Cele 10 probleme capitale ale învățământului preuniversitar

Întrucât proiectele legilor educației în varianta Câmpeanu nu au izbutit să treacă proba dezbaterii publice (sau a oprobriului public, mai degrabă), iată că cele în varianta actualizată par a fi „mai protejate” de tăvălugul opiniilor, fiind trecute într-un plan mediatic secund cu scopul vădit de a fi votate și implementate fără obstacole. În acest context îmi exprim punctul de vedere în privința principalelor probleme ale sistemului de învățământ, adăugând totodată anumite propuneri de soluționare. Aduc la cunoștință cititorului faptul că rezolvările punctuale și izolate nu ar produce vreo îmbunătățire marcantă, de aceea ele trebuie analizate și aplicate corelativ și sistemic. 

Mă voi referi așadar la problemele mediului preuniversitar, în care mă aventurez din anul 2013, încercând o ordonare a lor după mărimea importanței. 

PROBLEMA 1: Deruta, lipsa de viziune a sistemului. Legea Educației prezentă și viitoare este imperfectă, dar mai ales insuficientă. Încropirile și cârpelile făcute de trei decenii, schimbările anuale de miniștri și justificările absurde ale unor decizii strict politice creează doar blocaje enervante ale lucrurilor de la un „cincinal – patru ani și jumătate” la altul... 

Educația este cel mai important capital al unui popor. Ea îl ridică, îl dezvoltă, îi asigură existența și menirea între celelalte popoare. În pofida acestei condiționări, încă lipsesc ideile mari, universale, de organizare sistemică și vizionară prin proiectarea reală a țelurilor construite pentru România de mâine. Ce fel de oameni vrem să scoatem din școli? Vor fi ei pregătiți pentru viață și pentru societatea deceniilor următoare? Mai este valabilă trilogia clasică a Adevărului, Binelui și Frumosului în paradigma educației actuale sau par doar depășite sub presiunea unor idei mai noi? Răspunde Legea Educației la toate acestea!? 

Soluția: Se impune elaborarea unei Strategii Naționale a Educației pentru următorii (cel puțin) 20 de ani, realizată de specialiști și cercetători apolitici, care să structureze și să coaguleze sistemele de învățământ preuniversitar și universitar, prin enunțarea explicită a unor idealuri ale educației, a unor scopuri urmărite, obiective concrete, proceduri, măsuri clare ameliorative ale unor indici cuantificabili, resurse alocate ș.a.m.d. 

Strategia aceasta trebuie însoțită de obligativitatea legislativă a tuturor guvernelor ulterioare, indiferent de coloratura lor politică, să implementeze cu strictețe pașii precizați. Gândirea organizatorică și strategică de perspectivă, adică pe termen mediu și lung, reprezintă prima condiție necesară pentru îmbunătățirea situației din sistem. 

PROBLEMA 2: Bugetul mic. Educația primește procentaje tot mai mici din PIB, ceea ce naște îngrijorări valide din partea tuturor agenților implicați. De la ultima strigare a Guvernului, școala se bucură de fabuloasa ofertă de 2,2% din PIB, sfidând bunul-simț, logica, legea și recomandările specialiștilor. Alte comentarii sunt inutile. 

Soluția: Alocarea anuală a cel puțin 6% din PIB pentru Educație. Banii înseamnă investiții, echipamente, materiale didactice, consumabile, toalete de secol XXI, respect pentru elevi și cadrele didactice, plus multe alte soluții la problemele pe care le voi enunța mai jos. De asemenea, trebuie votată o legislație eficientă pentru colaborarea sau sponsorizarea din partea companiilor mijlocii și mari. 

Apropo de fonduri, este o idee interesantă și conducerea bicefală a unității de învățământ: un director din rândul profesorilor în colaborare cu un manager provenit din exterior, dar cunoscător al școlii, specializat în finanțe, proiecte de dezvoltare și organizare, atragerea de fonduri europene și nu numai. Atribuțiile de serviciu ale directorului necesită în prezent un efort uriaș, încât rareori ele sunt îndeplinite cu succes. Până când directorul „învață” cum funcționează lucrurile, modernizarea școlii trece prin întârzieri de mai mulți ani sau chiar mandate întregi... 

PROBLEMA 3: Foamea. Circa un sfert dintre copiii României trăiesc în sărăcie (Sursa). Lipsurile materiale, igiena precară, condițiile grele de trai, lipsa nutrienților din organism, senzația continuă și obsedantă de foame nu pot constitui niciodată premisele unei evoluții educaționale normale. De altfel, acești copii sunt extrem de vulnerabili în fața abandonului școlar și a analfabetismului funcțional. Foarte puțini vor ajunge la un liceu, însă niciunul nu va suține bacalaureatul. 

Restul de 75% au un program de masă hazardat: fie nu mănâncă nimic înainte de școală sau în timpul ei, fie înlocuiesc nutriția cu țigara și cafeaua (la liceu), fie consumă produse total nesănătoase de tipul fast-food, chipsuri, covrigi (la toate vârstele). Prin urmare, inclusiv aceștia se confruntă cu senzația supărătoare de foame cel puțin 1-2 ore din cele 6-7, situație ce reduce drastic randamentul școlar, concentrarea, motivarea, participarea activă pentru îndeplinirea sarcinilor de învățare propuse. 

Calculul este simplu: cel puțin 10 ore/săptămână sunt periclitate de ghiorțăitul mațelor. În cazul elevilor care trăiesc în sărăcie, procentajul lecțiilor făcute aproape degeaba este de 100%. 

Soluția: Evident, ameliorarea foamei. Se va reduce riscul abandonului școlar, analfabetismului funcțuional, demotivării sau deconcentrării în timpul orelor. Atașamentul emoțional al elevilor față de comunitatea școlară ar spori. Șansele viitorilor adulți de a se integra profesional și social în comunitate vor crește. Elevii își vor continua studiile și astfel va scădea într-o oarecare măsură infracționalitatea stradală. Presiunea pe sistemul de ajutoare sociale se va diminua, întrucât adulții trecuți prin școală se pot întreține singuri. 

Alocând peste 6% din PIB pentru Educație sau găsind alte surse de finanțare, poți asigura o masă caldă și sănătoasă pentru toți elevii țării. Construcția cantinelor poate fi un scenariu SF, dar o colaborare cu firmele de catering de calitate, controlate sever igienico-sanitar, poate fi realizată. Toți elevii ar avea o pauză de 40 min. între a doua și a treia oră, hrana sosind în caserole (pește, pui, orez, legume, fructe etc.). În plus am dezvolta puțin și economia regională sau producătorii locali. (Iată un reportaj cu pregătirea hranei pentru elevii din Coreea de Sud)

PROBLEMA 4: Efectivul mare de elevi/clasă. Probabil undeva la 90% dintre elevi nu primesc o educație școlară corespunzătoare din pricina volumului colectivului, prea mare sau prea mic. Fie clasele sunt prea numeroase, fie se desființează din „lipsă de elevi”, condamnându-i pe copii la navete istovitoare spre satul vecin, fie se comasează clasele, fie se lucrează cu elevii din ani diferiți în aceeași sală (învățământ simultan). 

Plafonul legislativ monstruos de 33 de elevi/clasă, uneori ridicat la 35 sau 37 prin derogări „speciale” ale unor colegii naționale sau școli considerate „bune”, reprezintă o reminiscență nesănătoasă. Un număr prea mare de elevi în clasă înseamnă: 

• eficiența redusă a activității didactice, organizarea deficitară a sarcinilor de lucru, dificultăți de comunicare, relaționare, necunoașterea personalității elevilor și a provocărilor cu care se confruntă (consum de tutun, droguri, alcool); 
• imposibilitatea de a lucra diferențiat, după nevoile și trăsăturile elevului; 
• evaluarea făcută la standarde scăzute, timp redus alocat fiecărui elev! Testele nu pot avea o calitate didactică superioară, ci vor fi concepute mai degrabă în termenii eficientizării corectării; 
• demotivarea a cel puțin 2/3 elevi. Într-o clasă numeroasă, un elev cu potențial mediu la o anumită disciplină va avea înaintea lui 10-20 de colegi, cât să se simtă descurajat în a se mai implica la materia respectivă. În schimb, într-o clasă de 15 elevi, unul de mijloc va avea maximum 5 colegi mai buni decât el. Puțini, cât să se țină și elevul de mijloc după ei! 
• vulnerabilizarea a cel puțin 1/3 elevi. Într-o clasă foarte numeroasă, elevii în situație de risc (sărăcie, familii dezorganizate, carențe școlare din anii precedenți etc.) sunt condamnați la a rămâne și mai mult în urmă. Profesorul nu poate face minuni cu 33 de elevi! Practic, aceste clase-monstru sunt laboratoare de lacune educaționale, analfabetism funcțional și chiar abandon școlar. În colective mici profesorul poate atenua mult riscurile menționate. 
• clasele-monstru sunt focare de indisciplină, bullying și deconcentrare. Indiferent de implicarea și creativitatea profesorului, metodele utilizate sau tumbele făcute la catedră, el niciodată nu îi va capta pe toți cei 33 de elevi! Nu aceasta ar fi principala problemă, ci rostogolirea facilă a bulgărelui indisciplinei, de la un elev la altul. În colectivele mici profesorul poate neutraliza mult mai ușor acest pericol. 

Soluția: articol explicit de lege care stipulează organizarea claselor în efective de la minimum 1 elev la maximum 20 de elevi, recomandat fiind standardul de 18 elevi/clasă. 

Veți întreba retoric (în cazul satelor izolate): „Clase și școli primare ori gimnaziale cu un singur elev!?” Da, ca în Islanda. Este necesară o egalitate de șanse reală, nu declarativă, nu închipuită! Orice copil provenit dintr-un mediu izolat sau îmbătrânit, căruia i se îndeplinesc niște condiții satisfăcătoare de studiu, va fi un adult câștigat pentru întreaga societate: va avea posibilități profesionale variate, el însuși își va dezvolta comunitatea, presiunea pe sistemul de ajutoare sociale va scădea, riscul de criminalitate se va reduce și el. Deci merită investiția? Evident! Iată cum ajungem din nou la cele 6 procente (cel puțin) din PIB, la stimularea profesorilor navetiști, la condiții bune pentru toată lumea, la noi clădiri construite... adică bani. 

De ce am menționat standardul de 18 elevi!? Pentru că reprezintă un număr perfect. El rezolvă problemele enumerate mai sus, de eficientizare, de evaluare, de integrare a unor elevi vulnerabili, de atenuare a indisciplinei etc. Totodată colectivul de 18 elevi este unul potrivit: 

• poate fi grupat în diverse variante pentru lucrul în echipă, dezbateri, proiecte: 2x9, 3x6, 4+5+4+5, 6x3, 9x2. Vor fi grupe suficient de multe cât să stimuleze competiția și suficient de puține cât să încurajeze cooperarea și contribuția tuturor elevilor, iar rezultatele să fie evaluate corect de profesor. 
• poate fi controlat vizual și emoțional de profesor, permițându-i analiza în timp real a feed-back-ului, a limbajului corpului, a comunicării nonverbale... De altfel, în așezarea clasică din sală, cei 18 elevi ar corespunde primelor 3 bănci, adică exact orizontului optim de acoperire vizuală din partea profesorului. Să nu mai spunem că se poate opta pentru oricare alt mod de aranjare a băncilor, sălile rămânând mai spațioase. Avem aproximativ aceleași clădiri și aceleași efective/clasă ca în anul 1990, doar că populația foarte tânără s-a redus drastic. Deci nu ar exista problema spațiilor, dacă am micșora numărul elevilor în clase. 
• este suficient de numeros cât să acopere diversitatea socială și temperamental-caracterială a elevilor, necesară unei dezvoltări firești într-un peisaj reproductiv al societății în ansamblul ei – societate compusă din etnii diferite, profesii diferite, înfățișări, temperamente, mentalități diferite. O clasă prea mică, de 5-8 elevi, nu oglindește varietatea lumii. 
• este suficient de ofertant pentru dezvoltarea abilităților sociale, de comunicare, închegarea unor prietenii solide. Atât numărul prea redus, cât și cel prea sporit de colegi expun elevul unui risc mai ridicat de izolare sau autoizolare relațională. 
• 18 elevi (în medie 9 fete și 9 băieți) sunt suficienți pentru concursurile școlare dintre clase, pe echipe. 
• reprezintă un spațiu ideal pentru exercitarea exprimării libere, implicarea în activitățile curente, manifestarea dorințelor și nevoilor tuturor elevilor. Clasele foarte numeroase îi inhibă suplimentar pe elevii introvertiți și pe cei educați acasă în spiritul bunului-simț, dar îi dezlănțuie pe unii extrovertiți, probabil sub stimulul atenției publicului lărgit. Practic școala românească, prin aceste clase-monstru, formează o generație de adulți supuși, cu bun-simț, tăcuți, neimplicați, neexprimați sau resemnați, peste care se va așeza o minoritate gălăgioasă, de cele mai multe ori impotentă profesional și intelectual, dar antrenată să dea din coate guraliv, pentru acapararea funcțiilor. Clasele de 18 elevi vor atenua acest pericol. 

PROBLEMA 5. Calitatea actului educațional este încă departe de standardele didactice cele mai ridicate. Unii spun că programa școlară este prea stufoasă sau nesincronizată (între materii). Chiar dacă au dreptate, personal tot nu o consider în top 10 deficiențe ale învățământului românesc. Mai problematică decât programa în sine este modalitatea de aplicare a ei, strategia, metodele și materialele didactice, tipurile de evaluare, tactul pedagogic al coordonatorului învățării, adică acele mărimi controlabile în mare parte prin pregătirea și priceperea profesorului. Am mai spus-o într-un alt articol,  sistemul de învățământ bazat pe competențe (cunoștințe + aptitudini + atitudini) este gândit foarte bine, dar înțeles sau aplicat de multe ori foarte prost, având drept consecință rezultatele nesatisfăcătoare din partea elevilor, dezinteresul față de școală și dezarmarea în fața încercărilor vieții. 

Peste toate acestea se cocoață o încrengătură de formatori, nu de puține ori alimentați bine financiar pentru a susține în fața profesorilor cursuri de perfecționare total inutile, dar gândite ca „soluții” la problemele sistemului. 

Soluțiile sunt de fapt două: prima constă în mărirea salariilor suficient de mult cât să existe o competiție între candidați, atât de „sângeroasă” încât posturile vor fi ocupate doar de persoanele cu potențial foarte ridicat, adică de cei mai capabili dintre foștii elevi sau studenți. Pentru elite, învățământul ar trebui să reprezinte prima opțiune! Iată cum ajungem din nou la năbădăioasele procente din PIB, chiar dacă aceasta nu ar asigura în mod inerent și suficient o calitate superioară a profesorilor. Totuși ridică mult șansele. 

A doua soluție constă în crearea unui sistem de mentorat la nivelul unității de învățământ. Mai exact, o dată la 4 ani sunt numiți sau aleși de C.P. 3 profesori mentori mai experimentați din rândul personalului didactic al școlii: unul pentru disciplinele lingvistice, unul pentru cele științifice și unul pentru cele vocaționale. În mandatele lor, aceștia nu vor preda efectiv la clasă (sau pot avea normă mai mică), ci vor fi mentori pentru colegii lor, ajutându-i la ore, la evaluări, oferindu-le sfaturi, discutând problemele de la clasă... totul într-o manieră colegială și prietenească, normală, fără aerele grave ale „inspecțiilor” moștenite din perioada comunistă. 

A exista doi profesori în clasă în timpul anumitor lecții, după cum vedem în atâtea țări mai pricepute decât noi, nu ar trebui să ne mai mire. În plus, profesorii mentori vor participa la cursuri reale și ședințe cu specialiști și cercetători în domeniul educației. Până la urmă pedagogia și didactica sunt transdisciplinare și interdisciplinare, ceea ce ar trebui să impună o deschidere de mentalitate. Din păcate, unii profesori sunt încă prea închistați în clișeele „doar eu și materia mea” sau „materia x nu este importantă precum este a mea”. 

De asemenea, mentorii vor participa obligatoriu la schimburi de experiență, în stagii de mai multe săptămâni în alte țări pentru a observa cum lucrează alți profesori, cum sunt organizați, cu ce probleme se confruntă, cum le-au rezolvat, pentru a putea aplica cele învățate în școlile lor. 

PROBLEMA 6: Plafonarea profesională a unor cadre didactice. Lipsa unor măsuri reglatoare concrete și a unor stimulente financiare acordate realmente meritoriu lasă spațiu pentru încolțirea unor tare evidente în cazul unei părți din corpul profesoral. Este o realitate urâtă, constatabilă în multe școli din România, iar capetele acestei hidre se numesc: neimplicarea, lipsa de punctualitate, calitatea slabă a organizării activităților de învățare, evaluarea superficială și incorectă, fuga de responsabilitate. 

De ce să te mai implici, dacă profesorul sârguincios este salarizat similar celui delăsător!? Despre repercusiuni legale ale lipsei de profesionalism nu poate fi vorba, fiindcă ele în realitate nu există. Dacă mai sunt dascăli care încă își exercită atribuțiile cu devotament, aceasta se datorează doar propriei lor conștiințe. Din păcate, ca în orice alt domeniu, și aici viețuiesc anumite organisme suspectabile de carență de conștiință. Pentru ele trebuie gândit un sistem reglator mai practic și mai pământesc, întrucât norii înalți ai principiilor abstracte nu funcționează mereu. 

Soluțiile: 1. Mai multă transparentizare a activității. Conform barometrului școlii online (decembrie 2020), doar 22% dintre repondenți și-au perceput profesorii ca fiind mai puțin punctuali în online decât la școală, 33% i-au perceput la fel, față de 44% care i-au perceput mai punctuali în online. De asemenea, doar 17% dintre elevi și-au perceput profesorii ca fiind mai neserioși în online, 42% ca fiind la fel, iar 41% i-au perceput mai serioși în online. Ce vreau să spun prin aceasta: procentele arată o anumită mobilizare a profesorilor în momentul expunerii publice, dată de contextul respectiv (școală online). De aceea, poate că rolul gemulețului de la intrarea în sală și rolul comunicării obligatorii a criteriilor de evaluare la începutul anului școlar sunt mai importante decât credem noi. Mai pot fi gândite și alte măsuri de transparentizare. 

2. Grilă de salarizare pliată pe implicarea profesorilor. Trecând peste mărimea salariului pe care am discutat-o la punctul 5, criteriile actuale de diferențiere nu sunt cele mai rele (vechimea, gradul, dirigenția etc.), însă ele nu sunt suficiente. Peste salariul de bază ar trebui să existe bonusuri pentru: 

• Bonusul 1: toate activitățile suplimentare (volumul de muncă în diverse comisii, ore remediale, pregătirea elevilor pentru examene, activitățile extracurriculare etc.). 
• Bonusul 2: randamentul elevilor, eficiența actului educațional, prestanța și mai ales prestația profesorului. În prezent se completează în fiecare an o fișă de evaluare și autoevaluare (!) a activității didactice, prin care profesorii primesc un calificativ. 99% obțin „foarte bine”, ceea ce este ridicol, însă și criteriile din fișă sunt ridicole. Trebuie regândită metodologia, calificativele acordându-se real, obiectiv și proporțional, în trei trepte (minim, mediu, maxim), cea medie și cea maximă constituind bonusuri salariale. Decizia asupra calificativului ar trebui să aparțină 100% directorului, în urma unor evidente consultări cu toate sursele de feed-back disponibile, păstrând confidențialitatea și comunicând profesorului punctele neatinse. Unitățile școlare ar trebui obligate să acorde proporțional aceste calificative (30-35% dintre profesori pentru fiecare calificativ). Se creează astfel competiție și implicare, indiferent de renumele școlii. Cei implicați sub media colectivului nu vor fi sancționați, dar nici recompensați. Este adevărat că nu se poate elimina riscul eventualelor nedreptăți, al „jocurilor de culise” sau al prieteniilor profesor-director. Dar riscuri sunt în orice idee... 
• Bonusul 3: relevanța profesorului în disciplina predată (activitatea publicistică și științifică, materialele didactice gratuite create, platformele educaționale la care a contribuit etc.). Aici ar trebui să existe un centralizator la nivel de județ/municipiul București, corect întocmit de metodiști/inspectori de specialitate și acesta să fie accesibil online pentru ca școlile să poată acorda bonusul salarial, unde este cazul. 

PROBLEMA 7: Curriculum la decizia școlii (CDȘ), prezentat întotdeauna sub forma unei povești coafate frumos, dar rămase în realitate doar o schemă nepractică, inutilă și acoperitoare ale unor lacune grave de sistem. În fapt, „opționalele”, aceste resurse cu un potențial uriaș, nu sunt niciodată stabilite conform dorințelor elevilor ori ale părinților, din pricina lipsei de logistică, a specialiștilor și dascălilor necesari. Astfel, de cele mai multe ori ele rămân doar niște discipline de importanță îndoielnică și marginală, la fel de obositoare și urâte de elevi. Alteori ele sunt doar substitute pe hârtie ale materiilor tradiționale, în timp ce la clasă se face tot „ceea ce știu profesorii mai bine”. Sunt inventate aprofundări unde ele nu sunt necesare sau opționale-fantomă menite doar a completa norma didactică a profesorului. 

Creăm „opționale” care nu sunt opțiunea elevilor, în clase unde nici măcar jumătate dintre ei nu își doresc disciplinele respective. 

Opționalele real alese ar fi extraordinare. Din păcate neajunsul major îl constituie integrarea în orar, printre disciplinele tradiționale și astfel apar toate problemele de organizare enumerate la început. Școlile și liceele care organizează totuși activități frumoase (teatru, robotică, debate, șah etc.), le stabilesc după ore sau înaintea lor, ca activități extracurriculare, sub forma unor cercuri și grupuri ce nu sunt consemnate neapărat în catalog. De altfel, cum ai putea integra în orar un opțional de teatru și actorie la o clasă unde maximum 2-3 elevi ar fi interesați!? 

Soluția: Luni-joi TC+CD/vineri CDȘ. Soluția este una foarte simplă: de luni până joi se vor face disciplinele tradiționale din trunchiul comun și curriculum diferențiat (matematică, română, istorie etc.) cu orarul pe clase ca până acum, iar vinerea va fi alocată doar CDȘ-ului, adică opționalelor, cu orar diferit, pe grupe ce nu se confundă cu clasele și uneori nici cu anii de studiu. Într-o grupă de robotică pentru tot liceul, să spunem, se pot înscrie elevi de la orice clasă. 

Școala centralizează toate propunerile elevilor și ale părinților pentru anul școlar următor (cum face și în prezent), atașează la această listă propunerile profesorilor (cum face și în prezent), apoi în funcție de toate acestea, de resursa umană și de cea materială disponibilă, stabilește un număr clar de grupe și elevii înscriși pentru fiecare (cum nu face în prezent). Opționalele nu ar trebui aprobate și de inspectorat, ci doar de comisia de curriculum din unitate, care va verifica documentația necesară. 

Mai mult de atât, grupele pot fi conduse de unul sau mai mulți profesori. De exemplu, ar trebui permisă stabilirea mai multor responsabili pentru un opțional interdisciplinar (astronomie și astrofizică) sau pentru unul care vizează ieșirile din școală (grupă de „muzeografie și vizite la muzee”). 

Prin această asociere, normele didactice nu ar fi afectate, iar durata programului elevilor, inclusiv vinerea, nu s-ar modifica. Opționalele bine organizate ar ridica spectaculos gradul de interes pentru școală. 

Din 2019 mă ocup de cercul de șah al liceului, fixat vinerea după ore. În ciuda oboselii, a foamei și a timpului petrecut la ore, 10-20 de elevi participă în mod regulat, cu entuziasm, fiind practic unul din momentele lor favorite. Evident, le-ar plăcea și mai mult dacă ar fi fost disciplină cuprinsă în orar, în timpul programului (nu după), recunoscută în catalog... 

Dar câte alte discipline opționale nu s-ar putea face, prin aceste grupe mixte, în loc de plictisitoarele aprofundări, „matematici distractive” și alte opționale inventate! Iată câteva exemple greu de implementat în structura pe clase, dar perfecte pentru cea pe grupe: caligrafie, scriere creativă, oratorie și dezbatere, anumite jocuri sportive, atelier și meșteșugărit, gastronomie, limbaje de programare, grafică 3d, editare foto-video, educație rutieră, educație juridică și câte și mai câte chestiuni interesante... inclusiv discipline derivate din cele clasice prea puțin abordate în programa principală (de ex. istoria recentă). 

În ceea ce mă privește (toți profesorii se pricep și la altceva, nu doar la disciplina în sine), aș propune unele din opționalele următoare (de unele m-am ocupat deja ca CDȘ sau ca activitate extrașcolară): 

• Poluarea și protecția mediului; 
• Problema migrațiilor contemporane; 
• Șah; 
• Backgammon; 
• Cerc de dezbateri; 
• Caligrafie; 
• Tenis de masă (echipa liceului); 

Fig.1. Alături de elevii mei, finala turneului de șah al liceului (iunie 2022)

Fig.2. Câteva foi din pasiunea mea pentru scrierea frumoasă 

PROBLEMA 8: Instrumentul strategic de lucru este într-o proporție covârșitoare doar CUVÂNTUL, nu și ACȚIUNEA. Acest aspect se deduce din modul de organizare al situațiilor curente de învățare și creează anumite decalaje între fete și băieți. Fetele au în general inteligența verbal-lingvistică mai dezvoltată decât o au băieții, fiind oarecum avantajate de această centrare a învățământului pe cuvânt. Pe de altă parte, băieții sunt expuși unui risc de plafonare, simțul lor practic, apetența pentru competiție sau spre ludic fiind nevalorificate prin activitățile de învățare propuse. În corelație cu aceasta apar și alte probleme: 

• școala descurajează responsabilizarea băieților (din 12 clase la care predau, 11 clase au reprezentante/șefe și doar o singură clasă are șef), vârsta mentală diferită constituind de multe ori o piedică pentru afirmarea masculinității. 
• activitățile tehnice, atât de necesare cultivării deprinderilor practice, sunt rareori prezente. Experimentele, demonstrațiile, construitul, demontatul, asamblarea, repararea unor dispozitive, vechiul traforaj, tăiatul, decupatul sunt tot mai rare. Strategia didactică se conturează prea mult în jurul unor abstractizări verbale lipsite adesea de consistența lucrului practic. La geometrie și istorie se învață despre piramide, dar elevii nu construiesc piramide din carton; la aritmetică se lucrează cu formule, dar rareori cu situații din viața cotidiană; la fizică se învață despre circuite, dar nu se umblă la ele; la chimie se învață despre reacții, dar nu prea se mai folosesc eprubetele. 
• ideile moderne, inspirate de stânga radicală, încearcă să inhibe tot ceea ce presupune competitivitate. Conceptele lansate sunt nefundamentate și greșite, încurajând doar colaborarea, de parcă viața în sine nu presupune și o competiție: competiție la interviul de angajare, competiție între antreprenori, competiție pentru persoana iubită... În viziunea unora, notele nu mai contează deloc, ele ar trebui comunicate printr-un canal privat, pentru a nu leza onoarea elevilor cu rezultate slabe. De altfel, cei merituoși nu mai trebuie lăudați în fața clasei, ca modele de bună implicare, pentru a nu crea angoase existențiale celor slabi. La clasele mici toți elevii vor obține premiul I, toți vor fi cei mai buni. În realitate se face o nivelare spre partea inferioară, de dragul unui fals egalitarism, descurajându-i și demotivându-i pe cei cu potențialul ridicat. În anumite „colegii de top” se ajunge la extrema cealaltă: unii profesori identifică repede vârfurile, lucrează cu ele în vederea olimpiadelor și îi neglijează pe ceilalți. Se instalează un decalaj între corpul clasei (nivelat și el în jos) și olimpicii care machiază imaginea liceului în țară și pe cea a învățământului românesc în lume. 
• concursurile sportive școlare și emulația din jurul acestora aproape au dispărut. Nu mai există campionatele de fotbal, cu galerii gălăgioase împrejurul terenului, cu însăși profesoara de matematică asistându-ne de la „oficială” (ce onoare să fii învoit pentru un „meci important”!). Ei bine, toate aveau un rol, toate construiau caracterele puternice. Acum copiii s-au mutat în online, unde își satisfac apetitul competițional bătându-se virtual sau împușcând monștri. Acolo nu îi știe nimeni, nu îi vede nimeni, nu îi aplaudă nimeni, nu le zgândărește nimeni orgoliul, nu își antrenează fizicul și se stafidesc. Își prelungesc copilăria până la 20, 30, 40, 50 de ani... devenind eufemistic „gameri profesioniști”. Înainte li se spunea depreciativ, adică mult mai potrivit, „calculatoriști”. Apoi își mută setea competițională în sfera jocurilor de noroc, a „păcănelelor” și a pariurilor sportive, mărind batalionul supușilor la adicții distructive pentru ei și familiile lor. 
• ludicul și umorul, aceste arme absolut firești din universul copilăriei, sunt adesea evitate temător de către profesori, întrucât există „riscul” instalării zarvei, a foielii și indisciplinei. Iată cum acțiunea „nu mai are niciun rol educativ”, ci doar cuvântul rostit primează! 

Soluția: revenirea și reintegrarea tuturor activităților practice, tehnice și sportive la care învățământul a renunțat, apoi revizuirea unor strategii didactice la anumite discipline. Toate depind de profesori, dar și de proiectele de amploare cu o anumită organizare centralizată. 

PROBLEMA 9: Uniformizarea și îndrumarea deficitară a elevilor. Deschizând catalogul la întâmplare, vom descoperi o structură schematică, lipsită de orice individualizare. Ne apar înainte niște tabele apatice, cu numele elevilor, notele și absențele lor. Catalogul este practic oglinda unei școli ancorate încă foarte puternic în mentalitatea egalitaristă și uniformistă. De aici decurg neajunsuri deranjante, susținute și de efectivul prea mare al clasei. 

În primul rând, mulți elevi nu își cunosc cu adevărat talentele și abilitățile, unele native, altele dobândite. Apoi, puțini dintre ei sunt îndrumați corect de profesori spre un anume parcurs postliceal, în funcție de personalitatea și pregătirea lor. Mulți își aleg greșit specializarea la liceu, facultatea sau domeniul de activitate, deoarece absolventul român nu prea se cunoaște pe sine. Și nici nu are cum într-un sistem atât de nivelator. 

Soluția: Mai întâi, după ce clasele vor avea doar 18 elevi, trebuie renunțat la toată birocrația cronofagă și obositoare (fișe, fișuțe, procese verbale, aceleași date completate în locuri diferite, comitete și comiții inutile). În locul acestora, mult mai folositoare ar fi o secțiune de profil în dreptul fiecărui elev, completată în catalog de învățător/diriginte, în urma aplicării testelor de personalitate sau chestionarelor la orele de dirigenție. 

Secțiunea de profil va veni în sprijinul celorlalți profesori de la clasă, dar și în ajutorul elevului. Profilul se transmite mai departe, de la învățător la diriginte și de la gimnaziu la liceu, se înscrie și în foaia matricolă alături de medii, astfel încât absolventului și familiei sale să le vină mult mai ușor în stabilirea unui parcurs postliceal. 

Secțiunea de profil în catalog, în dreptul fiecărui elev, va cuprinde cinci subsecțiuni: 

• tipurile de inteligență (vizuală, logico-matematică, verbală, interpersonală etc.); Unii elevi învață mai ușor vizual, deci profesorul își va ajusta metodele și evaluarea ca atare, va folosi mai multe imagini, să spunem. Alții învață mai bine auditiv, prin puterea cuvintelor, deci povestirile, discuțiile și dezbaterile pot fi foarte folositoare pentru aceștia; 
• temperamentul (introvertit, extrovertit); 
• calitățile, talentele, abilitățile native sau dobândite; 
• hobby-urile și activitățile extrașcolare (înot, dansuri, activități în gospodărie etc.); 
• vulnerabilitatea (dată de mediul de proveniență/familia/dizabilități). Aici poate fi înscris un model de cuantificare simplificată în 3 trepte (vulnerabilitate ridicată, vulnerabilitate moderată, situație stabilă), în funcție de situația fiecăruia cunoscută de învățător/diriginte: nivelul financiar, violența domestică, divorțuri, emigrarea părinților, proveniența din centrele de plasament, deficiențe ș.a.m.d. Dacă dirigintele observă o modificare în statutul elevului de-a lungul anului, o va nota și în catalog. Cu siguranță profesorii își vor ajusta metodele didactice și modul de evaluare după gradul de vulnerabilitate al elevului și al clasei în general. 

PROBLEMA 10: Examenele naționale (evaluarea națională și bacalaureatul) sunt prea puțin relevante pentru verificarea competențelor elevilor la final de ciclu de învățământ. Probele nu sunt suficiente pentru ierarhizarea sau selecția corectă a absolvenților în vederea admiterii la liceu. Mai mult, ele descurajează puternic implicarea la celelalte discipline din anii terminali. De multe ori nu evaluează elevii după pregătirea oferită de filiera/profilul/specializarea fiecăruia. De pildă, absolvenții liceelor vocaționale nu pot susține bacalaureatul la disciplinele... vocaționale. Absolvenții liceelor sportive, adică viitorii sportivi, antrenori, chinetoterapeuți, maseuri sau instructori de fitness, care vor lucra cu fizicul uman, pot susține bacalaureatul la filosofie, dar nu și la anatomie. 

Soluțiile: 1. Evaluare națională din trei probe: 

• limba și literatura română; 
• matematică; 
• științe și arte. Subiect din 5 discipline: istorie, geografie, biologie, fizică și ed. artistică (plastică+muzicală). Date fiind vârsta elevilor, complexitatea disciplinelor și necesitatea eficientizării corecturii, subiectul poate fi conceput doar cu itemi de tip alegere multiplă („grilă”). 

2. Examen de bacalaureat din 7 probe, toate cu note de la 1 la 10, grupate în trei categorii: probe scrise (3), probe orale (2) și probe practice (2). Pentru probele orale și cele practice s-ar putea acorda totuși doar calificativele (în corelație cu standardele europene), dar cu un nivel mai ridicat de exigență, făcându-se o triere dură a absolvenților. Dacă s-ar opta pentru varianta cu note, pentru a diminua elementul de subiectivism al comisiei, ele pot fi acordate doar rotunjite, fără zecimale (10, 9, 8 etc.). 

• Proba scrisă 1: limba și literatura română (toate specializările, dar cu programe adaptate ca până acum), cu mențiunea reintroducerii gramaticii în programa de liceu și de bacalaureat; 
• Proba scrisă 2, obligatorie a profilului: matematică/istorie/anatomie (profil sportiv). 
• Proba scrisă 3, la alegere, cu precizarea că unele discipline ar trebui să fie accesibile tuturor specializărilor, precum logica și geografia. 
• Proba orală 1: limba română (toate specializările); 
• Proba orală 2: o limbă străină; 
• Proba orală 2.1: limba maternă (pentru minoritățile etnice); 
• Proba practică 1: TIC (toate specializările); 
• Proba practică 2, specifică profilului/specializării: 

- informatică (specializarea mate-info), probă susținută pe computer, în mod practic, nu în scris ca astăzi); 

- o probă de analiză în laborator, la microscop sau experimente (bio-chimie); 

- sociologie (științe sociale), adică o anchetă pe baza unor chestionări stradale, interviuri, găsirea unor soluții la problemele reale din comunitate etc.; 

- o probă de lingvistică (filologie), cu acces la diverse resurse (de ex. dicționare) pentru a deduce anumite evoluții, etimologii din latină în română sau în alte limbi studiate (franceză, spaniolă), pentru a face corelații terminologice între acestea, pentru a extrage din cuvinte elementele de compunere savantă sau pentru a decoda un mesaj într-o limbă nestudiată, prin analogie cu indiciile oferite pentru limbile studiate ș.a.m.d. 

- o probă de aptitudine artistică (specializările vocaționale); 

- educație fizică și sport (profilul sportiv); 

- practică liturgică și muzică (profilul teologic); 

- practică la clasă (profilul pedagogic); 

- mecanică, gastronomie, frizerie și alte probe ale specializărilor tehnologice, de servicii sau profesionale; 

Acestea sunt cele zece probleme capitale ale învățământului preuniversitar, mai importante decât „programa prea stufoasă”, decât dezbaterile serbede pe marginea „uniformei obligatorii”, decât împărțirea anului pe module sau semestre, decât programul „prea încărcat” (când de fapt elevii români au cele mai multe zile de vacanță din toată Europa). Ne pierdem în detalii, inventăm discipline obligatorii, ale căror conținuturi sunt oricum deja cuprinse în oferta educațională și programele școlare existente: istoria evreilor și a holocaustului (istorie), educație sexuală (biologie, educație pentru sănătate) etc. 

Cred că cele zece puncte nuanțate în acest articol nu vor fi soluționate cu adevărat, câtă vreme Educația rămâne unul dintre cele mai politizate domenii ale vieții sociale. De altfel, puterea deciziilor se găsește în mâinile unui grup ermetic, compus probabil din reprezentanți ideologizați și consilieri ai unor partide politice inaccesbile specialiștilor și cercetătorilor onești. Sper să mă înșel. 

___

* Dacă ți-a plăcut acest articol, mă poți susține pentru munca depusă printr-o donație.

de Ionuț Tudose

06.02.20223