea geografică și volumul toponimelor, fără îndoială Harta Szatmary depășește Harta Specht, însă la capitolul estetică stă puțin mai rău, fiind dificilă uneori diferențierea utilizării terenurilor. Geodeclivitatea este sugerată prin hașuri, iar Vârful Merezu este trecut din nou, la fel ca pe Harta Specht.
Fig.78. Urlați pe Harta Szatmary (1864) (Întreaga hartă aici)
Hӑrţile austriece au fost construite în cadrul celei de a treia campanii de ridicări topografice a militarilor Imperiului Habsburgic, mӑsurӑtori începute în anul 1869. Au la bază datumul Sf. Ana 1840, datum referenţiat la elipsoidul Bessel 1841, adoptat în Imperiul Habsburgic începînd cu anul 1869. Teritoriul actual al României este acoperit de un număr de 40 foi de hartă. Urlaţii fac parte din foaia 44˚ 46˚ KEZUI–VASARHELY. Numele foii de hartă este dat de valoarea meridianului central + paralela centrală + numele celei mai importante localităţi conţinute. Dimensiunea foii este de 1˚lat/1˚long și prezintă un caroiaj geografic trasat din 15 în 15 minute. Longitudinea este exprimată faţă de meridianul Ferro (östlich v Ferro).
Foaia Urlațiului a fost realizată în 1910 pe baza ridicărilor din 1905. În ciuda scării sale medii (1:200 000), ea surprinde totuși mai multe detalii geografice foarte valoroase: bisericile, multe drumuri, ariile cu clӑdiri, anumite microforme de relief.
Fig.79. Urlați pe harta austriacă (1910).
Fig.80. Urlați pe harta austriacă (1910), cu limita actuală a UAT-ului. O încercare personală din anul 2012.
Combinaţia cromatică favorizeazӑ citirea şi extragerea informaţiilor, fiind în concordanţӑ perfectӑ cu gradul de detaliere. Albastrul rȃului şi maronul reliefului fac contrast, evidenţiindu-se unul pe celӑlalt. Maronul, albastrul şi verdele pӑdurii sunt dominate de negru, aceastӑ ierarhizare cromaticӑ fiind similarӑ cu ierarhizarea naturalӑ a elementelor reprezentate (drumurile, clӑdirile, cotele sunt situate deasupra reliefului sau a rȃului). Textul scris tot negru reprezintӑ încӑ un plus.
Fig.81. Centrul orașului.
Tehnica de reprezentare a reliefului este eficientӑ şi esteticӑ, bazȃndu-se pe haşurare în lungul declivității şi pe îngroşarea haşurii în funcţie de valoarea pantei. Astfel, de la primul contact vizual se identificӑ versanţii şi arealele slab înclinate (cȃmpie, terase, interfluviile rotunjite). Se pot identifica vӑiugile şi interfluviile secundare. Microformele sunt canalurile torenţiale continuate în cȃmpie, frunţile de terasӑ, malurile de albie. Vârfurile și alte cote sunt simbolizate prin cercuri sau triunghiuri.
Fig.82. Cele patru vӑi mari, reprezentate prin haşuri, vӑi care dau şi denumirea satelor cu statut de localitӑţi componente: v. Nucetului, v. Crȃngului, v. Urloi, v. Seman (de la V la E).
Hidrografia o constituie doar Cricovul, însă excelează prin gradul de detaliere a meandrelor. În privința vegetației, sunt reprezentate doar arealele forestiere, dar într-un mod plăcut şi negeneralizat – apar şi pȃlcurile de pe valea Nucetului sau valea Urloi.
Prin poligoane negre sunt cartate ariile cu clӑdiri și bisericile prin semne specifice. Sunt mai multe categorii de drumuri: naţional, judeţean, local, vecinal. Morile, crucile de hotar și fântânile cu cumpănă sunt și ele omniprezente.
Planurile Directoare de Tragere care cuprind orașul au fost realizate în 1930 de Serviciul Geografic al Armatei pe baza ridicărilor din teren efectuate în anii 1896 și 1897. Spaţiul urlӑţean apare pe douӑ foi de hartӑ. Acestea prezintӑ caroiaj kilometric de 1/1 km și au denumirile PLANUL DIRECTOR DE TRAGERE URLAŢII 4350 şi PLANUL DIRECTOR DE TRAGERE TOMŞANI 4349. Dimensiunea foilor este de 15 km/10 km.
Sunt hărți topografice detaliate și precise, la scară mare, 1:20 000, permițând surprinderea multor amănunte foarte valoroase oricărui studiu istorico-geografic. Se pot reproduce, în mediu SIG, extinderea ariilor construite, a viilor sau pӑdurilor. Se pot face cartӑri ale reliefului și se pot identifica toponimele dispӑrute sau modificate ulterior. Punctul slab este dat de tonurile alb-negru, combinaţie oarecum dezavantajoasă citirii și extragerii informaţiei, deoarece nu ierarhizeazӑ vizual elementele.
Fig.83. Orașul Urlați pe Planurile Directoare de Tragere (1930).
Fig.84. Orasul Urlați pe Planurile Directoare de Tragere (1930), cu limita actuală a UAT-ului. O încercare personală din anul 2012.
Oiconimul folosit este Urlații. Pluralul articulat îl găsim și la alte localitӑţi componente (Arioneştii, Jercӑlӑii) sau apropiate (Rotarii, Moceştii, Şoimeştii, Sudiţii). Prezintӑ multe alte toponime interesante și spectaculoase, unele îngropate de timp. La Fata Mortӑ stӑ scris în Dl. Urloiu (Dl. Scoruş); La Teiul Mare este un vȃrf deasupra vӑii Nucetului, pe care îl ocolește drumul ce urcă de la Orzoaia la Steaua; Fȃntȃna Florei înrӑdӑcinatӑ în memoria colectivӑ actualӑ sub forma “Fȃntȃna Florii”. Nu
știm dacă fântâna este a lui Florea sau a Floarei, adică numele celui care ar
fi făcut-o, ori este un simplu fitonim.
Relieful este cartografiat prin curbe de nivel cu echidistanţa de 10 m şi de 5 m în ariile cu pantӑ redusӑ, prin haşuri în cazul frunţilor de terasӑ, malurilor de albie, ravenelor și torenţilor şi prin semne convenţionale (patul albiei cu puncte, cotele altimetrice).
Fig.85. Cricovul Sărat la Valea Pietrei, reprezentarea reliefului. Se pot identifica albia majorӑ (punctat), malurile de albie şi frunţile de terasă (haşuri), versanţii (curbe de nivel) cu vӑiugi torenţiale.
Hidrografia apare cu un grad prea mare de generalizare comparativ cu scara hӑrţii. Cursul Cricovului se prezintă printr-o linie dublӑ sinuoasӑ de egalӑ lӑţime, fӑrӑ ostroave, fӑrӑ îngustӑri, fӑrӑ lӑrgiri ale talvegului. Apele de versant sunt linii întrerupte, trasate abstractizat la ondulaţiile curbelor de nivel, de multe ori fӑrӑ micromeandrӑri.
Viile, pӑdurea, arborii izolaţi servind ca repere, zonele mlӑştinoase presӑrate cu stuf rar sunt elementele vegetației. Simbolistica deficitarӑ (ariile împӑdurite printr-o linie închisӑ) şi absenţa culorilor constituie impedimente în extragerea informaţiei despre vegetaţie.
Sunt reprezentate gospodӑriile şi clӑdirile, şoseaua naţionalӑ, judeţeanӑ, vecinalӑ, comunalӑ, drumuri de exploatare, stȃlpii de telegraf, stȃlpii de telefon, linia aerianӑ de exploatare.
Fig.86. Centrul pe Planul Director.
Hӑrţile topografice militare sovietice (1972).
Spaţiul urlӑtean este cuprins pe douӑ foi de hartӑ, despӑrţite de paralela de 45˚ lat. N. Denumirile acestora sunt I-35-113-(1972) și I-35-101-(1972), cu dimensiunea de 20’lat/30’long. Caroiajul kilometric este trasat din 2 în 2 km.
Scara 1:100 000 este optimă detalierii. Cromatica îngreuneazӑ citirea, deoarece roşul folosit excesiv (probabil şi din oarecare considerente politice) evidenţiazӑ obsesiv anumite elemente (relieful, drumul principal din oraş) şi le eclipseazӑ pe celelalte, inclusiv textul.
Fig.87. Orașul Urlați pe harta sovietică (1972).
Fig.88. Centrul orașului pe harta sovietică.
Curbele de nivel au echidistanţa principalӑ de 100 m şi cea secundarӑ de 20 m. Liniile zimţate surprind formele abrupte (malurile şi frunţile teraselor, malurile canalurilor de scurgere torenţiale). Valoarea informaţionalӑ este în concordanţӑ cu scara hӑrţii. Estetica deficitarӑ însă poate cauza erori de interpretare:
Fig.89. Marcarea unor canaluri torenţiale în dreapta (prin culoare roșie şi simbolisticӑ agresivӑ vizual) şi a unor frunţi de terasӑ ale Cricovului în stȃnga imaginii. Se poate concluziona în mod eronat cӑ vӑiugile din dreapta sunt mai importannte, mai dezvoltate în lӑţime sau adȃncime decȃt albia Cricovului.
Hidrografia este reprezentatӑ prin Cricovul Sӑrat (cu meandrӑri, îngustӑri, despletiri) şi cursuri de apӑ nepermanente de pe versanţi. Pӑdurile (nuanţӑ verde) şi viile sunt reprezentate bine, în concordanţӑ cu cerinţele scӑrii hӑrţii.
Sunt prezentate generalizat, prin poligoane negre, ariile cu clӑdiri. Harta reprezintӑ o foarte bunӑ sursӑ de refacere a extinderii intravilanului, însӑ nu oferӑ informaţii despre clӑdirile importante, cu excepţia bisericilor. Apar mai multe categorii de drumuri: naţional, judeţean, local, vecinal.
Hărțile topografice din anii 1955 (1:250 000) și 1975 (1:25 000) reproduc spațiul geografic din perioada socialistă, fiind și ele extrem de valoroase. Așezările omenești apar cu galben/portocaliu, pădurile cu verde, relieful prin curbe de nivel și cote, apele cu albastru etc. Apar căile de comunicație, rețelele de electricitate și multe alte informații. De observat morfologia urbană din zona centrală - str. 1 Mai, radical
modificată în ultima parte a regimului socialist, prin desproprietărirea
forțată a locuitorilor pentru a face loc blocurilor de locuințe.
Fig.90. Urlați pe harta topografică 1:250 000 (1955).
Fig.91. Urlați pe harta topografică 1:25 000 (1975).
CONCLUZIE. Analiza propusă aici a vizat cu precădere istorisirile mai puțin cunoscute, dar fascinante, care deschid orizontul cultural al locuitorului urban contemporan, asaltat de grijile cotidiene. Nu am insistat asupra faptelor și locurilor arhicunoscute. Nu am reluat descrierea unor lăcașuri de cult sau obiective turistice: Schitul Sf. Maria cu bisericuța de lemn de la Jercălăi, cramele, clădirile istorice din centrul orașului, monumentele istorice ș.a.m.d. Despre ele și nu numai, găsiți curiozități în alte surse sau articole de-ale mele. De aceea, vă invit să consultați cu interes categoria URLAȚI.
SURSE
(1) Hrisovul lui Niculae Mavrocordat din anul 1716, Aprilie 21, și al lui Ioan Mavrocordat din 1717, martie 14, citat de Zagoritz, 1915.
• Alessandrescu C (coord.), Brătescu P, Moruzi I, Dicționar geografic al Județului Prahova, Tipografia și Legătoria de Cărți „Viitorul”, Elie Angelescu, 1897
• Frînculeasa A, Garvăn D, Frînculeasa M, Voicu B, Adamescu I, Descoperiri arheologice în bazinul râului Cricovul Sărat, judeţul Prahova, Anuarul Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova, S.N., III-IV (11-12) (2007-2008), p. 47-100, 2008
• Frînculeasa A, Preda B, Garvăn D, Nica T, Negrea O, La hotarul nordic al culturii Gumelnița – așezarea de la Urlați (jud. Prahova), Buletinul Muzeului Județean Teleorman – seria Arheologie, p. 237-278, 2008
• GeoNames, accesat pe 15.11.2021
• Ghinea D, Enciclopedia geografică a României, ed. a III-a, Ed. Enciclopedică, București, 2002
• Iorga N, Documente urlățene, Buletinul Comisiei istorice a României, Vol.V, București, 1926
• Specht, Harta Valahiei, 1790
• Szatmary, Charta României Meridionale, 1864
• Vâlsan G, O fază în popularea țărilor românești (1912), în Opere alese, 1971.
• Wikipedia, Monumente istorice ale orașului Urlați, accesat pe 15.11.2021
• Wikipedia, Urlați, accesat pe 15.11.2021
• Zagoritz Gh, Târguri și orașe între Buzău, Târgoviște și București, Tipografia Nicolae Stroilă, 1915
___
de Ionuț Tudose
2.05.2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu