Aspecte teoretice privind noţiunea de peisaj

          Peisajul geografic este un concept interdisciplinar, o rezultantă a factorilor naturali şi a celor sociali, fiind supus în permanenţă modelărilor naturale şi socio-culturale. 
          Peisajul este dependent de noţiunea de mediu, acesta devenind partea materială a mediului ce manifestă şi un caracter funcţional imprimat de factorii energetici, mecanici, trofici, această componentă funcţională fiind numită ecosistem. Astfel, din punct de vedere ecologic, peisajul va fi reprezentat de o diversitate de ecosisteme ce interacţionează. 


          Al. von Humboldt, încă din sec. XIX introduce termenul de peisaj, acesta realizând şi prima clasificare peisagistică în funcţie de omogenitatea asociaţiilor vegetale. Stabilirea complexului fizico-geografic sau landşaftic pentru fiecare loc este numit după Haase (1964), citat de Comşea (2008), ecologia peisajelor (fig. 1).
Fig. 1 Modelul peisajului în context ecologic. (prelucrare după Zonnenveld J.,1972, citat de Comşea M., 2008, p. 12) 

          Şcoala franceză a adoptat termenul de paysage, cea anglo-saxonă pe cel de landscape, termeni ce au fost preluaţi ulterior de alţi geografi.
          Şcoala americană lansează conceptul de ecologie a peisajului (landscape ecology) încercând să definească un model de organizare naturală a componentelor teritoriale coroborate în sens fizic, biologic, social.
          În analiza mediului geografic, peisajul ocupă un rol fundamental, având o încărcătură aparte.
          Între peisaj şi mediu se stabileşte un raport de subordonare, astfel încât pentru o bună înţelegere a acestui raport devine necesară definirea noţiunii de geosistem.
          Geosistemul este „un sistem deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale naturii, supus legilor naturii, acţionând în învelişul geografic” (Soceava, 1963, citat de Roşu, Ungureanu, 1977, p. 77). Prin urmare, orice dezechilibru în geosistem aduce modificări în peisaj, iar afectarea peisajului duce la dereglări în geosistem.
           Astfel, noţiunea de peisaj se afirmă ca una complexă, dinamică, devenind o entitate istorică caracterizată de o anumită convergenţă ce îi asigură stabilitatea interioară, dar şi de divergenţa de care depinde evoluţia acestuia (Mac, 1990, p. 9).
           Peisajul reuneşte elemente geografice precum: potenţialul ecologic (elementele abiotice) şi exploatarea biologică (grupările vegetale şi animale), respectiv utilizarea antropică (Tudoran, 1976, p. 25).
           Peisajul geografic se afirmă ca un sistem deschis, cu o funcţionalitate complexă, importantă fiind capacitatea de autoreglare.
           Este important faptul că peisajul se află într-o permanentă evoluţie datorată internalităţilor şi externalităţilor de mediu, ce asigură un schimb continuu de energie şi informaţie în cadrul peisajelor.
           Prin urmare, se poate vorbi de o mobilitate atât în spaţiu, cât şi în timp.
           Peisajul este direct perceptibil în teren (Deploux, 1972, citat de Roşu, Ungureanu, 1977, p. 81), iar prin funcţionalitatea acestuia impune mediului o anumită specificitate sau unicitate, prin îmbinarea elementelor socio-culturale şi a celor naturale.
           Peisajul geografic se extinde în toate punctele spaţiului geografic, având o extensiune mai ales în suprafaţă, dezvoltarea pe verticală fiind limitată (Ielenicz, Comănescu, 2005, p. 42), fiind impregnat de aspectele temporale, diferitele modificări dintr-un timp mai mult sau mai puţin îndepărtat punându-şi amprenta în prezent.
           Peisajul devine o realitate atât obiectivă – dată de elementele de ordin tehnic şi funcţional, dar este şi o realitate subiectivă, ca urmare a percepţiei diferite la nivel psihic a peisajului de către indivizi. Peisajul, prin caracteristicile sale, manifestă influenţe în dezvoltarea unei societăţi, respectiv a comportamentelor umane.
           Peisajul este marcat de anumite trăsături care îi oferă funcţionalitate şi rezistenţă în timp şi spaţiu (Roşu, Ungureanu, 1977 şi Ielenicz, Comănescu, 2005):

- unicitatea este dată de combinarea unor elemente diferite pe un anumit spaţiu şi intr-un anumit timp; 
- omogenitatea apare ca urmare a distribuţiei relativ uniforme a elementelor componente;
- eterogenitatea rezultă dintr-o integrare a componentelor de natură diferită;
- funcţionalitatea este asigurată de caracterul eterogen şi presupune o dezvoltare continuă a peisajelor, menţinerea stabilităţii acestuia;
- dinamica peisajului derivă din îmbinarea permanentă a elementelor componente, a transferului continuu de materie şi energie; -ierarhizarea presupune o organizare sistematică a materiei în funcţie de complexitatea acesteia;
- autoreglarea defineşte procesul prin care peisajul îşi asigură o stabilitate interioară, un echilibru dinamic între influenţele exerioare şi structura sa interioară;
- fizionomia este cea prin care se afirmă un peisaj şi depinde de dominanţa anumitor elemente componente;
- caracterul istoric subliniază evoluţia în timp a peisajului;
- caracterul informaţional derivă din faptul că peisajul este un sistem deschis, acesta comunicând în permanenţă cu exteriorul;

           Diversitatea peisajelor la suprafaţa terestră este dată de heterogenitatea acestora ca urmare a distribuirii inegale a elementelor abiotice şi a celor biotice. O astfel de clasificare reprezentativă este cea formulată de Mac (2000).
           Prin urmare, după aspectele reliefului pot exista: peisaje de munte, de deal, de podiş, de câmpie, deltaic, etc. Vegetaţia poate determina un peisaj de pădure, sau de stepă, de silvostepă, de tundră, etc, apa diversifică peisajele în: peisaje marine, lacustre, litorale, glaciare, etc.
           Un rol important în impunerea peisajelor îl are activitatea umană care dă peisaje agricole, peisaje industriale, peisaje urbane, peisaje rurale, peisaje turistice, etc.
           La modul general, acestea se pot împărţi în două mari categorii: peisaje naturale (cu o intervenţie minoră a omului) şi peisaje artificiale (unde omul şi-a pus amprenta asupra elementelor naturale), peisajul urban făcând parte din această categorie.
           Ielenicz, Comănescu (2005) clasifică peisajele după dinamica acestora în:
- peisaje aflate într-un echilibru stabil (biostazie) – porţiuni din pădurea amazoniană;
- peisaje în care starea de echilibru este marcată de intervenţia antropică (rhexistazie)-zonele montane cu exploatări forestiere.
- peisaje puternic antropizate (parastazie) caracteristice celor industriale, agricole, aşezări omeneşti;

          Caracteristicile unui peisaj sunt aplicabile în funcţie de scara teritorială la care sunt raportate, putându-se aplica anumite criterii de referinţă ce induc o anumită trăsătură, unică în teritoriul respectiv Ca exemplu, putem lua peisajul montan format la rândul său din mai multe peisaje: peisajul intefluviilor, peisajul văilor, peisaj forestier, alpin, lacustru, peisaj glaciar, peisajul antropic etc.

Autor: Silvia Ghioca 
19.08.2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...