Cine își mai aduce aminte de ele? Nu se poate să nu fi jucat măcar o dată unul din aceste jocuri minunate, care ne-au făcut copilăria extraordinar de frumoasă. Scriu acest articol pentru a trezi nostalgii și pentru a le transmite cumva mai departe. Din păcate se pierd încet-încet în negura acestui prezent, când tot mai puțini copii bătătoresc maidanul.
Dar poate voi trezi amintiri vii în sufletul părinților, iar aceștia își vor învăța micuții jocurile copilăriei lor. Unele au mai mult de 100 de ani (aș spune chiar câteva sute de ani) și sunt bine întipărite în ființa noastră națională. Le voi explica și interpreta mai departe așa cum le-am cunoscut eu în propria mea copilărie.
Jocurile primei copilării
Analizându-le la modul general, un aspect semnificativ mi-a sărit în ochi. Aproape de fiecare dată rolul de „victimă” este preferat de copii în defavoarea rolului de „călău”. Toți voiam să fim alergați la Leapșa, nu să alergăm noi pe ceilalți. Toți voiam să fim căutați la De-a v-ați ascunselea nu să-i căutăm noi pe ceilalți. Toți voiam să fim căutați la Baba Oarba, niciunul nu voia să fie baba oarbă... Jocurile pe calculator întorc radical acest raport, eroii fiind cei care împușcă, omoară, fac level etc.
Rațele și vânătorii. Sunt doi vânători care aruncă mingea, de la unul la celălalt, spre grupul de rațe (restul copiilor așezați între ei) în încercarea de a-i atinge și a-i elimina astfel din joc. Ultimele două rațe rămase în viață devin vânătorii la tura următoare. Un joc de amuzament, de dezvoltare a mobilității, a atenției, a colaborării și a vitezei de reacție.
Castelul se joacă la vârste mici, între 2 echipe (a câte 3-6 jucători), dar eu cred că merge foarte bine până la 13-14 ani, mai ales dacă se respectă regulile de mai jos. Se trasează un cerc cu diametrul de 2 m, în mijlocul lui fiind amplasat un castel din 9 pietre plate suprapuse. Echipa din apărare aranjează castelul astfel încât să fie cât mai greu de doborât. Scopul echipei din atac este dărâmarea acestuia, iar al celei din apărare, protejarea lui. Astfel, fiecare jucător din atac are dreptul la 2 aruncări cu mingea (șutată sau aruncată cu mâna ca la popice) de la o distanță prestabilită (5-10 m).
Dacă prin acest șut dărâmă toate pietrele, echipa din atac câștigă 1 punct. Dacă nu dărâmă nici măcar una, echipa din apărare câștigă 1 punct. Dacă dărâmă doar o parte din pietre (ceea ce se întâmplă adesea), începe distracția: cu ajutorul pietrelor dărâmate, atacanții trebuie să lovească din afara cercului restul pietrelor rămase în picioare, până cad toate. În acest timp, apărătorii trebuie să îi atingă cu mingea și să-i elimine astfel din joc (pe durata fazei respective). Punctul este câștigat de atacanți doar dacă reușesc dărâmarea castelului înainte de eliminarea tuturor coechipierilor. Dacă nu reușesc, echipa din apărare ia punctul.
Alte reguli și tactici:
- dacă atacantul este eliminat (este atins cu mingea), nu mai are voie să facă nicio mișcare prin care și-ar ajuta echipa (nu îi încurcă pe ceilalți, lasă piatra jos din mână etc).
- atacanții nu trebuie să stea cu toții grămadă în preajma castelului deoarece vor fi foarte ușor de atins.
- de asemenea, nici să stea prea departe, căci nu vor mai putea dărâma castelul.
- atacanții pot pasa pietrele între ei pentru a dărâma restul castelului. Și apărătorii pot pasa mingea între ei pentru a le fi mai ușor să-și elimine adversarii.
- atacanții în timpul fazei de joc își pot sacrifica unii coechipieri, atrăgându-i pe apărători să se îndepărteze de castel.
- apărătorii nici ei nu trebuie să stea grămadă lângă castel, deoarece unul din atacanți se poate sacrifica, lovind mingea foarte departe. El iese astfel din joc, dar coechipierii săi au destul timp să dărâme castelul până când apărătorii recuperează mingea...
- apărătorii trebuie să aibă grijă să nu-și dărâme singuri cu mingea castelul.
- dacă cineva nu a respectat regulile de joc în mod intenționat, echipa sa pierde punctul.
Un joc foarte frumos care necesită multă inteligență și tactică în echipă. Dar și regulile trebuie cunoscute bine! După epuizarea numărului de șuturi, atacanții și apărătorii își schimbă rolurile. Câștigă echipa care adună cele mai multe puncte.
Baba Oarba se joacă într-un spațiu foarte restrâns și bine delimitat, de câțiva metri pătrați. Unul dintre copii este legat bine la ochi, încât se transformă într-o „babă oarbă” și încearcă să îi prindă pe ceilalți copii. Când reușește aceasta, prin pipăit și miros trebuie să-l identifice pe copil. Dacă ghicește, acela îi ia locul. Un joc foarte distractiv pentru copiii mici, se leagă primele prietenii din viață și-și dezvoltă capacitatea de a folosi auzul, simțul tactil, mirosul, intuiția…
De-a mama și de-a tata este tot un joc al primilor ani când fetița (mama) face mâncare pentru soț și pentru copii (păpușile) și-și așteaptă bărbatul (băiețelul) să vină de la serviciu cu banul gros la el (fâșii de ziar). Se așază la masă, povestesc ca niște oameni mari și se termină joaca. Pe vremea noastră băiatul încerca totuși la sfârșit să îi fure un pupat pe obraz, dar nu prea reușea…
Alunelul. Un fel de horă pentru copiii de grădiniță. Se cântă așa:
Alunelu alunelu hai la joc
Să ne fie, să ne fie cu noroc.
Refren:
Cine-n horă o sa joace
Mare, mare se va face
Cine n-o juca de fel
Să rămână mititel.
Alunelu alunelu hai la joc
Să ne fie, să ne fie cu noroc.
Casă din pături, nailoane, copăi… Rezultă o adevărată ”casă în casă”…
Roaba spunem când unul îl ține pe altul de picioare, acesta trebuind să meargă în mâini… Scopul este doar să te amuzi. Un joc de dezvoltare a mobilității, a articulațiilor, a musculaturii…
Căluții (Cal și călăreț) se joacă pe echipe de câte doi, unul ținând în cârcă pe celălalt. Călăreții se trăgeau reciproc de mâini sau de haine cu scopul de a se doborî la pământ. Caii nu intervin activ în luptă, ei doar cară călăreții. Noi jucam pe timpul pauzelor de școală. Ne strângeam mereu cel puțin 7-8 echipe și era frumos că după 5-10 minute aveai și niște câștigători. Un joc de forță, echilibru și cooperare între cal și călăreț.
Calul și căruțașul. Un copil este calul și are legat de el un ham (o sfoară). Alt copil stă în urma lui și îl ține de ham (este căruțaș). Aleargă așa amândoi prin tot satul... Dacă cel din față aleargă prea repede, călărețul este obligat să se țină după el. Dacă e calul prea puturos, călărețul îl poate mâna mai tare: Diii, căluțu’!
Păsărică, mută-ți cuibul. Se joacă mai bine când sunt mulți copii (peste 8). Fiecare stă într-un cerc (sau într-un cuib format din doi copii care se țin de mâini). Unul este în plus și stă în mijlocul tuturor. Acesta strigă la un moment dat ”Păsărică, mută-ți cuibul!” și toți (inclusiv cel din mijloc) trebuie să ocupe un alt cuib. Dacă doi aleargă spre același cuib, îl câștigă cel care ajunge primul. Cel care rămâne fără cuib iese din joc. În mijloc vine alt copil (cuibul lui fiind eliminat din joc). Acesta strigă ”Păsărică, mută-ți cuibul!” și jocul continuă până rămân câștigători 3 copii.
Telefonul fără fir. Un joc de amuzament, de socializare, fără un scop competitiv. Pe vremea aceea nu existau telefoane fără fir, adică mobile. De aceea însăși denumirea jocului te ducea spre un univers ludic. Dacă le spui copiilor de azi despre telefonul fără fir, vor avea impresia că te referi la smart-phone... Copiii stau în șir unul lângă altul și, de la primul până la ultimul, se transmite din om în om un cuvânt șoptit la ureche. La sfârșit, ultimul spune cu glas tare cuvântul (în forma în care a ajuns la el), apoi îl spune și primul copil (așa cum pornise de la el). Cu cât cele două variante diferă mai mult, cu atât copiii se amuză mai tare... Bineînțeles, fiecare copil trebuie să șoptească cuvântul la urechea colegului o singură dată, chiar dacă acela a înțeles sau nu.
Mima. Un joc potrivit chiar până în anii studenției. Sunt două echipe. Prima se gândește la un cuvânt/ un obiect etc. pe care îl dau de mimat unuia dintre membrii echipei adverse. Acesta va trebui să îl mimeze într-un anumit interval de timp, iar propria sa echipă trebuie să-l ghicească. Nu are voie să vorbească sau să scrie, ci doar să ofere diverse indicii. Coechipierii săi îi pot adresa o mulțime de întrebări, așa încât, din aproape în aproape, să-l nimerească într-un final. Dacă vor reuși, vor câștiga 1 punct. Dacă nu, câștigă echipa care a dat cuvântul. După aceea rolurile se schimbă, fiind mim unul din cealaltă echipă.
Plasă, piatră, foarfecă. Un joc banal dar simpatic. Palma deschisă înseamnă plasă, pumnul înseamnă piatră și două degete înseamnă foarfecă. Plasa prinde piatra, piatra sparge foarfeca, foarfeca taie plasa. Cei doi copii numără până la 3 după care arată unul din aceste semne. Câștigă cel care arată semnul mai puternic.
Lupta cu degetele mari. Jocul acesta nu avea o denumire. Cei doi copii își țin mâinile (drepte sau stângi) prinse într-un pumn comun, astfel încât degetele mari le rămân libere. Fiecare încearcă să-i prinde degetul celuilalt...
Cine sunt eu? Se joacă într-un grup mai mare de copii. Unul este întors cu spatele și este întrebat de oricine din mulțime ”Cine sunt eu?”. Scopul lui este să răspundă corect, dar partea amuzantă intervine când fiecare își modifică vocea (mai pițigăiată, mai groasă)... Dacă ghicește cine l-a întrebat, acela îi va lua locul. Dacă nu ghicește, acela îi va da o poruncă, ceva ușor și rapid de îndeplinit pentru ca jocul să meargă iute mai departe.
Bâza. Ceva asemănător cu precedentul, dar mai dureros. Unul stă cu spatele sau cu ochii acoperiți și trebuie să ghicească cine i-a dat o palmă peste ceafă (sau peste propria palmă). Dacă l-a ghicit, acela îi va lua locul.
Friptea. Se joacă între mai mulți copii așezați în cerc. Fiecare ține în palma dreaptă palma stângă a celui de lângă el, plesnindu-i-o cu mâna cealaltă. Cine nu mai suportă chinul părăsește jocul. Câștigă cel care rămâne până la „ultima picătură de sânge”. Se joacă în sens invers acelor de ceasornic.
Fotbal cu bidonul. Cine nu are minge improvizează...
Pititea (De-a v-ați ascunselea, Ascunsa). Unul din cele mai spectaculoase jocuri. La început copiii stau în cerc și se face o numărătoare pentru a fi ales unul dintre ei (numărătorile se folosesc și la alte jocuri):
An-tan-tichitan
Sever-căpitan,
Andalache-bumbalache
Glonț!
An-tan-te
Di-ze ma-ne pe
Di-ze ma-ne compane
An-tan-te.
Ala-bala, portocala
Ieși, bădiță, la portiță
Că te-așteaptă Talion
Talion, fecior de domn,
Cu căruța satului,
Cu caii împăratului,
Cu biciul cumnatului.
Clanț, zbanț, dorobanț,
Cioc, boc, treci la loc
Pe vârful Mitropoliei
Stă un magaruș și scrie:
A, E, I, O, U
Măgărușul ești chiar tu!
An-tan-tichi-tan
Muțunache căpitan
Ene-bene bombardează,
Glonțul vâjâie și zboară,
Dumneata să ieși afară!
Oan-ciu-fri
Pamela vrea copii
Dar Bobby nu o lasă
Că este prea frumoasă!
Terente și Didina
Se plimbă cu mașina
La fiecare stop
Beau câte-un sirop!
Una mia suta lei
Ia te rog pe cine vrei
Din grămada cu purcei
A lui Moş Andrei!
Dacă n-ai pe cine,
Ia-mă chiar pe mine!
Unu, doi, trei, patru
Vine pintenatu’,
Cinci, şase, şapte, opt
Plouă peste tot.
Nouă, zece
Leopardul trece.
Trece şi-o famfară,
Tu să ieşi afară!
Unu, doi, trei, patru, cinci
Hai să desenăm arici,
Şase, şapte,
Dă-te-n spate,
Opt, nouă, zece
Toţi ţiganii să se-nece,
Numai unul să rămâie,
Să se facă praf tămâie.
Şade Turcu pe saltea,
Porunceşteşte o cafea,
Când se uită în caimac,
Hopa, cade un gândac!
Când pisica nu-i acasă,
Şoarecii joacă pe masă.
Când pisica e la munte,
Şoarecii joacă pe frunte.
Din oceanul Pacific
A ieșit un peşte mic
Şi pe coada lui scria:
Ieşi afară dum-nea-ta!
Pace, pace
Între două dobitoace;
Dobitoaca cea mai mare
Are pene pe spinare,
Dobitoaca cea mai mică
Are pene pe burtică.
Ini-mini-mani-mor,
Ţine-un peşte pe picior!
Dacă peştele oftează,
Ieşi afară şi dansează!
Tom şi Jery
Cheamă pompierii,
U-iu-iu,
Ieşi afară tu!
Un pitic atât de mic
Face baie-ntr-un ibric.
Pe săpun a’lunecat
Şi piticul s-a-necat.
Într-o călimară
Este o cerneală.
Ce culoare este
În călimara mea?
Pe onoarea ta!
Cireşica are mere,
Cireşel vine şi cere,
Cireşica nu se-ndură,
Cireşel vine şi fură.
Câte mere a furat Cireşel?
Cel la care se oprește numărătoarea spune un număr și apoi se continua numărătoarea până la numărul respectiv: 1-2-3-4-5. Copilul la care se ajunge iese din joc.
Pe capetele noastre trece un tramvai
În ce direcţie merge acest tramvai?
Cel la care se opreşte numărătoarea tebuie să zică un oraş, de exemplu Braşov şi se numără: B-R-A-Ş-O-V. Copilul la care se termină cuvântul iese din joc.
După ce se alege un copil, acesta se pune cu fața la perete și numără până la 500 sau 1000: ”10, 20, 30…80, 90, sutaaa, 10, 20… două suteee… Cine nu-i gata, îl iau cu lopataaa”. Între timp ceilalți se ascund care încotro. Căutătorul pornește pe urmele lor. Când l-a văzut pe unul, aleargă repede la casă, unde „îl scuipă”, precizând și locul unde se afla: „Ptiu, Adi după magaziiin!” Adi poate să alerge mai repede decât el și să ajungă primul: „Ptiu mineeee!” Bineînțeles, poate să se scuipe fără măcar să fi fost văzut de cel care caută. Ultimul poate să scape turma, „Ptiu mine și toată turma!”, motiv pentru care la jocul următor același copil se pune. Dacă ultimul nu scapă turma, se pune primul eliminat la jocul anterior. Unii căutători nu prea se îndepărtează de casă, de frică să nu-i rateze pe toți. Atunci copiii ascunși strigă: „Plimbă ursuuuu’!”
Alergatea pe echipe prin tot orașul/satul (variante: Hoții și vardiștii, Uliii și porumbeii). Se joacă pe un spațiu foarte extins (dar fără a-l depăși), între două echipe. Unii trebuie să îi prindă pe ceilalți (sau să-i atingă) într-un timp cât mai scurt. Nu există casă pentru odihnă, nu e voie să se intre în anumite locuri (curțile oamenilor, acasă etc.). Jocul dezvoltă pe lângă condiția fizică și simțul de orientare în oraș, cooperarea, strategia (mânarea adversarilor spre fundături). Cel prins iese din joc. Rolurile se inversează după ce sunt prinși toți. Câștigă echipa care și-a capturat adversarii într-un timp mai scurt.
Alergatea pe un spațiu restrâns, (Leapșa, Prinsa, Atinsa). Se poate juca pe echipe ca precedentul, cu mențiunea că există o casă, la care se poate apela din când în când pentru odihnă. Dar se poate juca și unul contra toți: unul îi aleargă pe ceilalți, iar dacă îl atinge pe altul, acela îi ia locul. De multe ori aceasta se petrece într-o succesiune foarte rapidă. Într-o altă variantă se poate juca pe domenii (țări, capitale, flori, nume, artiști etc.). Când obosești spui o țară, înțepenești în poziția respectivă și nu mai poți fi prins. Poți fi înviat (deblocat) doar prin atingere de către alt coleg.
Lapte gros. Se face o grămadă mare de copii (scopul este să reziste în picioare cât mai mult timp), fiecare sărind peste ceilalți și strigând „Lapre gros!”. Dacă se dărâmă, în cădere exclamă toți „Ăăăăăăăăă!”. Denumirea jocului este evidentă. Fiecare vrea să îngroașe grămada, astfel încât să „nu curgă” (să nu se dărâme), la fel ca laptele gros.
Se poate juca pe echipe. Prima echipă alcătuiește suportul, iar membrii celei de-a doua le sar în cârcă. Echipa suport trebuie să reziste eroic în picioare până la ultimul săritor advers, ceea ce este tot mai greu deoarece se îngreunează mult sarcina. Scopul celor „din atac” este să execute sărituri regulamentare (pe centrul grămezii), dar prin care să le „rupă cocoașa” celor din suport, astfel încât să cedeze și să se dărâme. Grămada este susținută și echilibrată de un jucător care stă cu fața la ceilalți, protejându-le capetele să nu se lovească de gard.
S-a na e Căprița (S-a înnoit căprița, sau mai simplu Căprița). Alt joc foarte amuzant! Un copil stă aplecat (căprița), iar ceilalți sar peste el, pe rând, strigând diverse chestii. La prima tură se strigă „S-a na e Căprița!” - săritură normală, cu palmele sprijinite pe spinarea căpriței. La următoarele ture începe distrația:
- Furculițele! Săritorii se sprijină de cârca chinuitului doar în vârful degetelor.
- Ciocanele! În timpul săriturii, căprița este lovită ușor cu pumnii pe spate.
- Butoiașele! Cel care sare se așază după aceea lângă căpriță ca două butoiașe. Apoi vine al treilea, al patrulea, șirul se face tot mai lung. Pentru ultimul va fi foarte greu să sară peste toți...
- Nisipurile mișcătoare (sau butoiașele mișcătoare)! La fel ca la anteriorul, cu diferența că butoiașele se leagănă, făcând și mai dificilă săritura.
- Ce fac eu să facă toți! Toți trebuie să-l urmeze fidel pe primul și să facă exact ca el într-o scurtă demonstrație de 1 minut: aleargă, se cațără, se scălâmbăie etc.
Căprița poate scăpa de chinuri (altul luându-i locul) în trei situații:
1. când unul dintre copii trece din greșeală prin fața sa, iar ea îl împunge cu coarnele (cu degetele ținute la tâmple).
2. Când unul dintre copii greșește săritura și cade (trebuie să aterizeze întotdeauna în picioare). Pentru aceasta din urmă, de la a doua tură încolo, căprița are voie să se lase brusc în jos (chiar în timpul săriturii, pentru a crea dificultăți).
3. Dacă nu îndeplinește cerințele (nu realizează o săritură completă la butoiașe, nu face exact ca primul la „Ce fac eu să facă toți” etc.).
Țară, țară, vrem ostași. Sunt două echipe așezate față-n față. Copiii se țin de mâini. Unii strigă: „Țară, țară, vrem ostași!” Iar ceilalți întreabă: „Pe cine?” „Pe Andrei” li se răspunde. Atunci Andrei aleargă vijelios cu scopul de a rupe una dintre legăturile de mâini adverse. Dacă nu reușește, rămâne acolo. Dacă reușește, se întoarce în echipa sa împreună cu alt copil pe care îl alege el. După aceea rolurile se schimbă. Câștigă echipa care se înmulțește. Analizând puțin acest joc, am ajuns la concluzia că are o vechime foarte mare. Să explicăm semnificația și originea lui!
Echipa care cere impetuos „Țară, țară, vrem ostași!” sunt ofițerii și soldații fostelor armate imperiale (sau naționale), care aveau misiunea ingrată de a umbla prin sate după feciori, pe care să îi ia la oaste. Acesta era momentul multor drame sufletești; pentru nimeni nu era o plăcere să plece câțiva ani de acasă, fără să știe dacă se mai întoarce, lăsându-și pământul și mai ales logodnica. Îl luau cu forța, cu arcanul ca pe vite (de aici expresia „a fi luat cu arcanul”).
Echipa care întreabă „Pe cine?” întruchipează satul românesc. Nimeni nu era bucuros de acest moment, cu atât mai puțin feciorul Andrei, care ca un turbat aleargă să rupă rândurile ostașilor și să se întoarcă în familia lui. Dar nu oricum, ci capturând și un adversar. Căci acel adversar capturat este tot vreun fiu de țăran, nimerit în armată mai demult și înrădăcinat cu de-a sila în ea. În adâncul lui și-ar dori să revină la glie, dar un dezertor cunoaște doar glonțul în tâmplă. Dacă Andrei l-a luat, la început are remușcări, după care se reintegrează în lumea satului.
Când rolurile se schimbă, strigă și satul „Țară, țară, vrem ostași!”, adică ne vrem feciorii înapoi acasă... Soldatul numit nu vrea să se întoarcă, de frica consecințelor dezertării. Aleargă astfel și el ca un turbat să rupă rândurile adverse...
Dramele acestea nu puteau trece neobservate de frații mai mici, care în sensibilitatea lor au inventat minunatul joc „Țară, țară, vrem ostași”. Se pare că jocuri asemănătoare există și la alte popoare. Și la ei tinerii erau luați la oaste cu forța...
Alimentara. Este un joc de dezvoltare a culturii generale și a condiției fizice în același timp. O pereche de copii se gândește la un cuvânt din domeniile: țări, capitale, filme, cărți, artiști, scriitori, flori, nume de persoane etc. Ceilalți copii stau aliniați în spatele startului, iar cei doi la cca 3 m în fața lor. Aceștia din urmă spun domeniul, prima și ultima literă: „Țară: A ... a”. Dacă ceata nimerește cuvântul, o ia la fugă după ei și trebuie să îi atingă pe o distanță în linie dreaptă de cca 20 - 30 m. Au la dispoziție 5 încercări pentru a nimeri cuvântul. Dacă și le epuizează, se alege alt cuvânt. Dacă unul dintre cei doi este atins, cel care l-a atins îi ia locul. Dacă ceata nu știe cuvântul, poate solicita prima silabă (Al-...), dar în timp ce li se comunică prima silabă, cei doi din față fac o săritură înainte (își iau avans). La a doua silabă (Al-ba...) încă o săritură și tot așa. Dacă cei doi ajung să spună întreg cuvântul (Al-ba-ni-a), o iau la sănătoasa...
Călcatea. Asemănător cu Friptea, cu diferența că se folosesc picioarele și nu există doar un singur sens de joc. Scopul este să-i calci pe ceilalți pe laba piciorului (și să îi elimini astfel din joc). Regulile sunt următoarele: Într-o primă fază copiii stau în cerc, la distanță de un pas unul de altul. De obicei aranjarea aceasta se obține după ce copiii stau cu vârful picioarelor lipite și se retrag un pas înapoi.
Primul dintre copii are dreptul la o singură mișcare rapidă (sau săritură) asupra oricăruia dintre ceilalți copii. De obicei sunt atacați vecinii, însă pot fi țintiți și alții mai depărtați dar mai neatenți. Cel vizat are dreptul la o singură mișcare de retragere (de apărare a piciorului). Și atacantul și atacatul (dacă a reușit să se ferească) sunt obligați să înghețe în poziția de după atac, deci nu se vor mai mișca până când le vine din nou rândul. După ca a atacat primul, atacă apoi al doilea, al treilea și tot așa (întotdeauna pe rând, dar se pot succeda foarte repede pentru a se surprinde reciproc).
Jocul este foarte amuzant și dezvoltă atenția distributivă, intuiția, viteza de reacție, strategia (te prefaci că îl ataci pe unul, dar îl ataci pe altul; sau te prefaci că îi ataci piciorul drept și-l calci pe stângul, sau când te retragi în timpul unui atac ai grijă să te poziționezi perfect pentru atacul tău etc.).
Ali. Un joc destul de interesant, chiar dacă pare cam înjositor. Un copil ales la numărătoare este Ali și stă într-un cerculeț de 1 m, pe care îl folosește ca loc de odihnă (casă). Când iese din el anunță strigând „Ali!” (sau „Ali, Ali!”) și țopăie într-un picior, încercând să dea o palmă peste ceafă oricăruia dintre ceilalți copii. Cel lovit îi va lua locul și va deveni el Ali. Ceilalți copii aleargă normal, dar pot fi prinși, deoarece se joacă într-un spațiu relativ restrâns. Aceștia nu doar aleargă, ci au și dreptul de a-l lovi pe Ali cu șutul în fund (doar în afara casei). Aici este tot farmecul. Oricine vrea să se simtă bine dându-i un șut în fund, dar prin asta riscă să își ia o palmă peste ceafă. Dacă Ali obosește, este neatent sau se dezechilibrează și pune ambele picioare pe sol, atunci începe asaltul șuturilor în fund (el nemaiavând dreptul să dea palme). Pentru a se apăra va fugi în disperare spre casă...
Eu aș spune că acest joc este vechi de pe vremea otomanilor. Ali este nume arab și turcesc. Este un soldat otoman capturat după o bătălie și plimbat pe ulițele vreunui sat sau ale unei cetăți, unde își lua șuturi în fund de la românași. Țopăie într-un picior ca un simbol al restricțiilor de mișcare date de legătura de lanțuri...
De ce turcul dă palme iar românii dau șuturi în fund? Simplu. În mod normal, din punct de vedere fizic, o palmă ustură mai tare decât un șut în fund. Dar sufletește, un șut în fund este mult mai umilitor. Palmele reprezintă asuprirea, tributul, durerea, stăpânirea turcească. Șutul în fund reprezintă „răzbunarea”. Fiind un popor blând, românii nu se răzbună cu aceeași monedă, cu aceeași usturime, ci vor doar să-l smerească pe otoman. Asta-i adevărata umilință: să ai ditamai imperiul și să-ți iei șuturi în fund de la niște ciobănași...
Aruncatul cu pietre (distrugerea clădirilor vechi). Cât de tare arunci piatra asta? Dar tu cât de sus o arunci? Ce zici, pot să arunc piatra asta până la copacul ăla? Mai țineți minte astfel de discuții? Dar broscuța ați reușit să faceți? Se aruncă piatra razant, paralel cu suprafața unui lac. Când atinge apa, este respinsă înapoi în aer în loc să se scufunde. Se produc mai multe „salturi de broscuță”, cu cât mai multe, cu atât ești mai șmecher. O altă distracție a copilăriei anilor `90 era asaltul cu pietre asupra geamurilor clădirilor părăsite (barăci, foste fabrici, case etc.), care înainte de '89 erau în floare, iar după au ajuns fantome... Tot din barăcile părăsite procuram cu „echipament de protecție” specific inconștienței copilăriei (hârtii, sticle, cartoane): mercur, carbid, plumb și alte substanțe extrem de toxice, pe care copiii din ziua de azi le-au văzut doar în filmele documentare (și bine că le-au făzut doar acolo!).
Bomba și tunul cu carbid. Carbidul conține calciu și carbon (carbură de calciu) și face reacție foarte efervescentă (chiar explozivă) cu apa. Înveleai carbidul cu un material și-l puneai într-o băltoacă. La umezează făcea reacție și materialul respectiv plesnea de mama focului. Asta era bomba. Tunul cu carbid se face cu ajutorul unei țevi în care se bagă carbid. Încălzindu-l cu o flacără va produce o explozie spectaculoasă în noaptea de revelion...
Sticluța cu otravă. Fiecare copil se ține de câte un deget al șefului. Acesta spune diverse formule: „sticluța cu apă”, „sticluța cu suc” etc. La auzul cuvintelor „sticluța cu otravă”, copiii o iau la sănătoasa, iar șeful trebuie să îi atingă. Cel atins împietrește și poate reveni la viață doar dacă altul trece pe sub picioarele lui. Jocul se termină când sunt prinși toți.
Ursul doarme și visează. Un copil stă pe șezut cu mâinile la ochi (ursul) iar ceilalți se rotesc în cerc în jurul lui cântând:
Ursul doarme și visează
Că papucii lui dansează.
Ce să-i dăm noi de mâncare?
Lapte dulce, o cafea
Să se-așeze unde-o vrea.
(Cântecul are și alte variante)
Apoi se ridică, merge cu mâinile la ochi și se așază pe cineva la întâmplare. Trebuie să-i ghicească numele. Acela îi va lua locul.
Construcții din nisip. Jocul preferat la mare, la ștrand, la gârlă, la lac etc. Pot fi modelate castele, mașini, crocodili, case cu garaj pentru jucării, piscine, diguri de protecție contra valurilor etc. Ce nu făceam din nisip...
1, 2, 3, la perete stai (1, 2, 3, la perete stop). Un copil stă cu fața la perete și spune „1, 2, 3, la perete stai!”, timp în care ceilalți copii, aflați inițial în spatele lui la o distanță de 10 m, încearcă să se apropie de perete. Când termină de rostit cuvintele acestea, se întoarce brusc, cei observați în mișcare fiind întorși la linia de start: „Te-ai mișcaaaat!”. Câștigă cel care ajunge primul la perete.
Încetul cu încetul se fabrică oțetul. Exact ca precedentul cu diferența că spui „Încetul cu încetul se fabrică oțetul”, în loc de „1, 2, 3, la perete stai”.
Verde stop. Un joc de o sensibilitate aparte, uitat de copiii de azi tot mai depărtați de natură și tot mai cufundați în lumea virtuală a calculatorului. Practic trebuie să ai tot timpul la tine (la școală, la joacă, pe stradă) ceva verde natural: o frunză sau un fir de iarbă. Dacă alt copil îți spune „Verde stop!”, te somează să faci demonstrația că și tu ai ceva verde la tine, în vreun buzunar sau în penar. Dacă nu ai, scazi în ochii lui, deoarece nu ești vigilent. Pentru noi asta însemna „verdele”. Astăzi are alte conotații...
Roșu. Tot așa, când trecea o mașină de pompieri sau o ambulanță cu sirena pornită, toți copiii de pe stradă strigau „Roșuuuu!” Trebuia să pui repede mâna pe orice avea culoarea roșie. Era un joc prin care conștientizai importanța acestor echipaje, te responsabilizai oarecum și chiar înțelegeai posibilele drame prin care treceau oamenii în așteptarea salvatorilor... Cred că era tare interesant pentru un șofer de ambulanță din acele vremuri să treacă printre cârduri de copii, toți arătându-i ceva roșu: o haină, o jucărie, o hârtie roșie etc. Astăzi echipajele trec, iar copiii sunt indiferenți...
A fost taică-tău în război/ armată? Este un dialog între doi copii și se joacă folosind un fir de iarbă din acelea asemănătoare cu spicul de grâu, sau folosind chiar un spic de grâu:
- A fost taică-tău în război (armată)? Întreabă primul.
- Da, i se răspunde.
- Ia să vedem dacă și-a pierdut capul... și dă un bobârnac spicului. Dacă se rupe înseamnă că și-a pierdut capul. Toți trișam, rupându-l în două înainte și așezând jumătățile una într-alta doar de formă...
Podul de piatră. Cel mai frumos joc de grădiniță, la care participă cu bucurie toți copiii. Are puterea de a șterge orice neînțelegere și de a închega noi prietenii. Ai ocazia chiar să dai mâna cu „prima dragoste”. Copiii sunt grupați în perechi și stau în șir, ținându-se de mâini sub forma unui pod sau a unui tunel. Prima pereche trece pe sub pod, de la un capăt la celălalt, unde se așază în aceeași poziție. Apoi vine a doua pereche și tot așa, podul migrând tot timpul în sensul respectiv. În tot acest timp se cântă:
Podul de piatră s-a dărâmat
A venit apa și l-a luat.
Vom face altul pe râu în jos,
Altul mai trainic și mai frumos.
Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen. Un copil stă în centru și dansează (se leagănă), iar ceilalți stau jos, în cerc în jurul lui și cântă:
Un elefant se legăna
Pe o pânză de păianjen
Și pentru că nu se rupea
A mai chemat un elefant.
Doi!
Cel din mijloc cheamă încă un copil. Amândoi se țin de mână și dansează. Se cântă din nou. Cei doi devin trei, apoi patru și tot așa până la ultimul, când se cântă:
Zece elefanți (sau câți or fi) se legănau
Pe o pânză de păianjen.
Și pentru că pânza s-a rupt
Toți elefanții au căzut.
Și cad toți și se amuză de zor. E un joc prin care se dezvoltă imaginația și sensibilitatea (cum să se legene elefanții pe o pânză de păianjen?!), îmbunătățește urechea muzicală și leagă prietenii. Dacă cel din centru te alegea, deveneai prieten cu el pe viață...
Omul negru a sosit. Participanții la joc se numără și se va alege cine este primul „Om Negru”. Omul Negru își alege un ajutor dintre ceilalti jucători. Omul Negru, împreună cu ajutorul, se vor îndepărta de restul grupului de jucători și vor alege un număr de la 1 la 10. Omul Negru va rămâne pe loc, iar ajutorul se va întoarce la rerstul jucătorilor. Jucătorii, în afară de Omul Negru, se vor ține de mână într-un cerc și vor cânta:
Ora 1 a sosit, Omul Negru n-a venit.
Ora 2 a sosit, Omul Negru n-a venit,
……………………………………
Vor continua să cânte până când ajung la ora stabilită de Omul Negru. Cand ajung la acea oră, ajutorul va cânta: „Ora X a sosit, Omul Negru a venit!” Jucătorii, inclusiv ajutorul, vor trebui să fugă să nu fie prinși de Omul Negru. Cel care va fi prins primul, va deveni Omul Negru și jocul se va relua.
Fazan. Primul copil spune un cuvânt, ultimele două litere ale acestuia fiind la începutul cuvântului spus de următorul copil și tot așa. De ex: marinar, argintiu, iubitor etc. Cel care nu știe un cuvânt, sau se gândește prea mult, iese din joc.
Mațele încurcate. Copiii stau în cerc ținându-se de mâini. Păstrând tot timpul legătura mâinilor, se încurcă singuri: unul trece printre alții, se bagă pe sub picioarele altuia etc. până când fostul cerc ordonat devine un morman încâlcit. Un alt copil, care n-a observat procesul, are rolul de a descurca ghemul de copii.
Împărate luminate, cât e ceasul? Un copil este împăratul și stă așezat pe un tron (pe niște trepte). Ceilalți stau aliniați la vreo 7 m de el. Fiecare îl întreabă: „Împărate luminate, cât e ceasul în cetate?” Împăratul le răspunde câți pași să facă:
- un pas de furnică (pășești punând piciorul lipit de celălalt);
- un pas de mămăligă (faci o săritură pe vine, ca o pleașcă, sau în alte variante te rotești pe loc);
- un pas de pitic (faci un pas stând pe vine);
- un pas de uriaș (faci pasul cât de mare poți);
Putea să spună oricâți pași, inclusiv înapoi, dar scopul lui era să nu creeze diferențe mari între supuși: 1 pas de uriaș, 6 pași de furnică, 2 pași de mămăligă, 3 pași de pitic... Cel care ajungea primul la împărat îi lua locul.
Cel mai bine se joacă dacă împăratul stă cu spatele pentru a nu-i favoriza pe unii și pentru a nu vedea fiecare cât mai are de parcurs. Copiii își pot schimba vocile pentru a nu fi recunoscuți.
Frunza. Se joacă între două echipe. Se desenează pe asfalt sau pe pământ un teren simetric cu două diviziuni (două case), două culoare de acces și 4 găluști (zone de odihnă, care oferă imunitate jucătorilor). Fiecare casă are într-un colț o zonă verde (frunza). Scopul jocului este ca cel puțin un jucător să ajungă în casa adversă și să calce frunza. Nu este voie să calci liniile careului și nici să treci peste ele, cel ce greșește fiind eliminat. Ai voie să tragi și să împingi adversarii, determinându-i să calce liniile sau să iasă din spațiul de joc. Poți pătrunde în casa adversă doar prin culoarul de acces. Este un joc de forță, rapiditate, atenție distributivă și strategie, deoarece necesită o strânsă colaborare între coechipieri.
Țările. Se desenează cu creta un cerc mare, în care pot încăpea toți jucătorii. Fiecare are o secțiune din cerc în care scrie numele unei țări. Unul dintre ei, ales la numărătoare, aruncă mingea cât mai sus, așa încât să cadă tot în cerc strigând: „Să tragă mâța de coadă și șoarecele de urechi țara...!” și rostește numele unei țări. Sau „Să vină, să vină la război, să lupte cu turcii alături de noi...” și zice o țară. Toți copiii o iau la fugă, mai puțin cel cu țara aleasă, care trebuie să prindă mingea. Când a prins-o strigă „Stop” iar ceilalți trebuie să se oprească. Apoi alege un copil, face trei pași spre el și aruncă mingea încercând să-l lovească. Dacă îl atinge, are dreptul să îi ia o bucată (cam o treime) din țară. Dacă nu îl atinge, respectivul îi ia lui o parte din țară. Jocul se reia, cel care aruncă mingea în sus fiind cel țintit la runda precedentă. Câștigă cel care cucerește țările tuturor.
Gropița (Rișca). Un joc interesant, în diverse variante. Se poate juca ori cu bile, ori cu pietricele, ori cu monede. Scopul este introducerea acestor obiecte într-o gropiță săpată în pâmânt. Alte reguli nu mai știu pentru că nu prea l-am jucat.
Liniuța. Copiii aruncă fiecare câte o monedă (de aceeași valoare) spre o linie, de la o distanță de 3-5 m. Cel a cărui monedă este cea mai aproape de linie le câștigă pe toate celelalte. În timpul aruncării ai voie să lovești moneda adversaului pentru a o expedia de lângă linie.
Perețel cu monede. Aceleași reguli ca la precedentul cu diferența că se aruncă la un perete. Dacă moneda este aruncată atât de bine încât rămâne rezemată de perete, spunem că a făcut „oglindă”, iar marele maestru primește toate laudele, bineînțeles.
Fotbal de masă. Se joacă în 2 pe o masă sau un teren special confecționat, fiecare copil având 3 monede sau nasturi. Avansează spre terenul advers lovind cu bobârnacul una din monede astfel încât să treacă printre celelalte două. Mișcarea se repetă până se ajunge în careul advers de unde se șutează în poartă și se dă gol. Piesele adverse pot consitui o piedică în calea avansării. Poate lovi cu propriile piese pe cele adverse ca să le întoarcă din drum, dar doar dacă respectă regula „propria piesă lovită să treacă obligatoriu printre celelalte două”. Dacă nu reușește aceasta sau dacă dă oricare piesă în out, rândul la mutare îi revine adversarului.
Fotbal cu nasturi. Se joacă pe o planșă sau direct pe masă, între doi jucători, fiecare având o întreagă echipă de nasturi. Cu ajutorul acestora trebuie șutată o minge (o biluță din hârtie sau plastic) spre poarta adversă pentru a da gol.
Statuile (Statuetele). Un joc de autocontrol, de răbdare, de stăpânire a propriilor reacții și instincte (adică exact ceea ce nu prea au copiii în general). Este deci extrem de educativ. Jucat mai mult timp poate clădi adevărate caractere puternice. Nu are anumite reguli. Ideea de bază este aceea că trebuie să reziști cât mai mult într-o poziție nemișcată. Se poate juca pe echipe, acestea stând față în față, iar un jucător de la fiecare echipă încearcă să-i facă pe adversari să se miște sau să zâmbească, dar fără să îi atingă. În altă variantă se poate juca pe muzică (Statuile muzicale). Copiii dansează, iar în momentul în care se oprește muzica, toți trebuie să înghețe exact în poziția în care i-a găsit. Un alt copil începe să spună glume sau să le distragă atenția în încercarea de a-i mișca. Cei care se mișcă atunci când nu trebuie ies din joc. Câștigă cel care rămâne în joc până la final.
Scaunele muzicale. Se dansează pe o melodie care se oprește brusc. În acel moment toți copiii trebuie să se așeze pe câte un scaun. Acestea sunt întotdeauna cu unul mai puține decât numărul copiilor. Cel care rămâne în picioare trebuie să interpreteze el un cântecel la jocul următor. Când se oprește din cântat, toți copiii, inclusiv el, se grăbesc să se așeze...
Flori, fete, filme sau băieți. Se face o numărătoare pentru a se alege doi jucători. Aceștia se vor retrage deoparte si, fără ca ceilalți să îi audă, vor alege o cifră (de la 0 la 10). Cei doi se întorc la grup, iar ceilalți jucători, pe rând, trebuie să ghicească cifra. Jucătorul care nimerește cifra corectă alege o categorie din flori, fete sau băieți, filme și cântăreți. Cei doi jucători aleși la început se îndepărtează din nou de grup. În secret, vor alege două nume din categoria propusă. De exemplu, dacă domeniul ales este „flori”, cei doi pot alege „trandafir” și „panseluță” – un jucător este „trandafir” și celălalt este „panseluța”. (De obicei, fiecare își alege ce îi place mai mult). Odată ce s-au hotărât, cei doi se întorc la grup. Aceștia îl vor întreba pe jucătorul care a ales categoria ce preferă între „trandafir” și „panseluță”, dar fără ca jucătorul să își dea seama ce floare și-a ales fiecare. În funcție de alegerea făcută, să zicem „trandafir”, jucătorii își schimbă rolurile. Adică, jucătorul care a fost „trandafir” împreună cu cel care a ghicit sunt cei care se vor îndepărta de grup și care vor alege o nouă cifră. Iar cel care a fost „panseluța” se alătură grupului. Jocul continuă astfel, prin alegerea unei alte cifre și apoi a unui alt domeniu, și așa mai departe.
Adevăr sau provocare. Un joc preferat mai ales de fete. Se face o numărătoare pentru a alege un copil (spre tristețea lui). Acesta stă în fața celorlalți și trebuie să răspundă la întrebări. Dacă alege „adevăr” trebuie să răspundă corect la diverse întrebări stânjenitoare (Îți place de Adina? Când te-ai spălat ultima oară? etc.). Dacă alege „provocare” trebuie să îndeplinească o poruncă la fel de stânjenitoare (să sărute pe obraz pe cineva, să stea în mâini etc.). Un joc de socializare.
Cursa cu obstacole. Se realizează un traseu cu foarte multe sfori încâlcite. Sunt două variante de joc. 1. Câștigă cel care termină traseul primul. Copiii pornesc toți odată. 2. Câștigă cel care atinge cele mai puține sfori. În cazul acesta jucătorii vor parcurge traseul pe rând.
Elasticul. Se joacă mai ales de către fete, deoarece este un joc al eleganței, al mișcărilor grațioase. Sunt de obicei 3 jucătoare, două țin elasticul întins, iar a treia trebuie să realizeze o serie mai lungă de exerciții, de la cele mai simple la unele foarte complexe. Exercițiile implică sărituri într-unul sau ambele picioare, călcarea elasticului, prinderea acestuia cu piciorul, diverse întoarceri etc. La început elasticul este ținut cu gleznele, apoi cu gambele, apoi cu genunchii, coapsele, fundul, mijlocul, chiar și gâtul... Când greșește, una dintre celelalte două fete îi ia locul. Aici găsiți regulile complete!
Melcul. Se desenează o spirală astfel încât să rezulte un traseu ce se îndreaptă spre centru. Traseul se împarte în mai multe căsute (12-40), iar în centru se scrie „stop”. Fiecare copil va parcurge traseul dus-întors sărind într-un picior, dar fără a călca liniile. Dacă reușește aceasta își va scrie inițiala numelui într-una din căsuțe. Următorul jucător trebuie să sară peste căsuțele marcate. Jocul se termină când vor fi prea multe căsuțe marcate și nimeni nu le mai poate sări. Câștigă cel care și-a notat inițiala de cele mai multe ori.
Șotronul. Se desenează un șotron din 8-10 căsuțe așezate sub forma unei siluete umane. Primul jucător aruncă piatra în prima căsuță. Parcurge traseul dus-întors într-un picior. La dus sare peste căsuța cu piatră, iar la întors recuperează piatra și sare inclusiv în căsuța respectivă. Întoarcerea de la capul șotronului se efectuează printr-o săritură în ambele picioare, fiind oarecum prilej de odihnă. După parcurgerea completă, aruncă din nou piatra în a două căsuță. Apoi în a treia căsuță și tot așa până la ultima. Dacă greșește (nu aruncă piatra corect sau calcă liniile șotronului) atunci îi vine rândul următorului, el reluând mai târziu de unde a rămas. Câștigă cine termină primul. În altă variantă a jocului, traseul se poate parcurge dus-întors doar până la căsuța cu piatră. Iar într-alta și mai complicată, traseul trebuie parcurs lovind o piatră cu piciorul de la o căsuță la alta. De obicei se stabilește empiric un interval de timp, pentru a nu zăbovi prea mult.
Desene pe asfalt. Desenam tot timpul, dar cele de 1 iunie erau cele mai valoroase deoarece se făceau în cadrul unei întreceri cu premii. O comisie de arbitri se deplasa printre copii și nota diverse punctaje pe o foaie...
Coarda. Săriturile cu coarda sunt niște exerciții excelente de gimnastică pentru copii. Dezvoltă musculatura, sincronizarea, echilibrul și multe altele. Se poate sări singur sau în grup. Doi copii pot roti coarda peste care sar unul sau mai mulți copii. Ca și la Elasticul, și aici exercițiile devin tot mai complexe, în cazul unei greșeli venindu-i rândul următorului copil. Se poate sări în ambele picioare, într-un picior, alternând picioarele, ținând coarda cu mâinile încrucișate, trecând coarda pe sub tine de două ori în timpul unei singure sărituri etc. Numărul săriturilor se numără. Căștigă cel care efectuează cele mai multe sărituri sau cel care termină întreaga serie de exerciții (stabilite dinainte).
Țurca. Țurca este un băț scurt care trebuie lovit cât mai departe cu ajutorul unei măciuci (băț mai lung și solid, confecționată de obicei din trunchiurile de brazi aruncați la gunoi după sărbători). Se sapă o gropiță, țurca este fixată oblic în ea. Prima dată este lovită ușor cu măciuca pentru a o ridica în aer, apoi este pălită imediat pentru a o azvârli cât mai departe. Cel care o trimite la distanța cea mai mare câștigă un punct. Cine adună cele mai multe puncte câștigă meciul. Pentru regulamente și meciuri să le zicem oficiale click aici!
Oina. Nu știu dacă la noi se juca după regulile clasice. Știu că se făceau două echipe, fiecare jucător având dreptul la un număr de aruncări. Se folosea de obicei o minge de mărimea unui pumn sau puțin mai mare și multe bâte, care mai de care mai frumoase. Cel din atac arunca mingea corespunzător, iar cel din apărare trebuia să o lovească cât mai departe, astfel încât echipa sa să aibă timp să efectueze o încercuire completă a terenului, prin ștafetă (prin atingere succesivă cu mâna - din om în om). În timp ce aceștia încercuiesc terenul, atacanții recuperează mingea încercând să-l atingă pe cel aflat în alergare (pe cel la care a ajuns ștefata). Punctul este câștigat de atacanți dacă îl ating, sau de apărători dacă apucă să efectueze turul complet.
Apă apă, foc foc. Joc de grădiniță foarte amuzant. Un copil caută un obiect ascuns de ceilalți. Dacă este departe de ascunzătoare i se spune „Apă, apă”, dacă este aproape „Foc, foc”. Mai pot fi și alte indicii suplimentare. Dacă este foarte departe, i se spune „Gheață, gheață”, iar extrem de aproape „Arde, arde”.
Întâlnirile pe pătură. Sunt poate cele mai frumoase amintiri de la vârsta de sub 8 ani. Fiecare copil își aducea jucăriile de acasă, hârtii, creioane de colorat, chiar și sendvișuri, apă, suc etc. Ne așezam pe o pătură în grădina din fața blocului sau pe marginea șanțului (cei de la țară) și stăteam și ne jucam ore în șir...
Discoteca pe scara blocului. Se dădeau nu doar petreceri, ci și concerte. Primele trepte erau scena, iar spațiul de la intrare era destinat spectatorilor. La ușă putea sta chiar și un paznic, care tăia bilete de intrare (fâșii de ziar). Se cânta și se dansa de zor... Parcă și oamenii erau mai permisivi atunci, aveau reziliență la gălăgie mai mare.
Ruble. Fac parte din ultima generație care a prins jocul acesta frumos (pentru foarte puțin timp din păcate). Fiecare jucător are un bidon umplut cu nisip sau cu pietre și o colecție impresionantă de fețe de chibrituri (cărora li se spunea „ruble”). Se poate juca și pe cartonașe, abțibilduri etc. La noi în oraș se juca exclusiv pe fețe de chibrit. Fiecare avea o anumită valoare, în funcție de raritate și de frumusețe. Bineînțeles valorile erau fixate de cei mai șmecheri: asta valorează 100, asta 200, asta 1000, asta 2000 etc. Oricum cele cu mașini străine și cele cu țigări valorau cel mai mult. Se juca pe o miză fixată la început. Diverse variante ale jocului:
- la linie: câștigă miza cel care aruncă bidonul cel mai aproape de o linie, de la o distanță prestabilită. Întotdeauna aruncările se efectuau prin târâre, mișcarea fiind asemănătoare jocului de popice. Hârșâitul bidoanelor se auzea prin tot orașul. Cel care aruncă al doilea are dreptul să lovească în bidonul celuilalt pentru a-l îndepărta. Dacă se joacă pe echipe e și mai spectaculos.
- la piatră: câștigă miza cel care nimerește cu bidonul o piatră, tot așa de la o distanță oarecare.
- la ruble (la teanc): se face un teanc de ruble, iar cel care-l dărâmă le ia pe toate. Sau fiecare ia doar câte ruble a dărâmat din teanc. Varianta asta se poate juca fie doar pe teancul respectiv, fie pe teanc + miza stabilită dinainte.
- la ruble (la cerc): se desenează un cerc și în centrul lui se face un teanc cu ruble. Câte scoți din cerc în urma izbiturii atâtea câștigi.
Avioane, bărcuțe, broscuțe, moriști sau zmei din hârtie. Orașul era plin de avioane. O mizerie de nedescris, dar nouă ne plăcea la culme! Bătrânii le spuneau „porumbei”... foarte interesant cum de la o generație la alta li s-a schimbat denumirea. Explicația este simplă: când erau ei mici și făceau avioane, pe cer nu prea erau avioane, normal că le spuneau „porumbei”. Bărcuțele din hârtie pluteau mereu în cadă. Copiii de acum nu știu, dar pe vremea noastră apa de la robinet se oprea ore în șir și de aceea aveam tot timpul rezerve în cadă, pentru toaletă și igienă. Moriștile se făceau dintr-un pătrat ale cărui colțuri erau curbate spre centru și fixate cu un bold înfipt într-un băț. Când alergai pe afară aerul rotea minunăția asta. Zmeii se făceau din hârtii mari și ușoare prinse cu ață în așa fel încât se ridicau în aer în timpul alergării.
Telefonul cu pahare (sau cutii de margarină). Se folosesc două pahare de plastic de unică folosință, perforate cu un ac. Se bagă o ață pe gaură și se fixează cu un băț de chibrit. Ața sau sfoara poate fi și de 20-30 m lungime, cu condiția să fie întinsă perfect și să nu fie atinsă de alte obiecte (și nici vântul să nu bată). Când vorbești într-un pahar unda sonoră este transmisă la capătul celălalt prin firul respectiv și se aude foarte clar.
Efectul de domino. Înșiram prin toată casa cărțile din bibliotecă, una după alta, și apoi dărâmam prima carte, care o dărâma pe următoarea și tot așa... Când se termina spectacolul, puneam cărțile la loc și gata.
Ținta cu săgeți. Se confecționează dintr-o bucată de scârțâitoare desenată frumos ca o țintă. Săgețile se fac dintr-un dop de plastic, cu un ac gros fixat la un capăt (prin topire parțială la aragaz) și cu 4 aripi de hârtie la celălalt capăt pentru a-i menține echilibrul în aer (fixate de dop cu ajutorul a patru bețe de chibrit). Un fel de darts pentru săraci.
Praștia. Praștia se confecționează dintr-un elastic, cauciuc sau zgârci foarte zdravăn cu un buzunar la unul dintre capete, în care se fixează o piatră. Cu o mână se ține praștia, iar cu cealălaltă se trage buzunarul cu piatra și i se dă drumul. Poate avea sau nu un mâner din lemn sau plastic.
Iglița. Iglița sau inglița se confecționează dintr-o sârmă împletită, ca o furcuțiță cu două brațe depărtate. Capetele brațelor sunt unite cu un elastic subțire. Multe bucăți scurte de sârmă, ușor îndoite, reprezintă muniția. Noi le spuneam „capse”.
Pac-pac/Împușcatea cu cornete/Tubermanul. Celebrele țevi din plastic PVC Tuberman pot fi folosite la confecționarea unor adevărate pușcoace. Cornetele (noi le spuneam „gornete”) se pot face prin înfășurarea unor fâșii dreptunghiulare de hârtie (de obicei din caietele de școală). Se trage cu cornete prin suflarea acestora pe țeavă. Armelor folosite li se atașau mânere, ochean, se vopseau... ce să mai, rezultau adevărate opere de artă. Acestea ar putea fi clasificate astfel:
- țeavă: când se folosea o singură țeavă simplă (dar lungă).
- pistol: când se folosea o țeavă scurtă cu mâner.
- pușcă: când se folosea o țeavă lungă cu mâner.
- pușcoci: când se foloseau 2-5 țevi lipite una de alta cu scoci.
- agheu: când se foloseau 5-20 țevi lipite una de alta (arme-monstru, folosite de cei mai „fanatici” dintre copii).
Se joacă pe echipe, de obicei prin tot orașul. Cel împușcat iese din joc. Sau, pentru mai multă dinamică, se poate juca pe puncte. Cel care împușcă un adversar nu-l „ucide”, dar câștigă un punct.
Cățăratul în copaci, pe schele, sonde, stânci, blocuri, ruine, movile. Adevărate teste de îndemânare.
La furat de cirește, mere, struguri… Nu mergeam la furat pentru că nu am fi avut ce să mâncăm, ci pentru că ne plăcea aventura.
Leagănele din sfori, lanțuri sau corzi agățate de crengi și conducte. Sau celebrele leagăne din fier, mari cât casa, pe care încăpeau 6-10 copii... Mai erau leagănele-bărcuță pe care puteai să te dai peste cap, sau balansoarele acelea lungi... În unele parcuri (ca în cel de la Bucov de lângă Ploiești) erau roți orizontale pe rulmenți foarte rapide, sau roți verticale care te ridicau sus, deasupra tuturor...
Tiroliene improvizate în șure și căpițe (Bine, noi pe atunci nu știam ce sunt alea tiroliene). Se lega o sârmă întinsă în pantă și se folosea un băț sau alt obiect pentru a te da.
Căruțul cu rulmenți. Din păcate nu s-a inventat zăpada de vară, dar copiii de acum 20-30 de ani se adaptau. Căruciorul cu rulmenți e un fel de sanie de vară. Se folosește o scândură mai lată ca platformă și două scânduri subțiri cu câte doi rulmenți la capete, care se fixează sub platformă. Brațul din față este mobil pentru a putea lua curbe. Sunetele îngrozitoare ale rulmenților pe betoane răsunau în tot orașul...
Trosnitul din bici. Un obicei la care nu m-am priceput și nu mi-a plăcut niciodată. Pe la noi începea trosnitul din bici prin luna octombrie...
Derdelușul. Se face cel mai bine când afară sunt temperaturi de 0˚ sau mai puțin. Prin alunecări succesive zăpada se tasează într-o primă fază. Apoi, datorită încălzirii prin frecare, se topește ușor la suprafață. Dar fiind temperaturi negative, va reîngheța sub forma unei oglinzi de gheață numai bună de dat pe ea ore în șir. Părinții nu înțelegeau de ce toți copiii urăsc bocancii și preferă adidașii în mijlocul iernii... Aveau talpa netedă, de-aia.
Sania. Câte pante, văi și dealuri au văzut săniile noastre... Dar și punga, ligheanul sau colacul de toaletă erau la fel de bune...
Cazemata din zăpadă și bătaia cu bulgări. Copiii se împart în două armate. Cele două echipe își ridică adevărate cazemate, la o distanță nu foarte mare una de alta. Apoi începe lupta cu bulgări. Cei loviți sunt eliminați din joc. Se poate depăși spațiul propriei cazemate, dar există riscul de a fi lovit. Câștigă echipa care își elimină prima adversarii.
Omul de zăpadă. Se face din bulgări uriași, cu morcov pe post de nas, fular, două mături ca mâini, o oală pe cap, capace de sticlă ca nasturi, semințe ca dinți și ochi...
Hochei pe lac. Lângă școala noastră era o baltă, „lacul de la C.A.P.”, care îngheța bocnă pe timpul gerului. Când nu aveam chef de vreo oră plictisitoare, fugeam acolo și încingeam un meci 2 contra 2. Foloseam o piatră pe post de puc și bețe în loc de crose. Câteodată jucam direct cu picioarele ca la fotbal.
Mersul la colindat. Câți mergeam la colindat de dragul tradiției și al atmosferei de Crăciun? Niciunul. Câți mergeam pentru bani și daruri? Toți.
Sărituri în zăpadă, în grămada cu frunze, în nisip…
Scăldatul în gârlă, iaz, baltă, lac, bazin de decantare…
Pungile sau baloanele cu apă, pistoalele cu apă... Pungile cu apă erau aruncate de la balcon sau ne băteam cu ele.
Baloane din săpun. Se folosește o compoziție de apă amestecată cu săpun sau șampon. Iei soluția asta cu o pană găurită prin care sufli și se formează baloane...
Colecționatul de orice fel: surprize (mașini, vedete, fotbaliști, personaje), monede, chibrituri, capace de sticlă presate frumos cu piatra și făcute ca niște fise etc.
Robotul din pachete de țigări (sau cutii de chibrit). Era moda reciclării pachetelor de la viciile părinților. Robotul stătea la loc de cinste pe bibliotecă, pe un raft cât mai sus...
Castelul din cărți de joc. Fiecare adaugă câte trei cărți pentru a ridica un castel. Pierde cel care greșește și dărâmă construcția.
Grâușorul de Sf. Andrei. Se pun semințe de grâu într-un vas, de Sf. Andrei, și se stropește ocazional. Cu trecerea săptămânilor se face tot mai mare și mai frumos. De obicei era o adevărată competiție între frați, verișori, prieteni etc. Cine avea grâușorul cel mai mare, era cel mai tare...
Insectarul și ierbarul. Două teme de școală care se transformau în minunate jocuri în aer liber, cu ieșiri și zburdări pe dealuri... Totuși, decât un insectar sadic mai bine două ierbare.
Ciocănitul pe la uși. De obicei ciocăneam și fugeam. Alteori bușeam și fugeam. Alteori ciocăneam și întrebam de Familia Calu sau de alte personaje fictive... De Familia Calu întrebam și la telefoanele publice în care băgam șaibe în loc de monede.
Jocuri pe hârtie
Pâinicile. Se joacă în 2. Primul copil scrie pe o foaie un număr de la 1 la 10, mascându-l cu cealaltă mână pentru ca adversarul să nu-l vadă. Acesta trebuie să-l ghicească în funcție de mișcarea mâinii și a creionului. Dacă îl ghicește, trasează o linie sub numărul acela, însă pe foaia lui. Dacă nu îl ghicește, cel care l-a scris trasează o linie pe foaia lui. Apoi se schimbă rolurile. Când se adună 3 liniuțe sub un număr, se încercuiesc sub forma unei pâinici. Câștigă cel care strânge cele mai multe pâinici.
Biscuitele. Se joacă tot în 2, pe o foaie de matematică, unul este cu ”x” iar celălalt cu ”0” (sau cu inițiala numelui). Se desenează un romb. Copiii trasează alternativ câte o liniuță (latura unui pătrățel). Cel care închide un pătrățel îl marchează cu x (sau cu 0, după caz). La sfârșit se numără icșii și zerourile și se stabilește câștigătorul.
ȚOMANAP. Se poate juca individual sau în două echipe (e mai frumos). ȚOMANAP sunt inițialele domeniilor: țări, orașe, munți, ape, nume de persoane, animale, plante, puncte. Fiecare copil realizează un tabel pe propria foaie cu aceste domenii în capătul de sus al coloanelor. În varianta la individual, un copil spune în gând alfabetul și altul spune „stop”. Atunci zice litera la care a ajuns (R de ex.). Într-un interval de 1 minut, fiecare trebuie să noteze pe foaie țări, orașe etc. cu litera R (Rusia, Roman, Ruwenzori, Rio Grande, Radu, rinocer, ridiche). Dacă cineva termină în mai puțin de 1 minut, spune „stop”, iar ceilalți trebuie să se oprească. Se numără răspunsurile corecte și în ultima coloană se notează punctajul total. Se acordă 0 p pentru răspunsul incorect, 5 p pentru răspunsul corect dar care a mai fost dat și de alții, 10 p pentru răspunsul corect dar care nu a mai fost dat și de alții. În varianta pe echipe, coechipierii se pot uita în foile colegilor, astfel încât să dea doar răspunsuri de 10 p... După litera R se alege alta și tot așa. Câștigă cine adună cele mai multe puncte.
Spânzurătoarea. Un copil se gândește la un cuvânt și trasează mai multe liniuțe, corespunzând literelor cuvântului respectiv. Scopul său este să aleagă un cuvânt greu de identificat, iar scopul adversarului este să-l ghicească căt mai repede. Poate nota prima și ultima literă, iar dacă acestea apar și în interiorul cuvântului le notează în spațiul corespunzător. Apoi îi spune celuilalt domeniul din care face parte. Acela trebuie să precizeze o literă. Dacă litera apare în cuvânt, o notează. Dacă nu, începe desenarea spânzurătorii. La prima greșeală se desenează spânzurătoarea, la a doua scaunul, la a treia sfoara, la a patra capul, la a cincea trupul, iar la a șasea mâinile și picioarele. Bineînțeles, pot fi admise mai puține posibilități de a greși și atunci desenul se va realiza mai rapid.
Avioane. Se joacă în 2. Fiecare copil trasează pe o foaie de matematică (ce nu trebuie văzută de adversar) câte două pătrate de 10x10 căsuțe. Axa verticală este notată cu cifre de la 1 la 10, iar cea orizontală cu litere de la A la J (sau invers). Fiecare copil trebuie să deseneze 3 avioane în unul dintre cele două chenare. Avioanele au un cap (1 căsuță), aripi cu lățimea totală de 5 căsuțe, apoi un corp de 1 căsuță și o coadă lată de 3 căsuțe. Cele 3 avioane nu trebuie să se suprapună și nici să depășească limita careului. Scopul jocului este să identifici primul poziția avioanelor adversarului (și să le desenezi pe cel de-al doilea careu de pe foaia ta). Primul copil îl întreabă pe celălalt despre o căsuță (B5 să zicem). În funcție de ceea ce are la B5, adversarul îi răspunde:
- Cap, dacă a nimerit capul vreunui avion.
- Corp, dacă a nimerit restul avionului.
- Aer, dacă nu a nimerit niciun avion.
Apoi rolurile se schimbă și tot așa. Să îți fie ușor, când îți întrebi adversarul notezi pe foaia ta răspunsul lui: un cerc pentru cap, un x pentru corp și un punct pentru aer. Se poate juca și în 3, atunci fiecare copil trebuie să identifice poziția corectă a avioanelor în cazul ambilor adversari.
X și 0. Un joc foarte banal, în 2, tot pe foaia de matematică. Unul e cu x, celălalt cu 0. Se trasează un careu de 3x3. Copiii notează pe rând x sau 0 în căsuțele respective. Câștigă cel care face o linie, coloană sau diagonală completă de icși sau zerouri.
5 în linie. Un joc mult mai inteligent decât precedentul. Se joacă pe o foaie de matematică, fără un teren prestabilit. Primul notează într-o pătrățică un x, apoi celălalt un 0 și tot așa până când se realizează o serie câștigătoare de 5 simboluri pe linie, coloană sau diagonală.
Fotbal pe hârtie (fotbal logic). Alt joc foarte interesant. Se trasează un teren lat de 8 pătrățele și lung de 10, cu 2 porți a câte 2 pătrățele. Se începe din centru și se joacă alternativ. Scopul este să ajungi în poarta adversarului. Se joacă cu creioane pentru a putea fi șterse eventualele greșeli din neatenție. Avansarea se face prin trasarea unei liniuțe (în orice direcție) cât latura sau diagonala unui pătrățel. Deci există 8 direcții de mutare (sus, jos, dreapta, stânga și cele 4 diagonale). În cazul în care se ajunge la mantinelă sau se atinge la capăt o altă liniuță deja desenată, jucătorul își continuă mutarea cu încă o liniuță. Niciodată însă nu poate desena peste o liniuță deja existentă sau peste linia de margine.
Oracolul. O altă preocupare din clasele mici, mai ales în cazul fetelor. Oracolele erau niște caiete personale în care colegii răspundeau la întrebări pe diverse teme sentimentale, pasiuni, filme preferate, desenau diverse chestii pentru proprietar, compuneau poezii etc. Era o colecție de amintiri.
Jocurile cu mingea
În această categorie intră variații ale fotbalului. Pot fi considerate ca improvizații de moment, când nu se întrunea un număr suficient de copii pentru a încinge un fotbal adevărat.
Fotbalul pe maidan îl jucam în orice loc (în parc, în spatele blocului, pe izlaz, în lunca râului, în poienițe), iar numărul de jucători era întotdeauna diferit. Aici se legau cele mai multe prietenii, erau adevăratele „rețele de socializare” ale copilăriei noastre. Împărțeai un bidon cu apă sau de suc și băteai mingea ore în șir…
Fotbal în casă. Impropriu spus „fotbal”. De obicei se executau trageri la poartă, poarta fiind canapeaua din sufragerie. Victimele acestui joc: toate bibelourile.
Tenisul de picior se juca cu fileu sau fără, la simplu, dublu sau chiar triplu. Era foarte practicat în orașele României, mai ales că trotuarele și parcările erau betonate sub forma unor succesiuni de pătrate cu latura de aprox. 3 m. Perfecte pentru tenis!
Pătrățel este un fel de tenis de picior în variantă multiplicată la maxim. Se joacă în 3… 8 jucători, fiecare având câte un teren (un pătrat de care v-am povestit anterior). Regulile sunt ca la tenis de picior (maximum două atingeri succesive, fără mâini, mingea să cadă o singură dată în propriul teren). Mingea se poate șuta în oricare din terenurile adverse. O greșeală înseamnă un punct penalizare. Cine ajunge la 11 greșeli părăsește jocul. Câștigă cel care îi biruie pe toți, fiind singurul care face mai puțin de 11 greșeli. În cazul nostru, prietenii se menajau întotdeauna, iar cei care nu se suportau trăgeau tiruri reciproce… Îngâmfații erau asaltați din toate părțile. Din punctul acesta de vedere este un joc destul de moralizator, fără contact direct.
Măgărușul (Măgărușul între oi) se joacă de la vârste foarte fragede până la ieșirea din copilărie. Se folosește o minge (jucată cu piciorul de copiii mari, cu piciorul și cu mâinile de copiii mici) care trebuie prinsă/ atinsă de un copil (măgărușul) aflat într-un cerc alcătuit din alți copii (oile) care o paseasă de la unul la altul, atingând-o o singură dată. Pot fi și doi măgăruși simultan, dacă grupul este numeros. În momentul în care măgărușul atinge mingea, devine și el oaie, iar cel care a comis greșeala îi ia locul în centru. Jocul este foarte extenuant pentru măgăruș și toți se străduiesc să nu greșească pentru a nu intra în mijloc.
Miuța (La mălai) este un fel de fotbal la o singură poartă, între 2 echipe puțin numeroase (2, 3 sau 4 jucători), un portar neutru, care trebuie să fie întotdeauna cinstit față de ambele echipe și un teren de joc de obicei cât jumătate din terenul obișnuit de fotbal. Se încingeau miuțe foarte frumoase și la suportul de bătut covoare, care era poarta. Toate maidanele din spatele blocurilor prevăzute cu așa ceva purtau denumirea generică de „la bară”. - Unde jucăm miuța? - Hai în spate, la bară. Se juca până când o echipă ajungea la 2 sau 3 goluri marcate, după care portarul „își alegea din pierzători”. Adică își făcea și el echipă pentru a juca în teren, iar unul dintre cei care luaseră bătaie devenea portar.
Cluj (Baraj, Diri-Diri în alte zone) se juca în 2 echipe a câte 2 jucători (mai rar câte 3). De la o distanță prestabilită, fiecare jucător al primei echipe șuta la poartă de 3 ori. Toți jucătorii celei de-a doua echipe stăteau în poartă, dar nu aveau voie să atingă mingea cu mâna și nici să fie atinsă succesiv de două ori de același jucător. Dacă respingeau mingea în afara terenului, faza se termina și se trecea mai departe, la următorul șut. Dacă nimerea bara laterală, jucătorul mai avea dreptul la un șut. Dacă nimerea bara transversală, echipa atacantă câștiga un penalty (un șut de la distanță foarte mică). Dacă lovea vinclul, câștiga două penalty-uri. Dacă mingea era respinsă în teren (de echipa din poartă sau de bară), jocul continua ca la fotbal până se marca sau până ce ieșea mingea în out. În timpul acestei faze, un jucător al echipei devensive rămânea în poartă și avea dreptul să folosească mâinile. După terminarea șuturilor, rolurile se inversau. Câștiga echipa care avea cumulate mai multe goluri. De unde căpătase acest joc denumirea de „Cluj”, noi fiind prahoveni, habar n-am. Și niciunul din copii nu a știut vreodată…
Obligatea (la bară sau la gol) se juca foarte bine între 2 și 6 jucători. Se șuta pe rând la o poartă, jocul având două variante: la bară - când fiecare jucător trebuia să lovească bara, sau la gol - când fiecare jucător trebuia să biruiască un portar la fel de neutru și cinstit ca la Miuța. În varianta „la bară”, dacă nu loveai nicio bară, nu se întâmpla nimic. Dacă loveai bara laterală, repetai șutul. Dacă loveai bara de sus, îl obligai pe următorul să șuteze și el în bară (în caz contrar părăsind jocul). Iar dacă loveai vinclul, îi obligai pe următorii 2. Deci cel obligat trebuia să dea bară, cel neobligat putea rata fără să iasă din joc. În varianta „La gol”, îl obligai pe următorul, dacă dădeai gol. Câștiga cel care îi elimina pe toți.
Din poartă-n poartă se juca pe terenuri improvizate, cu două porți relativ apropiate una de cealaltă, între doi jucători. Fiecare trebuia să-i dea gol celuilalt, având dreptul doar la două atingeri succesive (printr-una apărai și prin cealaltă șutai) și neavând voie să depășești jumătatea terenului. În cele mai multe cazuri nu era permisă atingerea mingii cu mâna. În cazul comiterii greșelilor, adversarul câștiga un penalty, care se și transforma de multe ori în gol. Câștiga cine dădea mai multe goluri.
Perețel era mai mult pentru copiii mici. Îți forma piciorul pentru fotbalul de mai târziu. Se juca în 2, fiecare șutând mingea într-un perete de bloc sau un spațiu delimitat de pe perete. Aveai voie la o singură atingere a mingii, dacă nu nimereai ținta, adversarul câștiga un punct. De obicei câștiga cel care lovea mai tare, determinându-l pe adversar să se îndepărteze de perete și să îi scadă șansele de reușită. Era jocul care a înnebunit foarte mulți locatari adulți ai acelor vremuri….
Douășiuna (Douăzecișiuna sau 21). Fiecare copil ținea la început duble pe picior, iar cel care a ținut cele mai puține intra în poartă. Ceilalți jucau mingea prin pase succesive, fără să atingă pământul, încercând să deruteze portarul, astfel încât dintr-un șut prin surprindere (întotdeauna din voleu) să marcheze golul. Dacă dădeai gol cu piciorul se punea 2 puncte, dacă dădeai cu capul 3 puncte, dacă dădeai cu călcâiul 5 puncte, dacă dădeai cu umărul 7 puncte, iar dacă dădeai cu pieptul 21 puncte (sau ceva de genul acesta). Când portarul cumula 21 puncte, ieșea din joc și îi lua locul în poartă următorul ca număr de puncte. Dacă un jucător șuta pe lângă poartă sau atingea mingea cu mâna din greșeală, atunci intra în poartă, iar cel din poartă intra în teren, dar îi rămâneau punctele de penalizare.
Cap-cap era un exercițiu de tehnică și se juca prin pasarea mingii doar cu capul fără a atinge pământul.
Duble era un exercițiu de rafinament, practicat de copii când nu aveau cu cine să se joace și voiau totuși să se perfecționeze. Nu oricine putea ține multe duble. Eu ajunsesem la nivelul sutelor, dar alții puteau ține cu miile.
Trasul la poartă era jocul de antrenament sau de încălzire înainte de fotbal. Era căutat mai ales iarna când toți voiau să stea în poartă să apere, aruncându-se în zăpadă…
Turul Franței era un fel de baschet în jurul unui coș improvizat. Era un traseu pe care trebuia să îl parcurgi. Avansai o poziție dacă dădeai coș. Stagnai dacă atingeai coșul și te întorceai o poziție dacă nici măcar nu atingeai coșul. Când îl prindeai din urmă pe unul (cu un tur complet), acela era eliminat. Jocul se termina când unul îi elimina pe toți, adică niciodată, că nimeni nu avea răbdare să termine un astfel de joc…
Jocuri mai dure (dar nu mai dure decât jocurile pe calculator)
Lupta cu săbii improvizate (bețe, sârme etc.).
Trântea (Trânta). Scopul este doborârea adversarului fără a utiliza lovituri sau alte procedee agresive, ci doar smucituri, piedici, împingeri și trageri. Era o joacă prin care se stabilea cine este șefu’.
Bătaia cu pietre. Cel mai idiot joc pe care l-am practicat vreodată. Ne împărțeam în două grupuri, de obicei pe criteriul prieteniei sau al zonei/cartierului de unde eram. Aruncam cu pietre unii în alții cu scopul de a câștiga teren. Singura regulă era legată de dimensiunea proiectilelor care nu trebuia să depășească limita bunului-simț. Dar bunul-simț varia de la om la om... Am jucat tâmpenia asta maxim de 2 ori deoarece ne-am dat seama că e o prostie.
Bătaia pur și simplu. Era o modalitate de a-ți vărsa nervii și frustrările, de a-l pune la punct pe cel care te-a supărat cu ceva. Se ajungea și la sânge. Dar dacă un adult te întreba „ce-aveți, mă, de vă bateți?”, venea răspunsul obișnuit: „Nu ne batem, ne jucăm”.
Skanderbeg. O modalitate inofensivă și excelentă de a arăta cuiva cine e șefu’. Decât sânge și spital, mai bine un skanderbeg. Noi îi spuneam greșit „skandenberg”.
Rugby la groapa cu nisip. Groapa cu nisip avea vreo 3-5 m diametru. Se juca în echipe de 2 sau de 3 maximum. Scopul era să așezi mingea în colțul advers (eseu). Se întrebuințau pasele (în orice direcție, spre deosebire de rugby-ul normal), placajele și trântele. Nu erau permise loviturile.
Jocuri de cărți (mai populare)
Machu Pichu. Câștigă cine reușește să adune cele mai multe „perechi de 4 cărți”. La început se împart câte 5 cărți. Fiecare copil va cere (pe rând) de la oricare altcineva o carte, doar în funcție însă de cărțile pe care le are în mână. Dacă Nelu are un 10 de treflă, îl întreabă pe Georgică dacă are în mână vreun 10. Dacă i se răspunde „Nu”, va trage o carte de jos și jocul merge la următorul. Dacă Georgică are, îi va preciza și câți are: „Da, am doi zecari”. Atunci Nelu trebuie să le ghicească culorile. Dacă le ghicește pe amândouă, le preia de la el și mai are dreptul să ceară încă o dată. Dacă ghicește doar una, o preia doar pe aceea și mai trage o carte de jos, iar jocul merge la următorul. Este un joc de atenție, în funcție de ceea ce se cere și se răspunde tu trebuie să îți faci o idee cam ce are fiecare în mână pentru a ști ce să ceri când îți vine rândul. La sfârșit de tot se numără câte perechi are fiecare.
Păcălici. Se joacă cu un set special de cărți. Sunt perechi, bărbat-femeie, îmbrăcate în costume tradiționale din întreaga lume. O carte e în plus, e vorba de un clovn, păcăliciul. Se poate juca însă și cu cărțile normale. Fiecare trăgea de la celălalt câte o carte, când făcea o pereche o așeza jos. Cine rămânea la urmă cu păcăliciul, era un păcălici și primea o poruncă…
Șeptică. Se joacă în 2, 3 sau 4, folosind cărțile de la 7 în sus. Șeptarii sunt considerați tăieri, iar zecarii și așii puncte. Câștigă cine are la sfârșit mai multe puncte adunate. În 3 jucători se scot doi optari iar ceilalți doi devin și ei tăieri. În 4 se joacă pe echipe, doi contra doi. Fiecare jucător primește câte 4 cărți. Fiecare dă jos, în ordine, câte o carte. Mâna este câștigată de primul, dacă nu l-a tăiat nimeni cu șeptar sau cu aceeași carte, sau de cel care a tăiat ultimul (dacă primul a dat un 9 și după el altcineva dă 9, ultimul câștigă mâna). Când se ajunge din nou la primul, acesta poate continua mâna, dacă mai are tăieri, sau se trece mai departe luând fiecare câte o carte de jos. Tot timpul trebuie să ai 4 cărți în mână.
Tabinet. Un joc ceva mai complex, de matematică și memorie.
Whist. Un joc ce se poate practica în 4-6 jucători, folosind o hârtie pe care se notează punctajele. O mână este câștigată de cel care a dat cartea cea mai mare, pe aceeași culoare cu prima carte dată jos sau de cel care dă atuul cel mai mare. Atuul bate culoarea de jos. Ești obligat să dai tot timpul pe culoare, iar dacă nu ai, dai o carte pe culoarea atu (se stabilește la începutul mâinii). Dacă nu ai nici asta, poți da oricare carte din celelalte două culori. În funcție de cărțile primite la început, mizezi câte mâini vei câștiga. Trebuie să realizezi această miză pentru a primi punctele.
Licitație. Joc derivat din whist, se joacă în 4, pe echipe.
3, 5, 8. Joc derivat din whist, se joacă în 3.
Trombon, Chems, Macao, Război etc.
Alte jocuri populare
Table
Butoiașele
Barbut (Babaroase)
Remi (Rummy)
Tenis de masă
Jocuri mecanice
Joc pe televizor. Super Mario era la putere...
Joc Tetris. Construitea, jocul cel mai interesant. Cădeau cărămizi de sus și trebuia să le așezi astfel încât să nu se formeze goluri. Când construiai o orizontală completă, aceasta dispărea și primeai puncte. Noi lăsam pe lateral mereu loc pentru o linie, pe care o așteptam cu sufletul la gură... Cu cât dispăreau mai multe rânduri deodată (maxim 5 se putea, cât era o linie), cu atât primeai mai multe puncte. Mai era captivant și jocul Râma...
Titirezul. De obicei ni-l făceam din rotițe de motorașe și ne întreceam al cui se rotește mai mult...
Puzzle logic. Erau niște dreptunghiuri din plastic, pe care se puteau deplasa piesele mobile pentru a realiza ordinea corectă a numerelor sau pentru a reface un peisaj, un personaj sau alt desen...
Cuburi din lemn. Momentul preferat al oricărui copil de grădiniță era răsturnarea sacului de către educatoare. Cele mai frumoase jucării din copilăria noastră, de o calitate net superioară față de plasticurile de azi. În primul rând erau din lemn, un material natural. Apoi erau de toate formele, erau grele, frumos netezite, vopsite și foarte rezistente.
Cuburi puzzle din carton. Erau seturi de cuburi din carton prin combinarea cărora puteai realiza 6 imagini diferite. Cine își mai amintește celebra pisică?
Puteți consulta și următoarele pagini de internet, pentru alte jocuri:
de Ionuț Tudose
16.09.2016
22 de comentarii:
Bravo Ionut!
Mi-am adus aminte cu drag de copilarie si de jocurile de atunci.
Superb! M-a incantat sa-mi reamintesc jocurile copilariei si sa descopar unele pe care nu le cunoscusem!
Felicitari pentru rezultat!
Jocuri care din pacate astazi numai exista.
Voi încerca să umplu pauzele copiiilor cu ele. Felicitări!
Erau atat de frumoase aceste jocuri si ne umpleam cu ele timpul.
Multumesc Ionut, ai reusit sa ma intristezi! Glumesc...mi-am amintit cu placere de vremurile de prin anii 90 din fata blocului in Bucuresti. Din pacate am fost ultima generatie care sa se joace afara, chiar nu am mai vazut nici un grup de copii dupa noi.
Aceeași situație în toate orașele țării! Anii '90, trecând peste greutățile de natură economică simțite de mulți români, au fost totuși excelenți pentru copilărie.
multumesc foarte mult pentru ca de Craciun fac 11 ani si nu stiam ce jocuri sa joc cu invitati
La mulți ani, să fii sănătos!
E bine că încă m-ai există cineva care să ne aducă aminte de anii copilăriei. Așa cum au fost, am avut o copilărie plină de amintiri frumoase.Pacat că,cei,care s-au născut după noi nu vor cunoaște niciodată bucuria de a se putea juca aceste jocuri.
Mi a facut placere sa mi aduc aminte de copilarie! Sunt superbe jocurile.
Mingea 9 pietre. Zdrichea (cirlic). Zboara, zboara. Ce fac eu sa faca toti. Fazanul.
Vaduva vesela (un joc pe plaja pentru tineri majori)
Super
Imi aduc aminte de ele cu mare placere.
Excelenta enciclopedie!
foarte interesat, toate cele bune!
Mai existau jocurile:frunza;cartonase;fise sau tigaite;tara tara vrem ostași!!!
Frumoase vremuri!
Recent i-am invăţat pe elevii mei cateva jocuri cu palmele.
Felicitări ! Mai era un joc de fete cu ață pe degete (nu stiu cum se numea). Ce fericiti eram si nu stiam.
Minunate! Mulțumesc mult!
Mă bucur că v-au plăcut!
Mai era și jocul meserii
Trimiteți un comentariu