Ținând cont de mulțimea percepțiilor eronate, fie reducționiste, fie exagerate asupra educației în general și educației școlare în special, am scris articolul de față pentru a prezenta câteva gânduri personale de natură pedagogică față de acest subiect. Textul vine în completarea și continuarea eseului meu de anul trecut, „Capcanele învățământului contemporan” și a altor idei care pot fi consultate pe Geografilia. Sper ca ele să actualizeze cele deja știute de majoritatea cititorilor, dar și să inspire, să stimuleze conștiințele.
Prin întruparea, răstignirea, învierea și înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, deplin Dumnezeu și Om, înțelegem chemarea Sa pe care ne-o face la îndumnezeire, la îmbunătățire, mântuire și înviere. Deplin Om, simțind deci cu adevărat durerile de pe Golgota, ne arată că toată ființa umană este încurajată să se ridice, adică să învieze.
În perfectă concordanță cu această chemare, trebuie să înțelegem educația ca pe o activitate de ridicare a omului. Greșesc aceia care rezumă procesul educațional la viața aceasta pământească sau, și mai grav, numai la aspectele sale social-economice („educația ca pregătire a individului pentru societate”). Nu, educația transcende orizontul finit al cotidianului, deoarece prin ea individul se pregătește inclusiv pentru mântuire. Vă veți întreba retoric „bine, dar în perioada precreștină sau în spațiile contemporane neatinse de nădejdea învierii de tip hristic nu există educație?” Ba da, însă este o altă formă de educație, nespecifică românității, sau o educație, să-i spunem, incompletă și întreruptă abrupt de legea naturii a obștescului sfârșit. La fel, trebuie să evităm și îngustările de sens. Educația nu se face numai printr-o trăire creștină, nu este numai o acțiune de curățire a sufletului, nu este manifestarea religiozitățăii în formarea individului.
Educația este buna creștere, formarea și ridicarea individului prin lucrarea sau prelucrarea sincronă a celor patru laturi umane: sufletul, mintea, trupul și integrarea socială. Mai departe le vom detalia și le vom explica. Înainte de aceasta, trebuie însă menționat rolul majoritar și primordial pe care îl are familia în educația copilului, prin valorile transmise, prin afecțiunea oferită, prin purtarea și priceperea părinților, prin modul de gestionare a resurselor, prin înțelepciunea relaționării etc. Orice individ este cel puțin 80% din părinții săi. Dacă părintele fumează, sunt șanse mari ca și copilul să se apuce. Dacă părinții au manifestat/ manifestă interes pentru școală, învățare și cultură, sunt șanse mari ca și copiii să o facă. Dacă părinților le-a plăcut sportul, cel mai probabil și copiilor le va plăcea. De multe ori copiii chiar urmează aceeași meserie sau profesie cu a părinților, ducând astfel mai departe o tradiție a familiei.
Ca importanță, abia la mare distanță urmează ceilalți factori educaționali: școala, biserica, mass-media, cărțile, strada, diverse instituții etc. Unii factori sunt suprasolicitați de copii (internetul), alții sunt subestimați de ei (cărțile) sau de școală (biserica), iar alții sunt înfierați de părinți, mai ales în orașele mari (strada). Însă fiecare dintre aceștia își are rostul său.
Vom detalia numai rolul școlii în educația copiilor, mai ales că există multe percepții deformate asupra acesteia, existând atâtea și atâtea opinii contradictorii. După cum spuneam și în articolul „Capcanele învățământului contemporan”, școala nu ar trebui să fie atelier de calfe și ucenici, scopul său nu este (numai) acela de a forma brațe de muncă pentru economie, după cum trâmbițează unii prin lozinca utilitaristă și practicistă „să învățăm numai ce ne ajută în profesia pe care ne-o dorim” sau „să învățăm cum se fac banii în viață”. Școala nu ar trebui să fie nici industrie a culturii generale, vârând copiilor un amalgam de cunoștințe, fără noimă și fără sistematizare. Școala nu ar trebui să fie nici club de hobby-uri și nici motor al plăcerilor („să învățăm numai ce ne place”).
În fine, școala trebuie să fie mai ales completă, adică să se preocupe de sculptarea armonioasă a celor patru laturi umane.
1. Educația sufletului
Românii au ceva în plus față de vechii romani, ghidați după principiul „men sana in corpore sano” („minte sănătoasă în corp sănătos”). După cum precizează și S. Mehedinți-Soveja în lucrările sale, „Altă creștere - Școala muncii” și „Creștinismul românesc”, românii au moștenit de la vechii daci primatul sufletului (prelucrat ulterior prin creștinism) care postulează principiul: „numai cine are sufletul sănătos poate păstra și sănătatea trupului”.
Astfel, educația românească trebuie să urmărească în primul rând modelarea sănătoasă a sufletului, nu doar pentru păstrarea sănătății trupești, după cum se înțelege din vechea maximă, ci mai ales pentru desăvârșirea și mântuirea individului. Observăm la daci, chiar și în unele sate de români până mai ieri, obiceiul de a petrece în veselie la parastase. De altfel, în multe sate privegherea la căpătâiul celui răposat este prilej de vorbă și glume. Sătenii se întrunesc și vorbesc de toate, despre porumb, animalele din bătătură, vreme... tratând cu indiferență evenimentul, am fi tentați să zicem. Dar nu este chiar așa. Aceste obiceiuri de la daci și români se explică prin credința puternică în suflet, în veșnicia lui și în viața de apoi, moartea nefiind percepută ca un punct terminus tragic. Dimpotrivă, dacii se bucurau pentru sufletul răposatului care scăpa de greutățile și chinurile vieții pământești... iar românii de la sat încă tratează moartea cu naturalețe firească, de asemenea fără tragisme ieftine... morți au mai văzut ei, de la Adam încoace. Iată cât de important este sufletul! A-l ignora deci, a-l omite din procesul educațonal sau a-i minimiza rostul constituie grave erori de organizare și gândire.
Educația sufletului este în primul rând o educație pentru caracter și conștiință; ea vizează transmiterea valorilor moral-creștine și umane, valabile în orice sistem de referință: cinstea, bunătatea, onoarea, mila, blândețea, smerenia, dragostea, seriozitatea, prietenia, hărnicia, altruismul, iubirea de țară, respectul, cumpătarea, simțul dreptății, jertfelnicia... sunt virtuți care pot fi sădite în inimile copiilor nu doar pentru a-l îmbogăți și desăvârși, ci și pentru ca acesta să răspundă în mod constructiv viețuirii sociale. În fond, acolo unde nu se face o educație a caracterului și a sufletului, se vor înmulți tarele, păcatele personale și sociale, deznădejdea. Societățile care nu cultivă cinstea, vor cunoaște corupția și hoția generalizată. Unde nu se cultivă onoarea, vor exploda lingușeala și călcarea pe cadavre. Unde nu se cultivă hărnicia, proliferează lenea și delăsarea. Unde nu se cultivă respectul și dragostea, sporesc ura și jignirile dintre oameni sau limbajul agresiv în trafic. Iar unde nu există seriozitate și profesionalism, lucrurile „merg și așa”, cu improvizațiile aferente, posibil generatoare de accidente.
După cum spunea un creator de școală în perioada interbelică, nu de programe și proiecte are nevoie o țară, ci de oameni de caracter. Toate neajunsurile și problemele sociale sau economice au în spatele lor niște carențe sufletești, niște apucături rele. Nu legile trebuie gândite și schimbate de zece ori pe zi, ci trebuie lucrat la construirea unor caractere. Pentru că în primul rând oamenii țin societatea, abia apoi legile, programele și proiectele.
Cum anume poate face școala această educație a sufletului? Este cert că nu prin predici serbede de la catedră, nu prin lecții de dirigenție total lipsite de consistență și nu prin programe și proiecte, ci prin puterea exemplului, adică prin modele. Fiecare din armata de 200 000 de profesori români trebuie să-și îmbuătățească atitudinea și caracterul, luptând cu propriile patimi sau păcate și cultivând în sine dragostea și râvna pentru virtute. Fiecare profesor trebuie să-și spună și să ducă spre îndeplinire principiul: „astăzi trebuie să fiu mai bun decât ieri; mâine trebuie să fiu mai bun decât azi”. Luptând pentru propria sa îmbunătățire sufletească, va fi un bun exemplu pentru elevii cărora le oferă educația sufletului. Nu doar atât, odată izbiți de calitatea umană, elevii vor prelua mai departe modelele cele bune inclusiv din cărți, sinaxare sau internet, rămânând cu abilitatea de discernere a binelui de balast.
Evident că există și în prezent stâlpi de normalitate în școli, evident că elevii au printre profesori modele, însă trebuie mai multă conștientizare și mai multă responsabilizare în acest sens. Și să nu uităm că părinții sunt primele și cele mai importante repere ale unui copil. Dacă ele sunt bune, profesorul nu poate decât să completeze. Dacă ele sunt rele, profesorul poate totuși contrabalansa starea de fapt.
Cel mai bun pedagog este acela care citește inima copilului. Dacă specifice gimnaziului sunt transformările fizice (prepubertate – pubertate – adolescență), ei bine, la liceu sunt specifice transformările sufletești radicale. Profesorul trebuie să relaționeze cu elevii în funcție de neajunsurile emoționale, frustrările, ambițiile, sentimentele și dramele fiecăruia...
Tot o educație a sufletului pot face și artele, prin sensibilizare și umanizare, dacă selecția și aplicarea lor se fac cu mare înțelepciune, evitându-se decadența și impostura (prezente de multe ori inclusiv în arte). Literatura, pictura, muzica, diversele opționale (teatrul, sculptura, arhitectura, oratoria/dezbaterea, dansul, meșteșugurile populare ca olăritul, țesutul etc.) au rol fundamental în definirea personalității umane, închizându-se astfel cercul trilogiei valorice clasice „Adevăr - Bine - Frumos”. A le nesocoti importanța reprezintă un atac furibund la adresa copiilor.
Un alt act artistic ignorat de educația modernă este caligrafia, unii propunând chiar eliminarea scrisului de mână din școli... Ce inepție! Scrisul de mână, în special caligrafia, nu doar sensibilizează sufletul, ci și responsabilizează, disciplinează, sporește puterea de concentrare, sistematizează învățarea și realizează corelații active între concept/ idee și mișcare. Eliminarea scrisului de mână și necultivarea caligrafiei reduc radical rezultatele la învățătură.
Apoi trebuie să menționăm rolul artelor în organizarea strategiilor didactice inclusiv la disciplinele non-artistice. Metodele didactice precum desenul sau schița explicativă pot apropia elevul de materii precum geografia, biologia, istoria, chimia, fizica, ajutându-l să pătrundă mai ușor tainele acestor științe. De asemenea, există profesori care difuzează o muzică plăcută și liniștitoare în timpul orelor, asigurând astfel un cadru ospitalier învățării... Tot ca forme incipiente de artă (și de pedagogie), unii profesori își încurajează elevii să realizeze filmulețe de prezentare (vlogging) pentru colegii lor, prin care să explice modul de rezolvare a unor exerciții la matematică, de pildă...
Cu această idee trebuie să rămânem de aici: educația sufletului este o educație pentru caracter, pentru sensibilizare și umanizare. Ea este cea mai importantă în formarea individului, pentru că are rolul de a crea OAMENI. Educația sufletului este cea care dă omenirii tipologiile-stâlp și elita sa morală, fără de care un popor e condamnat la pieire: eroul, martirul, sfântul, cinstitul, altruistul, demnul, milosul, harnicul sau vecinul cumsecade sunt stâlpii noștri de reazem. Pentru educația sufletului nu se acordă note, iar diplomele și înaltele școli absolvite nu o justifică, existând oameni cu mai puțină carte, dar mai bogați sufletește decât absolvenți de Harvard. Profesorul trebuie să fie în primul rând responsabil și, înainte de a construi, să aibă grijă să nu deformeze educația sufletului cu care copilul a venit deja din familie.
2. Educația minții
Mai mult decât o simplă transmițătoare de cunoștințe, școala trebuie să se facă părtașă la înțelepțirea individului. Educația minții vizează familiarizarea copilului cu tainele cultural-științifice. Nu ceea ce află elevul este cel mai important, indiferent că vorbim de gramatică, matematică, limbi străine, biologie sau istorie, ci ceea ce îl transformă, ceea ce îl înțelepțește și îl ridică pe scara umană.
După cum am mai spus în „Capcanele învățământului contemporan”, toate disciplinele școlare sunt importante. Evident că noile cunoștințe nu trebuie să se rezume doar la rolul lor de ridicare intelectuală, ci trebuie să se axeze și pe aspectul lor pregătitor pentru viața social-economică. De aceea consider că o educație a minții sănătoasă se face când elevul are rezultate cel puțin satisfăcătoare la toate disciplinele și excelează însă la cele care-l pasionează, care îl interesează sau spre care are mai multă chemare. Reducerea orizontului („învață doar materiile care îți plac”) diminuează perspectivele în viață, atât intelectual, cât și profesional. Cine poate spune că ar trebui să ignorăm limba străină, cunoștințele de operare PC, vorbirea corectă în limba română, raționamentele matematice sau învățămintele desprinse din istorie? Cine poate spune că unele sunt mai puțin importante decât altele în pregătirea copilului pentru viață?
La fel, enciclopedismul exagerat („trebuie să fii cel mai bun la toate materiile”) este absurd, irealizabil, chiar iresponsabil și artificial. Copiii de 10 pe linie au adesea unele dintre medii umflate de către profesorii care nu doresc să le rănească orgoliul. Însă acești copii vor trece prin dezamăgiri crunte când se vor confrunta cu realitatea vieții, neconcordantă cu obișnuința lor din școală...
Evident că educația minții nu trebuie să acționeze numai în paradigma teoretizărilor interminabile (care în fond sunt esențiale și creatoare de idei și cunoaștere), ci trebuie să alunece ușor și spre practică. Dar nu trebuie să cadă în capcana practicismului, punând copiii să învețe doar mecanic și repetitiv prin practică, exercițiu, demonstații, experimente etc. în spatele cărora nu ar sta nicio explicație de natură teoretică. Educația minții se face când există un echilibru optim între teorie și practică. Una fără cealaltă nu se poate.
Așadar, școala nu trebuie să însemne cunoștințe, ci cunoaștere; nu intelect, ci înțelepciune; nu cultură generală, ci incipient de cultură; nu concluzii, ci noi idei; nu ceea ce știi, ci ceea ce nu știi; nu ceea ce ai aflat, ci ceea ce ai înțeles din cele aflate; nu ceea ce ai învățat, ci ceea ce știi să faci cu cele învățate.
3. Educația trupului
Are drept scop păstrarea sănătății fizice a noii generații și este impetuos necesară în era sedentarismului, gaming-ului și a fast-food-ului. Orele de educație fizică și sport se fac prost, puțin și superficial. Colaborarea școlii cu cluburile sportive este deficitară. Concursurile și campionatele inter-școli sau intra-școli sunt puține, prost mediatizate și angrenează numai un număr foarte restrâns de elevi. Absenteismul, motivațiile medicale inventate sau neparticiparea activă la orele de educație fizică au căpătat cote alarmante, iar efectele negative se vor vedea peste 20 – 30 de ani, dacă lucrurile nu se îndreaptă.
Să îi încurajăm pe elevi să-și exteriorizeze pofta nativă de mișcare și sport! Alergarea, mersul pe role sau pe bicicletă, mersul pe jos, fotbalul, tenisul de masă, exercițiile de gimnastică făcute acasă... atâtea și atâtea forme de aerisire și păstrare a sănătății. În pauze să mai jucăm cu ei fotbal, baschet sau tenis de masă, să le dovedim astfel că sunt activități bune, utile!
Mai mult de atât, nu doar profesorii de educație fizică trebuie să conștientizeze acestea! Toți ceilalți trebuie să valorifice în strategiile didactice nevoia de mișcare a copilului și surplusul său de energie. Avem un sistem care încă mai condamnă furibund foitul în bănci, ridicatul în picioare sau mersul prin clasă fără acordul profesorului. Categoric trebuie să existe o rânduială în timpul lecției, dar este la fel de adevărat că înțepenirea în bănci timp de 50 de minute devine insuportabilă pentru un copil de 12 ani. De aceea profesorul trebuie să îi stârnească pe elevi și spre activitatea fizică: să îi invite la hartă sau la tablă, să îi cheme pe rând la catedră cu caietul sau pe toți odată pentru a le arăta o planșă, pentru a face împreună o demonstrație sau un experiment, să inventeze jocuri care implică mișcarea, să îi responsabilizeze în buna gospodărire a propriei clase (să dea cu mătura, să-și adune gunoaiele de pe jos și să le arunce la coș, să ude florile, să șteargă tabla etc.). Copiii nu sunt statui!
De asemenea, ieșirile prin parc, plimbările prin oraș, drumețiile pe munte sau orele organizate sub copacul din curtea școlii sunt tot forme de promovare a sănătății trupești și nu numai. Lecțiile de dirigenție despre riscurile tutunului, alcoolului, drogurilor și altor patimi nu trebuie nici ele să lipsească. Ce, cum și când mâncăm, rostul igienei personale, prevenirea îmbolnăvirilor – sunt și ele teme abordabile. Dacă elevul iese în curte doar în tricou când sunt 0ᵒ, îl trimiți să se îmbrace; dacă se îndrăgostește, îl înveți să trăiască în curăție; dacă în clasă miroase urât, deschizi geamul... chestiuni banale pe care le ignorăm adesea.
Unele lucruri bune trebuie reintroduse. De pildă, vechile bănci „comuniste” erau ușor înclinate pentru ca elevul (mai ales la clasele mici) să aibă o poziție a spatelui sănătoasă și dreaptă în timpul scrisului și cititului. Băncile de acum, orizontale, îl cocoșează pe elev și îi deformează scrisul.
Când școala va face într-adevăr o educație a trupului corectă și completă, avertismentul media ar suna așa: „Pentru o viață sănătoasă consumați școală de cinci ori pe săptămână!”
4. Educația pentru societate și viață
Reprezintă secțiunea favorită și cea mai invocată de lozincile contemporane utilitariste și practiciste. Într-adevăr, școala trebuie să aibă clar formulat și acest rol pregătitor pentru viața social-economică. Disciplinele de studiu trebuie să transmită conținuturile prin formarea unor competențe, după cum le numește didactica modernă, care îi vor fi utile adultului în diverse împrejurări profesionale sau sociale. Evident că doar o mică parte din cunoștințele învățate îi vor fi folositoare în mod practic în profesia pe care o va îmbrățișa, însă nu este acesta singurul scop al educației, după cum am prezentat deja. Felul cum transmiți cunoștințele îi este util însă elevului inclusiv din punctul acesta de vedere. Ce va putea face el cu noile cunoștințe? Cum le aplică? În ce context îi sunt utile? Ce abilități și deprinderi îi sunt dezvoltate? Nu integralele în sine sunt cele mai importante, ci mecanismele de gândire dezvoltate prin înțelegerea și rezolvarea acestora. Nu numărul sepalelor unei flori este cel mai important, ci înțelegerea funcționalității și adaptărilor în lumea vegetală. Nu altitudinea polderelor olandeze este cea mai importantă, ci înțelegerea modului de amenajare și organizare a spațiului geografic de către olandezi.
Fiecare adult, indiferent de domeniul său de activitate, își poate face o introspecție pentru a constata că fiecare disciplină școlară și-a lăsat amprenta în formarea sa profesională. De aceea, încă o dată, consider că elevul trebuie să aibă rezultate cel puțin satisfăcătoare la toate materiile, dar să exceleze, într-adevăr, la cele care îl pasionează și îl atrag. Din gramatică preluăm vorbirea corectă. Literatura stârnește ideile, imaginația și creativitatea, necesare în orice profesie; lectura contribuie la îmbunătățirea comunicării orale. Limbile străine permit informarea din surse străine. Matematica dezvoltă raționamentele logice ș.a.m.d.
Educația trebuie să țină cont de caracterul dinamic al societății aflate într-o continuă schimbare. Adică, mulți dintre elevii de astăzi vor lucra foarte probabil în domenii și vor avea profesii momentan inexistente. Transformările tehnologice, științifice și sociale elimină sau adaugă noi profesii și meserii. Astfel, mai importantă decât pregătirea pentru o anumită profesie este educarea capacității de adaptare a individului. În acest sens profesorul trebuie să le stimuleze elevilor creativitatea, originalitatea, reflectivitatea, imaginația și ideile, organizându-și strategia prin metode activante și participative, precum problematizările, exercițiul, brain-storming-ul, dezbaterea, demonstrația, experimentul, proiectul, descoperirea, jocul... Încă se insistă prea mult pe expunere, povestire, scriere în caiet și transcriere, care, fără îndoială, au importanța lor, însă folosite singure, nediversificat și în exces devin ineficiente didactic.
Chiar și așa, s-ar impune regândirea școlilor profesionale și a liceelor tehnologice. În prezent ele sunt refugii pentru copiii mai ghinioniști, care din diverse motive personale sau sociale au avut rezultate slabe la învățătură în gimnaziu. Aceștia le aleg nicidecum din motivația de a învăța o meserie, ci pentru că nu au încotro. Evident că educația lor va fi deficitară. Și totuși există meserii valabile în orice context social, indiferent de progresul tehnologic (electricieni, mecanici, instalatori, sudori, frizeri, bucătari ș.a.). Trebuie regândite și stagiile de practică în firme, companii sau pe șantiere, care sunt fundamentale în formarea elevilor din liceele tehnologice și profesionale. Nu doar pentru aceștia! Chiar și elevii mai mici și liceenii de la filierele teoretice, împreună cu profesorii lor, ar trebui să viziteze mai des, nu doar în Săptămâna Altfel, diverse unități industriale, companii, clădiri de birouri, instituții publice, firme private etc., vizite prin care să fie familiarizați cu mediul de lucru, cu sarcinile curente ale angajaților, cu operațiunile de producție sau cu procedurile de asigurare a serviciilor... Poate că ar fi utilă o lege prin care toate firmele și insituțiile ar fi obligate să găzduiască elevi timp de 1 oră pe săptămână, să spunem. În acea oră un angajat s-ar ocupa numai de elevi, explicându-le tot mersul lucrurilor.
Pregătitoare pentru viață, chiar esențiale am spune, sunt și activitățile casnice (gătitul, măturatul, aranjarea patului, tăiatul lemnelor, însoțitul fratelui mai mic la grădiniță). Greșesc acei părinți care nu-și pun niciodată copiii la treabă, pretextând că „trebuie să învețe carte și numai carte”. La fel, greșesc profesorii care nu îi învață pe elevi să se gospodărească și în clasă (să dea cu mătura, să ducă gunoiul, să ude florile, să șteargă tabla etc.).
Educație pentru societate se poate face și prin cultivarea corectă a valorilor sociale, precum libertatea, civismul, voluntariatul... Când profesorul și elevii lui împreună curăță curtea școlii, când plantează copaci, când discută unele probleme politice de interes general sau când ajută oamenii necăjiți, se face cea mai frumoasă formă de educație civică și socială. Învățarea drepturilor și îndatoririlor de elev și adult, formarea comportamentului social și familiarizarea elevului cu bunele maniere sunt alte aspecte ce trebuie să fie cuprinse în agenda oricărui profesor.
Spuneam în „Capcanele învățământului contemporan” că trebuie regândit curriculumul la decizia școlii, adică numărul și calitatea opționalelor. Și acestea pot avea un rol extraordinar în pregătirea pentru viață a copilului, dacă li s-ar aloca mai mult timp, dacă ar fi alese de elevi și părinți (nu în funcție de nevoile personale ale profesorului), dacă nu ar încărca programul și dacă s-ar face bine. Cât de interesant ar fi dacă ziua de vineri, să spunem, ar fi rezervată numai cursurilor și cercurilor opționale: robotică și inventică, șah, gastronomie, dezbatere, excursii și drumeții, educație vestimentară, pictură pe sticlă și atâtea altele. Normele didactice ar putea fi și ele regândite în această situație: cele 18 ore să fie împărțite în 14 ore pentru disciplină și 4 ore pentru opționale. Per ansamblu deci s-ar mai reduce orele alocate disciplinelor clasice pentru a lăsa loc acestor opționale din ziua de vineri, cu aceiași profesori, neafectându-li-se normele. Bineînțeles că unele opționale pot fi organizate de mai mulți profesori (precum activitățile din Săptămâna Altfel), inclusiv de personal invitat din afara școlii (instructori, antrenori etc.).
Iată cu câte lucruri minunate ar putea contribui școala în educația copilului pentru viață și societate, dacă am aplica toate aceste principii!
Concluzii
În fond, nu este nevoie de vreo revoluție a sistemului, nu de o reorganizare categorică a modului de lucru! Fără îndoială că o finanțare serioasă ar fi necesară. Fără îndoială că ar fi bine primită o reechipare a școlilor și eliminarea toaletei din fundul curții...
Însă pentru o educație completă și reușită este nevoie în primul rând de oameni, adică de profesori! Ei pot fi meșteri de caractere sau, dimpotrivă, distrugători de vise. Ei nu sunt puși „să predea lecția”, nici să provoace traumatisme, nici să lase elevii de izbeliște, ci să educe. Stâlpii există și acum, fac o treabă foarte bună, însă ar fi mai potrivită o întreagă pădure de stâlpi.
de Ionuț Tudose
11.01.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu