Capcanele învățământului contemporan

          În general cunoaștem problemele învățământului românesc: lipsa investițiilor, bugetul alocat, rezultatele dezastruoase ale elevilor, pregătirea deficitară a unor cadre didactice, corupția de la anumite niveluri, birocrația, lipsa colaborării dintre actorii implicați (elevi, profesori, părinți, autorități), programele și metodele depășite în multe privințe.

Totuși acesta nu este un articol despre problemele arhicunoscute ale învățământului, ci despre acele tendințe care propun soluționarea unor dificultăți și deficiențe, reale sau inventate, prin crearea altora noi. De aceea le-am numit „capcane”, catalogându-le drept „-isme”, deoarece se manifestă tot mai pregnant asemenea unor veritabile curente de gândire. Mai departe le vom demonta și vom propune o altă cale de a privi lucrurile, mai profundă și mai analitică.

*
Specialismul. De la vârste tot mai fragede elevilor li se inoculează ideea că trebuie să învețe numai ceea ce le place, să se axeze eventual pe două-trei discipline considerate mai importante, în funcție de context. Părinții, chiar unii profesori și, desigur, numeroși formatori de opinie se întreabă retoric „de ce elevul trebuie să parcurgă atâtea materii stufoase care nici nu-i plac, nu-l interesează și nici nu-i vor fi de folos în viață?”

Motivul este foarte simplu. Orice individ are nevoie în evoluția sa spirituală și profesională de cunoaștere, cel puțin elementară, din toate domeniile. Să argumentăm printr-un exemplu din sfera noastră de interes: cartograful.

Fig. 1. Cartograful întreprinde un proces științific, tehnic sau artistic?

Îi este suficientă pregătirea sa geografică pentru a excela în realizarea hărților? Îi este suficient să recunoască învelișurile naturale pe imagini satelitare, să localizeze perfect elementele geografice, să cunoască toponimele și să explice fenomenele terestre? Nu, apelează la o mulțime de alte domenii. Are nevoie, bineînțeles, de competențe tehnice în utilizarea programelor software. Are nevoie de cunoștințe și aptitudini din domeniul artelor vizuale privind utilizarea culorilor sau a formelor. Să nu mai spunem de necesitatea unei exprimări corecte gramatical, pentru a nu strecura erori în legendă sau prin informațiile adiacente. Apoi intervine problema informării din surse externe sau traducerea textului hărții, unde se impune cunoașterea unor limbi străine. De asemenea, informațiile de natură istorică și lingvistică explică evoluția unor toponime, a unor granițe sau așezări.

Subiectele de bacalaureat la geografie, de pildă, au greșeli de redactare (exprimare, punctuație) în fiecare an, fie din pricina neatenției comisiei, fie din pricina unor carențe nesoluționate la timp.

Ei bine, la fel se petrec lucrurile în toate activitățile profesionale ale omului. Lingvistul trebuie să cunoască istorie, geografie, logică matematică și altele. Medicul este condamnabil profesional dacă nu are aptitudini tehnice sau dacă nu stăpânește perfect o limbă de circulație internațională care să îi permită a fi la curent cu toate descoperirile din domeniu. Credeți că un medic bun a învățat în școală numai biologie și chimie? Sau un inginer a fost bun numai la matematică și fizică? Nu.

Și cum oare își va descoperi copilul pasiunile și aptitudinile dacă el nu este încurajat să pătrundă tainele cât mai multor domenii de interes? Cum să-și descopere aplecarea spre chimie în cls. a VIII-a, dacă el este deja setat pe două-trei materii încă din cls. a III-a?

Din păcate, elevii se retrag tot mai des în propria carapace a intereselor limitate, fără o pregătire temeinică și variată, consecințele fiind catastrofale: elita culturală, intelectuală și morală își subțiază rândurile, iar mediocritatea acaparează toate treptele sociale și profesionale. Dar ca dezastrul să fie complet, lumea se va scălda tot mai mult în propria ignoranță și micime, rămânând la cheremul manipulatorilor de ocazie (politicieni, mass-media, companii). Am constatat că mulți dintre elevii noștri termină liceul fără a fi parcurs principalele opere ale clasicilor români, fără a cunoaște momentele importante din istoria lumii, fără a putea localiza pe hartă statele mai cunoscute sau fără a identifica simbolurile unor elementele chimice.

În S.U.A. și Europa de Vest părinții își încurajează copiii să învețe numai ceea ce le place și să ignore disciplinele „care nu îi ajută în viață”. Totuși această tactică nu este foarte eficientă. De aceea imigranții cu pregătire intelectuală și profesională (cercetători, medici ș.a.), veniți dinspre statele care încurajează o educație cât mai diversificată, sunt cooptați și integrați destul de ușor, comparativ cu alte categorii. Nevoia de „creiere” se explică și prin faptul că specialismul autohtonilor nu îi ajută, de fapt, să se specializeze suficient de bine.

Soluția constă în echilibru, dar și în efort. Fiecare elev să trateze cu seriozitate toate materiile și să aibă rezultate cel puțin satisfăcătoare la fiecare dintre ele, deoarece toate au rol fundamental în definirea personalității umane, de la matematică, limba și literatura română, până la desen și muzică. Dar dintre toate, într-adevăr să exceleze la acelea care îl pasionează cu adevărat și au legătură directă cu năzuințele lui. Specializarea trebuie făcută în timpul facultății, ci nu la vârsta preuniversitară. Chiar și la facultate se impun chibzuința și rațiunea, menținând deschis câmpul interdisciplinarității. Desigur că liceul vocațional, profilul sau opționalul sunt un incipient al specializării și nu spune nimeni că trebuie eliminate. Dimpotrivă! Combatem doar îngustările și exagerările.

Din păcate, de multe ori disciplinele de pe a doua pagină a catalogului sunt total neglijate de elevi și părinți. Totuși, pentru o educație superioară și eficientă, pedagogii recomandă și studierea unui instrument muzical, pregătirea fizică și sportivă, învățarea unui meșteșug sau integrarea desenelor și culorilor în metodele didactice ale tuturor disciplinelor... Și aceasta nu este întâmplător, ci o dovadă a importanței educației variate.

Școala are rolul de a asigura dezvoltarea armonioasă a copilului; or o îngustare a orizontului prin această specializare adeseori trâmbițată nu înseamnă nici armonie, nici dezvoltare, nici excelență.

În plus de aceasta, o societate în continuă transformare nu poate încuraja specializarea de la vârste tot mai mici, tocmai pentru că reduce individului posibilitatea de a migra la vârsta adultă spre un alt domeniu.

*
Utilitarismul. Apare ca o prelungire a paradigmei materialiste care despiritualizează toată activitatea umană, reducând individul la nevoile sale strict biologice și economice: hrană, bani, serviciu, carieră. Conform acestei gândiri malformate, școala este un fel de atelier de calfe și ucenici, un fel de anticameră a fabricii sau un fel de poligon de instrucție pentru viitoarele brațe de muncă și unități de producție. Adică, după imaginația unora, școala trebuie să învețe numai „ceea ce te ajută în viață”, să pregătească elevii strict profesional și nimic mai mult.

De aici apare repugnanța elevilor pentru studiu („că doar poți face bani și fără carte”,„vrem să învățăm chestii utile, nu toate tâmpeniile despre matrici și euglena verde”), apare dezinteresul față de examene („că doar sunt atâția oameni de succes fără bacalaureat”). Și până la urmă țara se umple de ignoranți și aroganți, cu bani sau fără.

Din păcate educația și școala urmează fidel cursul societății postmoderne care renunță la frumos în favoarea utilului. Arhitectura urbană sau cea rurală, mobilierul din locuință, lingura cu care mâncăm sau relația dintre oameni abordează un discurs totalmente materialist și utilitarist, abandonând ornamentul, esteticul, armonia și spiritualul. Clădirea devine „optimizată”, cu un consum energetic minim indiferent de aspectul său hidos, mobilierul este fabricat în serie iar oamenii mențin prieteniile din interes...

Încă o dată, școala nu presupune doar o instrucție profesională, ci trebuie să asigure o dezvoltare armonioasă, universală a copilului, pentru a-și depăși propria condiție spre stadiile de sus ale ființei umane. Ea ar trebui să ofere o educație complexă: culturală, etică, morală, artistică, estetică, științifică, socială, sportivă. Copilul începe școala ca o ființă stângace și naivă cu scopul de a o absolvi ca o ființă superioară, nu doar din punct de vedere intelectual, ci mai ales moral, caracterial. Nu simplă învățare, ci înălțare! Frumosul, binele, gustul, tainicul, nobilul, sensul sunt valori educabile importante nu neapărat în fabrică sau la birou, ci mai ales pe scara înălțării umane.

Mai mult decât aceste scopuri ale educației, chiar și prin prismă utilitaristă sunt necesare toate matricile, exercițiile sau celelalte activități. Poate nu vor fi de folos în mod direct, însă ele dezvoltă mecanisme ale gândirii de care orice om are nevoie în varii circumstanțe.

*
Practicismul. Opinia colectivă postulează că în școală se face prea multă învățare teoretică și prea puțină practică sau că ar trebui numai învățare practică, fiindcă cea teoretică este obositoare, plictisitoare și depășită. Și eu sunt un promotor al metodelor activante, precum problematizările, aplicațiile, exercițiul, desenul, experimentul, descoperirea, analiza, observația, stimularea gândirii, drumeția, jocul etc.

Însă poate scrie cineva o propoziție fără a învăța în prealabil literele? Poate cerceta arheologul un sit fără a avea habar de perioadele istorice? Poate face chirurgul o intervenție fără a cunoaște structura și funcționalitatea organismului? Este absurd. Cu ce concepte jonglează elevul în activitatea sa practică dacă în prealabil nu trece printr-o pregătire teoretică? Soluția constă într-un echilibru al celor două forme de pregătire. Una fără cealaltă nu se poate.

Practica este calea de învățare directă, ea dezvoltă competențele instrumentale ale omului prin descoperire personală și exercițiu, pe când teoretizarea este cea care dezvoltă gândirea reflexivă, abstractă și este, până la urmă, responsabilă pentru marile idei ale umanității. Legendele cu Arhimede lenevind într-o cadă sau Newton dormind sub un pom conțin, probabil, ceva adevăr, pentru că ideile apar în timpul contemplării, ci nu în timpul unei acțiuni de gospodină robotind. Marile invenții, de la roată, până la becul lui Edison sau motorul lui Coandă, pornesc inițial din strădania mentală, din confruntarea conceptelor cunoscute. În schimb, practica dezvoltă îndemânarea. Însă de una singură, fără meditație teoretică, nu poate educa creativitatea umană.

*
„Urmează-ți pasiunea, urmează-ți visul!” Și vei reuși, te vei împlini. Oare așa să fie!? Din perspectiva alegerii profesiei, discursul public și cel școlar tind a considera pasiunea/hobby-ul ca factor determinant. Incontestabil munca prestată trebuie făcută din plăcere, trebuie să te pasioneze. Dar trebuie să lucrezi în sfera pasiunilor tale, numai dacă ai aptitudini și talent spre domeniul respectiv, numai dacă ai o aplecare, o chemare, o vocație în acest sens. Deci sunt trei condiții necesare: 1. Pasiunea. 2. Aptitudinile, îndemânarea, talentul, vocația. 3. Efortul și perseverența. De fapt pasiunea nici măcar nu ar trebui să constituie un factor anterior atât de important. Ea se poate instala chiar și după ce începi meseria, când descoperi că „îți place ceea ce faci”.

A te pasiona cântatul în baie nu este o condiție suficientă pentru a deveni cântăreț, la fel cum a bate mingea în spatele blocului nu te va transforma în fotbalist. Trebuie să mai ai și potențial.

Societatea de astăzi desconsideră potențialul. Banii și imaginația primează și dictează parcursul profesional al individului. De aici vor apărea neîmplinirile sufletești, dezgustul, oboseala, ineficiența și celelalte. Sunt unii oameni care își imaginează că știu să cânte și ajung „cântăreți”, își imaginează că sunt buni sportivi și ajung la diverse cluburi, își imaginează că pot fi profesori și distrug generații de copii, își imaginează că pot fi buni medici și nenorocesc pacienții, își imaginează că pot fi buni preoți și îndepărtează pe oameni de Dumnezeu.

Unul din lucrurile bune ale hidosului regim comunist a fost totuși organizarea sportului la nivel național. Pe lângă bazele construite, cluburile gratuite și concursurile organizate, existau mai multe filtre de selecție, care evaluau aptitudinile și talentul. Cele mai importante filtre erau în școli și pe maidane unde antrenorii observau și chemau la cluburi copiii cu potențial, indiferent de starea lor materială. Ulterior se ridicau dintre aceștia cei mai ambițioși și valoroși. Așa au apărut marile performanțe ale sportului românesc de la jocurile olimpice și campionatele mondiale sau europene (atletism, gimnastică, canotaj etc.), prelungite din inerție până spre anii 2000 („Generația de Aur” la fotbal, atletism, gimnastică) când copiii din anii ’80, formați încă de pe atunci, au ajuns la maturitate.

Fig. 2. Cea mai bună echipă națională a României la fotbal din istorie (1994). Toți au fost descoperiți de mici. Mulți au crescut împreună la Clubul „Luceafărul” (sport+școală+hrană).

În prezent nu mai există acele filtre. Sportul este organizat mai ales în cadru privat unde nu au acces copiii săraci. Iar dacă părinții își imaginează că propriul copil poate deveni sportiv deoarece îi place să bată mingea, atunci îl va înscrie la un astfel de club, va investi masiv în el, însă, cum se întâmplă aproape mereu, marile rezultate nu vor apărea niciodată, iar copiii vor rămâne decepționați. De ce? Pentru că nu le-a spus nimeni părinților că nu are potențial copilul.

Singurul filtru devine banul, valabil la nivelul întregii societăți. În muzică, de pildă, dacă primești la început „sponsorizări”, poți strânge milioane de vizionări pe youtube, tu fiind afon. Banii rezolvă totul: programele software de prelucrare a vocii, accesul la casele de discuri, pe radio și pe scene, imaginea pe care ți-o creezi sau reclama agresivă care ți se face cu orice ocazie te vor transforma într-un „artist” veritabil. Dar tu ești afon.

Dacă nu-ți găsești de lucru, te angajează părinții printr-o cunoștință, chiar dacă nu ai nicio aplecare spre munca aceea. Sau moștenești o afacere de familie care îți aduce bani, dar vei nenoroci o sută de angajați, pentru că nu ai chemare spre antreprenoriat. Lipsa de selecție conduce la „excelența mediocrității”.

Nu doar societatea este răspunzătoare pentru lipsa de selecție, ci și școala prin absența educației diferențiate. Ar trebui să se pună accentul pe descoperirea, cultivarea aptitudinilor și a talentului cu care este înzestrat orice copil.
Așadar, hobby-ul are o valoare educativă incontestabilă. El trebuie hrănit și cultivat. Dar dacă nu este însoțit și de un potențial în acest sens, nu trebuie să devină profesie, ci să rămână hobby...

*
Antimemorarea. Sunt absolut puerile ideile de tipul „elevii nu ar trebui să memoreze pentru a învăța”, „trebuie să gândească logic”. Memoria este un proces psihic fundamental în procesul învățării. Chiar dacă elevul abordează lucrurile logic, face conexiuni între cele citite și înțelege perfect fenomenele parcurse, toată noua cunoaștere îi va rămâne în cap numai și numai dacă are... memorie. Memoria este oarecum sinonimă cu reținerea mentală a cunoașterii. O desconsideră doar cei care nu stăpânesc termenii esențiali din psihologie.

Fără îndoială că memorarea cunoașterii nu trebuie confundată cu memorarea mecanică, „papagalicească”. Din această reproducere automatizată a lecției a apărut repulsia elevilor și adulților față de memorare în general. Însă conceptele trebuie delimitate.

Și cum memoria este extrem de importantă, atunci și cultivarea ei trebuie să se ia în considerație. Poeziile învățate în clasele mici au un rol major în acest sens. Iar când elevii sunt învățați a le recita, atunci li se vor dezvolta și sensibilitatea, aptitudinile verbale sau îndemânarea oratorică. Criticarea învățării poeziilor pe de rost mi se pare un atac la dezvoltarea copiilor.

Poeziile recitate, citirea cu intonație a lecției sau caligrafia sunt tehnici din școala tradițională tot mai ignorate în prezent, chiar dacă importanța lor este colosală. Dar despre ele și celelalte metode educative cu altă ocazie.

Se face, în schimb, o propagandă pentru „învățarea logică”, de parcă toată lumea ar avea o inteligență logico-matematică. Nu, există și alte tipuri de inteligență (verbală, vizual-artistică, auditivă, chinestezică etc.) și fiecare copil trebuie să se adapteze în funcție de potențialul avut. Însă memoria este un proces indispensabil învățării indiferent de situație.

Un om inteligent, dar cu memorie proastă, separă informația bună de cea rea, pe cea bună o structurează și o sintetizează, însă peste un timp va uita tot. Este ca și cum ai separa merele bune de merele stricate, pe cele bune le ștergi și le săruți, iar la sfârșit le arunci pe toate la gunoi.

*
Egalitarismul. Unele curente de gândire enumerate mai sus sunt rezultatul unei filosofii stângiste. De aceea prezența lor în societatea românească postcomunistă nu ar trebui să ne mire. În fond ele existau deghizate și înainte de 1989. Specialismul vizează reducerea orizontului cultural al individului („Noi nu suntem filosofi!”). Utilitarismul este derivat din materialism („Învață carte ca să ai loc de muncă și hrană!”). Practicismul rezultă din transformarea omului în simplă unealtă de producție care știe să facă treabă (vorba aceea, „Noi muncim, nu gândim!”).

Ei bine, egalitarismul este din același soi criptocomunist sau globalist (de asemeni stângist): toți elevii sunt egali, trebuie tratați nediscriminatoriu, toți trebuie să învețe exact aceleași lucruri și să dea teste de evaluare standard. Catalogul clasei apare ca o oglindă perfectă a acestui egalitarism nivelator. Rubricile sunt identice: nume, discipline, note și absențe. Nicio informație despre personalitatea elevului!

Oamenii pot fi egali în fața legii și a lui Dumnezeu. Pot fi egali prin prisma chemării la moralitate și îmbunătățire, dar nu din punctul de vedere al însușirilor și talentelor înnăscute, al hobby-urilor și preocupărilor de toate zilele, al responsabilității sociale și al efortului depus. Fiecare elev are anumite inteligențe mai dezvoltate (inteligența logică, vizuală, lingvistică, chinestezică etc.), iar altele mai puțin dezvoltate. Asta nu înseamnă că unii sunt născuți proști, iar alții deștepți, ci că fiecare are un potențial care trebuie valorificat prin metode didactice personalizate. Nu putem compara merele cu perele, nucile cu prunele, deci este absurd a pune semnul „egal” între elevi.

Pentru ca profesorul să ofere o educație reușită și diferențiată, catalogul clasei ar trebui să conțină și un tabel cu portretul schițat al fiecărui elev, eventual cu o scară în trei trepte pentru fiecare parametru analizat (scăzut, mediu, ridicat):
- detalii despre familie (situație financiară, stabilitate emoțională, divorțuri, migrații, nr. de membri);
- aptitudini și talente ale elevului;
- tipuri de inteligență;
- hobby-uri, activități și rezultate extrașcolare;
- aspirații pentru viața de adult (celebra întrebare „ce vrei să te faci când vei fi mare?”) etc.

Aceste date trebuie transmise de la învățătoare la diriginte și apoi de la gimnaziu la liceu pentru ca profesorul să aibă o imagine foarte clară asupra copilului încă din prima zi de școală din cls. a V-a sau a IX-a și să-i urmărească evoluția de-a lungul celor 12 clase (13, mai nou).

În prezent nu se face aceasta din comoditate ori pentru că sunt alte documente mult mai „importante” de completat ori nu este conștientizată importanța lor. Sau pentru că ar fi o măsură „discriminatorie”. Da, iată și cuvântul magic care taxează orice încercare de diferențiere și valorizare a capacității individuale! Școala interbelică făcea astfel de observații, dar obiceiul a dispărut ulterior. Pe atunci nu era încă la modă să fie toți elevii la fel. Dar plaga comunismului a lovit crunt și efectele se văd până astăzi.


Fig. 3. Fișa cu descrierea detaliată a unei eleve din anul 1940 (Sursa)

Îmi doresc să prind ziua când gândirea comunistă va dispărea și din mintea părinților, și a profesorilor, și a elevilor, și a statului, și a societății. Ziua când un test cu subiecte diferite, în funcție de tipul de inteligență și aptitudinile fiecăruia, nu va revolta clasa și părinții acuzând profesorul că „discriminează”, că „face diferențe între elevi”, că „nu este cinstit, nu-i tratează pe toți la fel”. Sau că „unora le-a dat mai ușor, iar altora mai greu”. Dar până atunci elevii rămân „egali”... Rămân egali până se revoltă în clasa a XII-a că școala i-a tratat pe toți la fel. Abia atunci își revin din letargia uniformistă.

*
Androginismul. Observate foarte bine și de Ernest Bernea („Studii de pedagogie”), eliminarea școlilor de băieți/fete și înființarea celor mixte au avut urmări nefericite asupra educației. Sunt anulate practic trăsăturile definitorii ale fiecărui gen, în spiritul aceleiași uniformizări egalitariste despre care am discutat mai sus. Spune autorul în lucrarea respectivă că de la o anumită vârstă scade concentrarea la învățare din pricina îndrăgostirii de colegul/colega de clasă. Este o situație reală, într-adevăr, însă sunt și alte probleme care apar.

Educația ar trebui să țină cont de specificul sexelor. Fetele, de exemplu, sunt înzestrate cu un dar ce se cheamă „instinct matern”. Din acest motiv fetițele preferă să se joace cu păpuși. Cu păpuși-bebeluș. Deschizând aici o paranteză, păpușile feminine, senzualizate la maximum (Barbie), se pare că au apărut în contextul revoluției sexuale și feministe care a tratat femeia ca pe un simplu obiect sexual. Astfel, fetițelor li se transmite subliminal, prin aceste păpuși Barbie, că succesul în viață constă într-un corp frumos și senzual, ci nu în maternitatea sugerată prin fostele păpuși-bebeluș. În fine, să revenim!

Din instinctul matern derivă o mulțime de aptitudini și calități specifice fetelor: afecțiunea sau grija față de semeni, sensibilitatea artistică, inteligența lingvistică (debitul verbal este un dar al maternității necesar în comunicarea cu pruncii). Apoi grația și finețea sunt tot daturi ale feminității.

De aceea ele excelează în domenii precum medicina și asistența socială, învățământ, traduceri și comunicare, muzică, dans, design, anumite sporturi care combină mișcările grațioase cu un efort moderat (volei, gimnastică, patinaj artistic, tenis ș.a.). De evitat pentru fete ar fi sporturile care implică efort susținut sau contact direct (lupte, haltere, aruncarea greutății, fotbal, rugby ș.a.) deoarece le masculinizează (musculatură, gesturi). A trata băieții și fetele uniformist și „nediscriminatoriu” înseamnă, de fapt, a condamna feminitatea.

Băieții sunt mai aplecați spre gândirea logico-matematică, spre științele exacte și cele naturale și au un instinct al exercitării puterii mai dezvoltat. De aceea se bat când sunt mici, improvizează arme de jucărie sau petrec ore în fața jocurilor violente pe calculator. Când cresc vor fi atrași de activitățile tehnice, calculatoare sau antreprenoriat pentru a face bani (deci pentru a-și câștiga un prestigiu social ca expresie a puterii). Masculinitatea este tot un dar natural, căci în vremea peșterilor, a invaziilor barbare sau a calamităților naturale cineva trebuia să-și protejeze familia și clanul, iar acela era bărbatul.

O altă diferență majoră apare la nivelul concentrării. Fetele dezvoltă atenția distributivă, tot ca o înzestrare a maternității. Încă din vremuri imemoriale, femeia era nevoită să facă mai multe activități deodată: să-și legene bebelușul, să-i vorbească, să facă mâncare sau să se gândească la un basm. În schimb bărbații dezvoltă atenția focalizată, se concentrează foarte mult pe o singură acțiune, la fel cum în trecut erau nevoiți să fie foarte atenți la animalul vânat sau la inamicul din luptă. De aceea fetele se vor simți mai în largul lor lucrând ca învățătoare, fiind atente la 30 de copii deodată, decât să stea stresate și concentrate 8 ore în fața unui calculator, urmărind cu atenție sporită cine știe ce informații prețioase. Băieții vor prefera însă un post de corporatist concentrat, decât cicăleala a 30 de copii.

A nu cunoaște aceste diferențe înseamnă a face o educație eronată. Când toți trebuie să învețe aceleași chestiuni, fetele preferă metodele care au legătură cu inteligența lor specifică, și anume cea lingvistică. Vor citi de foarte multe ori și vor repeta până când vor acumula toate informațiile. Că unele se vor șterge mai devreme sau mai târziu este partea a doua. Profesorii le vor numi „tocilare”. Băieții vor prefera metodele inteligenței lor specifice. Vor citi numai o dată sau de două ori, pentru că se plictisesc (răbdarea apare mai degrabă în cazul fetelor, nu băieților), dar vor încerca să înțeleagă logic informațiile respective. Bineînțeles că nu vor reuși să rețină toată lecția, iar profesorii îi vor cataloga ca fiind „leneși”. Tocilare sau leneși, ei sunt rezultatul unei educații nediferențiate pe sexe și a unei neînțelegeri a sexelor.

Ca o prelungire a instinctului matern este și inteligența interpersonală (mult mai scăzută în cazul băieților). Datorită acestei inteligențe, femeile au un dar al lor de a simți oamenii, de a empatiza, de a le discerne sinceritatea de ipocrizie, calitatea de răutate, omenia de interes. Bărbatul nu observă nuanțele, detaliile și gesturile necesare „recunoașterii omului”. De aceea, în relația de cuplu, femeia cam știe ce vrea bărbatul, pe când bărbatul nu știe ce vrea femeia. Femeia cu intenții bune va ști să țină familia, pe când femeia vicleană își va folosi calitatea spre a subjuga și manipula. De câte ori nu am auzit femei spunându-le bărbaților „prost ai fost că nu ai văzut ce fel de om este cutare”? Nu, nu a fost prost. Pur și simplu inteligența interpersonală nu este darul bărbaților. Ei au alte calități. La fel pot fi influențate și raporturile sociale sau profesionale.

În cazul studiului, datorită acestei inteligențe interpersonale și a celei lingvistice, fetele se întâlnesc „să învețe împreună”: discută, își expun reciproc chestiunile înțelese, povestesc, de multe ori replicile li se suprapun, glumesc, râd... Pentru băieți nu ar avea nicio noimă, o harababură totală, dar fetele chiar reușesc să învețe foarte bine în acest mod. Băieții preferă un studiu mai organizat și individual, adaptat inteligențelor logico-matematică și intrapersonală.

Desigur că lucrurile nu stau întotdeauna așa, în alb și negru. Există și băieți cu inteligență lingvistică, interpersonală sau vizual-artistică foarte dezvoltată, care pot să ajungă foarte buni traducători, comunicatori sau designeri, la fel cum există și fete cu inteligență logico-matematică sau spațială deosebită care pot să ajungă inginere, IT-iste sau șoferițe. Dar ambele cazuri sunt excepțiile care probează că „se poate”, nu sunt situații general valabile. Adevărul diferențierii sexelor poate fi verificat foarte ușor prin urmărirea efectivelor de studenți. Facultățile inteligențelor specific feminine (verbală, interpersonală) sunt alese cu precădere de fete (Litere, Limbi Străine, Asistență socială, Psihologie etc.) în timp ce acelea ale inteligențelor specific masculine (logico-matematică) sunt alese cu precădere de băieți (Matematică, Informatică, Inginerie etc.)

Fig. 4. Facultatea de Psihologie, visul băieților singuri :P

În perioada pubertății și a preadolescenței, la clasele a V-a, a VI-a, a VII-a, se întâmplă niște mutații comportamentale extrem de importante. Se știe că fetele trec prin transformări fiziologice specifice vârstei ceva mai devreme decât băieții. Astfel, la aceste clase întâlnim adesea fete cu un cap mai înalte decât colegii lor, băieții, care vreme de un an – doi par niște copilași subțirei în comparație cu ele. Această situație inhibă afirmarea și dezvoltarea masculinității băieților, aceștia căpătând mai degrabă statut de protejați. În fața „surorilor” mai mari din clasă le sunt inhibate inițiativa și responsabilitatea (trăsături ale masculinității). În același timp fetele încep să-și piardă feminitatea, anume gingășia, blândețea, pudoarea. Având statut de „surori” mai mari, adesea chiar cu mai multă forță fizică decât băieții, capătă gesturi specific masculine: devin mai responsabile decât băieții, mai fâșnețe când vine vorba de activitatea în clasă, chiar dominante în relația cu băieții.

Demasculinizarea băieților și masculinizarea fetelor, contrare naturii umane, se vor accentua în anii următori sub presiunea altor factori și vor răbufni la maturitate, când vedem bărbați imaturi, lași, capitularzi, iresponsabili și fără autocontrol, dar și femei cu tendințe autoritare, lipsite de tandrețe, unele chiar cu gesturi grosolane și agresive.

Dar, după cum vă spuneam, în societatea noastră stângistă nu există băieți și fete, ci numai „elevi”. Toți la fel, „egali” și depersonalizați. Nu știu dacă soluția ar fi să revenim la școlile de fete și băieți, nu știu dacă am fi pregătiți să suferim asaltul ideologic care ne-ar acuza de misoginism, sexism, discriminare, întoarcere în evul mediu ș.a.m.d. Cunoaștem pecețile pe care le pun formatorii de opinie egalitară. Însă o educație diferențiată, în funcție de potențialul, aptitudinile, talanții și tipurile de inteligență ale fiecărui copil, ar trebui concepută ca maximă necesitate.

*
Anticriticismul. Și dacă am amintit eventualul asalt ideologic, trebuie să vorbim puțin și despre încercările de politizare a educației. Nu ne referim aici la forța unor partide politice, ci la pătrunderea în școli a unor concepte fără acoperire științifică, impuse artificial. Aceste idei pătrund în școli și universități, cu precădere în cele occidentale, elevii și studenții fiind încurajați să le accepte fără a le judeca, fără a le critica, ci doar a le susține. Discursul liber, judecățile de valoare și dezbaterile argumentate sunt catalogate simplu drept „hate speech”.

Educația sexuală (incluzând printre altele încurajarea relațiilor multiple, a perversiunilor, a avortului, a pornografiei), teoria de gen, teoria personalității fluide, politica „ușilor deschise” (de acceptare a tuturor imigranților legali sau ilegali, indiferent de situație), discriminarea pozitivă sau indiferentismul (în sensul de a nu-l corecta pe celălalt pentru a nu-l ofensa) sunt concepte strecurate tot mai des în învățământul occidental, încet și la noi, în cadrul unor discipline ce sună onorant, ca „Drepturile omului și ale copilului”, „Educație pentru sănătate”, „Educație civică” etc.

Anticriticismul sau autocenzura este tot un fel de dictatură, din moment ce anulează libertatea de gândire. Se creează o masă de tineri visători, fără opinie și judecată proprie, care trăiesc într-o lume roz, minunată și care acceptă orice ca fiind ceva bun. În fond, lipsa reflecției duce la incapacitatea individului de a discerne binele de rău, firescul de ridicol.

Într-un campus din America, un tânăr alb de 1,65 m are o discuție cu studenții în urma căreia unii sunt tentați să îl accepte ca fiind o fată chinezoaică de 1,95 m. Discuția pornește de la teoria identității de gen (care spune că genul poate fi oricare, indiferent de sexul înnăscut) și dacă este normal ca un băiat să folosească toaleta fetelor având în vedere că el se simte fată. Unii spun că da, bineînțeles. Apoi discuția alunecă: „Ce ai spune dacă și eu sunt o fată?”. „Este ok, fii ceea ce simți că ești!” „Dar dacă ți-aș spune că sunt o chinezoaică, mi-ai spune că greșesc?” „Nu...” O discuție a absurdului, dar posibilă într-o lume care relativizează totul de frica de a nu ofensa și transformă afecțiunea în ficțiune.





*
Relativismul moral sau chiar amoralitatea. De la autocenzura care se instalează în absența reperelor valorice, se alunecă spre încurajarea indiferenței morale. Nu mai au însemnătate micile obrăznicii ale copiilor și pot fi trecute cu vederea, iar minciuna, dezonoarea, dezordinea, lipsa de gust și lenea se generealizează ca situații firești, naturale. Școala, poate și sub schilodenia propriilor noastre păcate, se îmbracă într-o neutralitate extrem de nocivă. Se preocupă tot mai rar de formarea caracterelor, concentrându-se pe predarea cunoștințelor, numite „conținuturi” în programă.

Educația ar trebui să se axeze mai ales pe conturarea caracterului uman, pe sădirea virtuților în sufletul copilului: cinstea, respectul, demnitatea, dragostea, curajul, perseverența, responsabilitatea, mila. Cum să învețe carte un copil căruia nu i s-au sădit înainte ambiția și responsabilitatea? Cum să nu se bată cu laptele niște copii îmbuibați care nu au cunoscut înainte mila față de cei săraci și respectul față de școala care le-a oferit laptele acela? Cum să nu fie răutăcioși o clasă de elevi egoiști, învățați să trăiască „fiecare pentru el”, care nu au fost îndrumați înainte să se iubească unii pe alții? Acestea sunt primele efecte, la maturitate ele vor degenera în corupție, furt, ură, exploatare și poate chiar crimă.

Ca profesori trebuie să îndreptăm toate greșelile lor mărunte, orice gest și vorbă urâtă, pentru că ele se vor transforma cu timpul în adevărați balauri, iar societatea de mâine va fi mai urâtă, mai coruptă, mai imatură, mai agresivă, mai sălbatică decât cea de azi.

*
Laicismul. „Laicizarea învățământului”, cu statutul său de lozincă, se referă la încercările tot mai agresive de a elimina educația creștină (actuala disciplină „Religie”), fie prin anularea ei, fie prin neutralizarea și relativizarea ei cu o „Istorie a religiilor”, fie prin înlocuirea cu alte discipline („Morală”, „Etică”). În unele state occidentale s-a reușit acest lucru, considerându-se o măsură modernă, incluzivă, antidiscriminatorie și neutră ideologic.

Totuși consecințele acestor modificări pot fi dintre cele mai nefericite pentru viitorul adult: derută spirituală, ștergerea identității, nihilism, alunecarea spre practici nesănătoase (șamanism, vrăjitorie, ocultism, new age) ș.a.m.d.

Este primordială și covârșitoare importanța morală și culturală a familiarizării copilului român cu unele concepte religioase creștine, prin modelele de viață oferite (sfinții), învățăturile desprinse, semnificația unor rituri sau introducerea în unele taine. În fond, după cum spune și Mircea Eliade („Sacrul și profanul”), nu există oameni nereligioși, ci numai oameni care se cred nereligioși. Orice festivism, superstiție sau practică simbolică, chiar dacă nu presupun existența unei divinități, sunt tot încercări de a satisface nevoia umană de transcendență, adică sunt tot manifestări religioase, deoarece sunt acțiuni deasupra raționalului, logicului și materialului. Toate se încadrează în definiția de mai jos. Semnificația cuvântului „religie”, deci și a religiozității, este mult mai cuprinzătoare decât religiile monoteiste și politeiste, existând și religii, comportamente religioase sau credințe nonteiste:


  • RELÍGIE, religii, s. f. 1. Ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relația cu grupul și universul; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion. Sursa: DEX '09 (2009)
Sunt unii militanți ai ateismului, umanismului sau laicismului care doresc „eliminarea educației religioase din școli”. Culmea este că tot ei sărbătoresc revelionul ori alte ocazii, participă la diverse ceremonii, percep unele ipoteze științifice ca pe certitudini științifice (acolada dintre ipoteză și certitudine este tocmai credința) sau citesc horoscopul, adică au preocupări religioase. În fine, „eliminarea religiei” din școli ar însemna de fapt eliminarea creștinismului și rămânerea/introducerea altor credințe religioase (credința în evoluționism, în darwinism, credința în perceptele morale nondeiste, credința în diverse relativisme, festivismul, manifestările simbolice etc.)

În plus de aceasta se observă că în unele școli occidentale așa-zisa neutralitate religioasă duce de fapt spre favorizarea religiilor mai insistente și mai viguroase sub raportul natalității (islamul în detrimentul creștinismului) prin codul vestimentar, hrana cantinei, vizite la moschei, rugăciuni, sărbători specifice ș.a.

„Neutralitatea religioasă” este doar o lozincă, un principiu ideologic fără nicio acoperire naturală și fără nicio aplicabilitate.

*
Elev-centrismul. „Învățământul trebuie să se centreze pe elev, nu pe profesor!” auzim o altă lozincă. Absolut de acord! Școala este concepută tocmai pentru copii. Însă aplicarea nechibzuită a acestui principu are consecințe dezastruoase. Centrarea pe elev este înțeleasă eronat și se aplică prost:

1. Mai întâi se încearcă eliminarea pedepselor de orice fel, „elevul nostru, stăpânul nostru”. Aici nu ne referim la cele corporale (demult depășite, sper), ci la mustrarea verbală, ridicatul în picioare sau chiar așezatul la colț (considerate de unii tot pedepse corporale), corectarea cu roșu (interpretată ca fiind agresivă și inhibantă pentru elev) etc. Unii cred că se pot educa copiii fără niciun fel de pedeapsă. Când se bat, le spui „bravo”; când aruncă pietre, le spui „bravo”; când sunt aroganți și răutăcioși, le spui „bravo”... Absurd!

Fără pedepse se vor produce schimbări comportamentale negative imediate, cum ar fi indiferența pentru activitatea școlară sau lipsa respectului față de ceilalți, față de profesori, indisciplină. Pe termen lung vor aluneca spre anarhism și desconsiderarea oricărui fel de autoritate, inclusiv legile țării.

În anumite situații copiii trebuie pedepsiți, dar cu mare înțelepciune și sensibilitate, în funcție de vârstă, profil psihologic și gravitatea greșelii. Mare grijă, pedeapsa este o armă cu două tăișuri! Deci trebuie multă minte din partea profesorului sau a părintelui pentru ca ea să fie eficientă, adică să-l îndrepte pe copil, ci nu să-i facă rău. Măsurile trebuie să fie bine gândite, însoțite de explicația scurtă și clară a greșelii făcute și niciodată să nu afecteze demnitatea și sănătatea copilului. Mustrarea, interdicția de la anumite lucruri sau activități, notarea în agendă, schimbarea atitudinii, discuțiile cu părinții, scăderea notei la purtare pot fi astfel de măsuri.

Însă majoritatea pedepselor pot fi evitate dacă profesorul acționează întotdeauna precaut față de situațiile rele: sarcini trasate foarte clar, atitudine matură, consecvență în privința regulilor de organizare a activității școlare, respect și dragoste față de elevi, cinste.

2. Relația dintre elevi și profesori devine prea amicală, în ideea de a crea un mediu cât mai familiar și atractiv pentru elevi, pentru a nu se simți inhibați de strictețea și autoritatea instituțională. În alte țări profesorul este „colegul sau prietenul” mai mare al copiilor. Aceștia i se adresează pe numele mic și îl consideră „de-al lor”. Nu este și aceasta o situație cu două tăișuri?

Vorbeam adineauri de cultivarea virtuților și de o educație a caracterului. Copiii învață foarte mult prin puterea exemplului oferit de adulți. Au nevoie de modele, de etaloane morale, de exemple. Un profesor care se comportă ca un „copil” mai mare nu cheamă elevul spre maturizare și responsabilitate. El nu mai constituie acel model care să inspire. Mai mult de atât, „profesorii-copii” ajung să fie ignorați cu desăvârșire de propriii lor elevi.

Soluția este tot una a echilibrului. Profesorul nu este nici dădacă, nici soră de caritate. El trebuie să păstreze o oarecare distanță față de elevi și să rămână, pe cât posibil, un exponent al maturității. Pe de altă parte nu trebuie să alunece spre severitate, ci să-și înțeleagă elevii și să-i iubească.

Filmulețul are subtittrare în română:


3. În multe școli drepturile elevului devin laitmotiv, pe când îndatoririle sale dispar. Dar un copil fără obligații va fi un adult iresponsabil, neserios, egoist, antisocial și chiar depresiv. Pentru că un copil căruia i se cuvine totul când este mic, fără a avea nicio obligație, va dezvolta când devine adult tot felul de frustrări și resentimente față de societate în general și va simți că i se fac „nedreptăți” chiar atunci când nu este cazul.

Și pentru că nu se mai pune accent pe datoria elevului de a-și contura un caracter frumos, vor fi ignorate micile sale obrăznicii, răutățile, îngâmfarea, faptele reprobabile. Prin permisivitatea exagerată vom crește elevi urâți moral, ceea ce este extrem de grav. Desigur că răsfățul pornește din familie, iar școala nu poate îndrepta lucrurile, însă le poate descuraja.

4. Unele opinii mai radicale propun chiar libertatea totală a elevului în procesul învățării, în sensul de a-l mula numai și numai pe „nevoile și curiozitățile elevului”. Adică un fel de „q and a” de amploare, fără nicio organizare sistematică, fără nicio metodă și, până la urmă, fără niciun scop urmărit.

Se pornește de la ideea că această curiozitate a copilului (concretizată în întrebările de tot felul) este sufiecientă pentru a demara învățarea și trebuie să constituie singurul motor al educației și dezvoltării. Spun unii că tocmai organizarea specifică școlii anulează sau inhibă curiozitatea, deci principalul motor al învățării.

În parte au dreptate, în parte nu. Desigur că importanța curiozității este categorică, însă educația și învățarea nu sunt niște acumulări de informații sau curiozități de tipul „știați că”, ci ele urmăresc clădirea armonioasă a personalității și caracterului. Aceasta nu se poate realiza decât metodic și ghidat.

Personal am integrat de foarte multe ori în lecțiile de geografie această libertate de tip „q and a”, a discuțiilor libere despre orice. Curiozitățile elevilor sunt foarte numeroase și destul de variate, dar se încadrează totuși în niște șabloane. Sunt mai multe teme care se repetă și majoritatea au legătură cu ce au văzut pe internet sau în filme. În general sunt foarte interesați de subiectele „fierbinți” (mituri, fenomene stranii, curiozități, dezastre naturale, superlative ș.a.), probabil din pricina forței acestora de întipărire. Deci, din moment ce și curiozitatea umană este controlabilă de diverși factori, încadrând-o în anumite tipare și limitări, firește că ea nu poate constitui singurul motor al învățării.

Iar o învălmășeală de cunoștințe nu înseamnă niciodată educație, nici cultură, nici chiar învățare. Ci trebuie ca omul să tragă din fiecare lucru anumite învățăminte, să preia frumosul, moralul, utilul. Dar mai ales să discearnă calitatea de balast și binele de rău.

*
Progresismul tehnologic. Alte opinii destul de radicale, aș zice, cer impetuos tehnologizarea procesului de învățământ prin introducerea calculatorului, a tabletei sau a manualului electronic chiar de la primele clase. Cer eliminarea metodelor clasice, a manualelor tipărite sau chiar a scrisului de mână. Aici se produc câteva erori cu efecte inclusiv asupra sănătății copiilor.

Există cercetători, între care Virgiliu Gheorghe („Efectele micului ecran asupra minții copilului”), care recomandă interzicerea totală a ecranelor (smart-phone, calculator, televizor) la vârstele mici și utilizarea lor foarte chibzuită la vârstele mari.

Ecranul reduce capacitatea unor procese psihice extrem de importante în contextul învățării (concentrarea, memoria, reflectivitatea, analiza, sinteza, imaginația) mai ales în cazul copilului, deoarece suprasolicită creierul la nivel senzorial și îl obosește. Fie că vorbim de jocuri, de social-media sau filme educative, ecranul este întotdeauna mult mai ofertant pentru copil (și nu numai) datorită cromaticii bogate, a dinamicii continue, a sunetelor omniprezente și a asaltului impresionant de informație și noutate. Toate acestea suprastimulează simțurile, plac și atrag, dar în același timp obosesc în mod inconștient creierul, reducându-i potențialul de învățare. Altfel spus, individul vede multe, îi plac, i se par interesante, dar constată după un timp că nu mai știe nimic din ceea ce văzuse.

Or acaparând cu ecrane întregul proces didactic, nu vom face decât să adâncim mai tare problemele educației, scăzând eficiența elevilor. Am predat în trei categorii de școli: în unele telefoanele erau permise, în unele erau interzise parțial sau doar declarativ, iar în altele erau interzise total. Raportat la potențialul fiecăruia, învățarea și gradul de concentrare erau cele mai ridicate în cazul elevilor din a treia categorie, iar cele mai proaste ale elevilor din prima categorie.

În sec. XXI ecranele încă mai distrag, mai ales pe copii care le asociază cu distracția (jocuri, facebook, youtube, filme). De fapt societatea globală nu deține încă o „cultură a ecranului”. Suntem la un click distanță de majoritatea cunoștințelor umanității, însă noi folosim acel click pentru divertisment și pierderea timpului. De ce? Pentru că învățarea necesită un pic de efort și concentrare, pe când divertismentul numai relaxează și desfată simțurile.

Eliminarea scrisului de mână ar fi o altă catastrofă. Acesta activează niște mecanisme psiho-emoționale și comportamentale extraordinare, pentru că relaționează ideea (conceptul) cu procesul propriu-zis, necesitând simultan imaginație, atenție, răbdare, acțiune și efort. Iar când vorbim de scrierea caligrafică, intervin în ecuație și alte aspecte, precum sensibilitatea și îndemânarea de a proporționa liniile și formele. Altfel spus, din perspectiva inteligențelor multiple, se dezvoltă cea intrapersonală, cea lingvistică, cea chinestezică sau cea vizual-artistică. Iată câte laturi ale personalității clădește banalul scris de mână, care este un act de creație! Tastarea nu oferă nici pe departe aceleași șanse, pentru că ea apare ca un simplu automatism.

*
Idei pentru un învățământ mai bun și concluzii. Suntem împotriva modernizării învățământului? Categoric nu, dimpotrivă! Însă toate instrumentele digitale introduse trebuie să țină seama de vârsta și dezvoltarea neuro-psihică a elevilor beneficiari. Este total distructiv a lucra pe desktop-uri 6 ore pe zi cu elevii de clasa a V-a. Dar este la fel de rău a nu folosi în scop didactic beneficiile tehnologiei cu elevii de liceu.

Când un fost medaliat cu aur la Olimpiada internațională de Matematică se face profesor și alege să lucreze în România:


Mai mult de atât, în afară de soluțiile propuse de-a lungul articolului (echilibrul între specializare și pregătirea enciclopedică, dezvoltarea armonioasă, echilibrul dintre teorie și practică, educația diferențiată, educarea caracterului) se impun o mulțime de alte măsuri absolut necesare, cum ar fi:

- eficientizarea strategiilor didactice, incluzând elaborarea unor scopuri precise, a unor metode moderne de lucru (bazate pe stimularea gândirii reflexive, logice și analitice, a creativității și originalității, dar și a aplicabilității), utilizarea programelor software educaționale și organizatorice sau a unor instrumente de evaluare cât mai adecvate societății moderne.

- familiarizarea reală a elevilor cu tehnicile „a învăța să înveți”. În prezent copiii ajung în clasa a XII-a și se confruntă cu deficiențe majore în fața învățării pentru bacalaureat. A face corelații logice, a-ți pune întrebări, a medita la cele citite, a discerne între ceea ce trebuie reținut și ceea ce trebuie să rămână în sursele de informare la care putem apela oricând (dicționare, enciclopedii, atlasuri, site-uri), a realiza schițe și desene, a expune unui prieten cele învățate, a te juca, a repeta sau a asculta o înregistrare pot fi astfel de tehnici.

- schimbarea mentalității unor cadre didactice (punctualitatea, seriozitatea, corectitudinea, pregătirea personală atât în domeniu, cât și pedagogic, interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea etc.).

- includerea în programă a orelor în aer liber, în păduri și parcuri, a excursiilor și vizitelor la muzee, ateliere de meșteșuguri, obiective turistice. Toate acestea ar trebui să facă parte din curriculumul obligatoriu, cu timp alocat, ci nu ca activități extracurriculare. În Danemarca peste 10% din grădinițe sunt „forest kindergarten”, adică programul se desfășoară în natură în totalitate. Modelul funcționează de ani de zile și s-a extins la clasele școlare. De asemenea, Norvegia, Elveția sau Germania îl aplică cu succes. Iată cum țările avansate economic încep să conștientizeze importanța educativă majoră a jocului în aer liber (cățăratul în copaci, scormonitul în pământ, observarea insectelor), ținându-i pe copii cât mai departe de gadgeturi. Devin astfel mult mai concentrați și dezvoltă abilități deosebite.



- investiții în baza materială, realizate de stat și privați, de la toaleta din fundul curții, până la tablele din perete sau materialele didactice.

- obligația editurilor de manuale de a asigura echipe compuse din specialiști ai disciplinei, pedagogi (cu pregătire metodistă și psihologică foarte bună), IT-iști și designeri (artiști grafici). Și întotdeauna să existe competiție pe piața manualelor. Fără „manual unic” ca în regimurile totalitare! La fel în cazul tuturor materialelor didactice. Politicul poate înlesni producția pe piață prin micșorarea drastică a taxelor pentru acest domeniu comercial, prin parteneriate de investiții.

- organizarea efectivelor în clase puțin numeroase, cu maximum 18-20 de elevi.

- prezența unor formatori reali (nu „vorbă-goală”), inclusiv unii sosiți din statele mai avansate în domeniul educației.

*
Din punct de vedere profesional, programele școlare ar trebui să fie gândite puțin în perspectiva societății de mâine, ci nu a celei de astăzi. Fiecare epocă vine cu eliminarea unor locuri de muncă și apariția altora. Generațiile de mâine vor fi mai tehnologizate, multe servicii din prezent vor fi ocupate de roboți și programe software. Nu doar industria trece prin astfel de transformări importante, ci și transporturile (vezi proiectele „mașina fără șofer”), turismul (prin reducerea timpilor de deplasare), construcțiile, agricultura ș.a.m.d. Vânzătoarea de ieri, care îți oferea produsul de pe raft, a fost înlocuită prin banala autoservire. Iar casierii de astăzi observăm că ușor-ușor sunt înlocuiți de un bancomat.

Unele slujbe tehnice (instalatori, electricieni, electroniști, mecanici) cu siguranță nu vor dispărea, deoarece ar fi prea costisitor un roboțel care să-ți schimbe țevile din baie. Paradoxal, tocmai aceste meserii au fost eliminate din învățământ prin desființarea școlilor profesionale. Oamenii nu vor rămâne fără locuri de muncă, doar se vor reprofila. Noi oportunități se vor deschide în comunicare, robotică, IT, sănătate, sport, internetul obiectelor, comerț ș.a.

Știm că omenirea a trecut mai întâi prin faza societății agricole, apoi prin cea industrială, cea a serviciilor, iar în prezent ne aflăm în etapa societății informaționale, când mare parte din cunoaștere se află la un click distanță, în propriul buzunar. Cred că urmează societatea ideilor, iar ca elevii noștri să se adapteze acestui viitor, trebuie să gândim o educație în spiritul creativității, originalității și inventicii. Un tip creativ din America și-a deschis un business foarte profitabil: trimite scrisori de mână. Cine mai trimite scrisori de mână, nu? Fie din lipsă de timp sau inspirație, specifice societății informaționale, americanii apelează totuși la serviciile lui pentru a face o surpriză foarte plăcută persoanelor dragi. Deci adaptarea nu presupune numai ideile tehnologice, ci presupune ideile în general...

*
De luat în considerație ar fi și modificarea curriculumului. În sensul acesta aș propune reducerea curriculumului comun și obligatoriu la 3-4-5 ore pe zi (în funcție de ciclu), de luni până joi. Cursurile de specialitate, ale liceelor vocaționale s-ar încadra tot aici.

Ziua de vineri aș face-o pentru curriculumul diferențiat, cu diverse opționale organizate de școală. Fiecare opțional poate fi susținut de echipe de profesori (2-5 profesori, ca în activitățile din „Săptămâna Altfel”) și pentru fiecare opțional se fac înscrierile la începutul anului indiferent de clasă și uneori chiar an.

Ca număr de elevi, opționalele pot fi limitate sau nu. Astfel, chiar dacă programul elevilor se va reduce per ansamblu, norma fiecărui profesor va rămâne aceeași datorită opționalelor care îi comasează, cu diferența că 13-14 ore vor fi alocate disciplinei propriu-zise și restul până la 18, opționalelor. Dacă un profesor are norma în mai multe școli, el va participa la opționalele dintr-o singură școală, deci nici acesta nu este un inconvenient. Opționalele pot fi mai scurte (1 oră) sau mai lungi (câteva ore), fiecare elev înscriindu-se la unul sau mai multe opționale, astfel încât să-și acopere cele 4-5 ore ale zilei de vineri. Opționalele se trec în catalog și acestea pot fi: cercuri de dezbatere, cenacluri literare, teatru, laboratoare de inventică și tehnică, mecanică și electrotehnică, șah, meșteșuguri tradiționale, oratorie, retorică, caligrafie, drumeții, excursii, diverse sporturi etc., toate în funcție de năzuințele elevilor, dar și de pregătirea profesorilor sau baza materială a școlii.

Aș găsi o formulă prin care toate activitățile educative din afara școlii să fie integrate în curriculum, inclusiv cu evaluare în catalog. Poate un „curriculum individual/ personalizat”. Indiferent de ciclu, temele de acasă cumulate la toate materiile ar trebui să fie rezolvate în maximum 1 oră/zi. Pentru aceasta aș introduce în catalog o rubrică de „Teme”, unde dirigintele va trece notele acordate de fiecare părinte propriului copil (2 note/semestru). Notele ar evalua timpul petrecut de acesta la efectuarea temelor și repetarea lecțiilor.

Aș mai introduce o rubrică de „Activitate gospodărească”, fiecare copil primind 2 note/semestru (acordate tot de părinte sau tutore) pentru ajutorul oferit de copil la treburile casnice, ținând cont de vârstă, posibilitățile fiecăruia și obligațiile impuse de părinte (făcutul patului dimineața, spălatul vaselor, măturat, tăiatul lemnelor, hrănirea animalelor, îngrijirea florilor, igiena personală etc.) Toate activitățile casnice cumulate de care se va ține cont la notare trebuie să fie de circa 1 oră/zi.

Ultima rubrică introdusă ar fi de „Activități personale”. Acestea trebuie să acopere circa 1-2 ore/zi (sau 5-10 ore/săptămână). Ele cuprind toate celelalte preocupări și pasiuni ale elevului. Va stabili împreună cu părintele și dirigintele sau învățătoarea ce și câte astfel de activități vor fi trecute în catalog, în funcție de timpul alocat pentru fiecare. Dacă îi place să citească istorie, în catalog va avea o rubrică de „Studiu individual Istorie”. Dacă îi place să colecționeze monede, va avea o rubrică de „Numismatică”, dacă urmează cursuri de vioară – „Studiu vioară”, dacă îi place să meargă pe bicicletă – „Bicicletă amator”, dacă îi place să călărească armăsarii din bătătură – „Echitație amator”, dacă este înscris la un club sportiv – „Tenis”, dacă îi place să bată mingea între blocuri – „Fotbal amator”, dacă face meditații – „Meditații Matematică” sau „Pregătire bacalaureat”, dacă face parte dintr-un grup de voluntari sau dacă își ajută vecina bolnavă la cumpărături – „Acțiuni de voluntariat” ș.a.m.d.

Indiferent de potențialul financiar și mediul de proveniență, fiecare copil are preocupări educative în afara școlii, unele mai sofisticate și plătite, altele mai simple și gratuite. Toate trebuie cuprinse în catalog și în evoluția sa școlară, apărând la final în foaia matricolă. La fiecare dintre aceste activități individuale, dirigintele va trece 2 note/semestru, acordate de părinte, antrenor, instructor, profesorul de la cursuri sau chiar de însuși elevul în cauză. Bineînțeles că toate aceste rubrici inovatoare vor avea un grad foarte ridicat de subiectivitate în privința evaluării, de aceea acest aspect ar trebui bine conștientizat de fiecare părinte și copil. Aș acorda poate, în cazul noilor rubrici, numai note de la 5 la 10 (dacă vrem să fie incluse în media generală) sau calificative (insuficient, suficient, bine, foarte bine).

Puse cap la cap, elevul ar petrece în scop direct educațional circa 7-9 ore/zi, dintre care doar jumătate sunt ore efective de curs petrecute la școală, restul fiind „curriculumul personalizat” de acasă. Elevului i-ar rămâne inclusiv mult timp să se odihnească sau să facă orice altă activitate, ceea ce în prezent nu prea se întâmplă. Există copii în România care petrec 6-7 ore la școală, își fac temele 2-3 ore, sunt înscriși la cursuri de muzică sau sport unde petrec alte 2 ore, iar la sfârșitul zilei cad istoviți mai rău decât muncitorii de pe șantier.

Dar pentru toate aceste schimbări, trebuie condiții economice satisfăcătoare și politicieni capabili, de care nu ne putem bucura în țara noastră deocamdată. Dar cine ține la viitorul său ar trebui să facă un efort pentru educație, pentru generațiile viitoare. Este, până la urmă, o investiție inclusiv economică. Pentru că o generație educată va avea idei și dorință de a schimba starea actuală. Cu siguranță o transformare la nivel macro, sugerată de acest articol, nu se va produce. De aceea, dragi colegi, preluați, adaptați și aplicați ideile pe care le considerați la îndemâna fiecăruia în parte!

de Ionuț Tudose
6.01.2018

8 comentarii:

  1. Foarte bine ati scos in evidenta atitudinile parintilor si elevilor cu privire la educatie,o realitate crunta, insa adevarata.

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitări!:) Sunt realități la care trebuie să reflectăm. Multe propuneri și idei din finalul expunerii se pot prelua și adapta în activitatea de formare a personalității copiilor noștri.

    RăspundețiȘtergere
  3. Excelent în prima parte, după care se bat câmpii. Se ajunge la naționalism-creștinism primitiv, se fac speculații aberante (”și ateii sărbătoresc revelionul” ?!?!?!, ”se dorește înlocuirea credințelor religioase cu credința în darwinism” - evoluția (știința în general) NU este o credință!, se sugerează o competiție cu alte religii :) iar cireașa de pe tort este fraza ”„Neutralitatea religioasă” este doar o lozincă, un principiu ideologic fără nicio acoperire naturală și fără nicio aplicabilitate” :D etc.) iar la final un asalt exagerat și ridicol asupra tehnologiei... Păcat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. - Cred că nu ați citit cu atenție totul. Unele replici pe care le dați ca citate sunt de fapt parafrazări și interpretările dvs.
      - Cred că aveți o atitudine foarte reducționistă asupra religiozității în general. V-aș recomanda o extindere a intereselor. În acest sens cartea „Sacrul și profanul” de Mircea Eliade chiar merită citită.
      - Nu am spus că știința este o credință. Știința în sine nu este o credință, dar credința în unele ipoteze ca fiind certitudini este o... credință. :)
      - Din partea cu tehnologia nu ați înțeles mesajul pe care am vrut să-l transmit. Îmi pare rău, dar vă mulțumesc că v-ați făcut timp să citiți articolul!

      Ștergere
  4. Istoria religiilor a menționatului Eliade a fost certitudinea (după numeroase ezitări adolescentine) că ORICE RELIGIE este o creație pur umană, 100%, fără ca vreo zeitate să fi existat vreodată. Și nu sunt deloc curios de o extindere a INTERESELOR spre religie - este omniprezentă la noi și face ce a făcut de milenii - intoxică! Moralitatea nu ține de religie! Cât despre interpretările personale, ia mai recitiți-vă textul (eu am făcut-o și nu am deformat nimic). Așa le spuneți și elevilor, că a susține o teorie științifică (mai ales dacă ea este fără echivoc) este o... credință?!?!?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din păcate nu pot să vă mai răspund, pentru că discuția a alunecat deja de la subiectul articolului la subiectul nemulțumirilor dumneavoastră de natură spirituală. Probabil știți mai multe, sunteți și mult mai în vârstă decât mine...

      Oricum, în afară de o frustrare personală legată de religie, cele două comentarii ale dumneavoastră nu prezintă niciun argument pertinent, niciun fir explicativ clar, ci numai obiecții afectiv-emoționale: „excelent”, „se bat câmpii”, „primitiv”, „speculații aberante”, „exagerat și ridicol”, „intoxică” etc. Fiți mai rațional, mai relaxat și mai puțin impulsiv!

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...