Vârful Negoiu, al doilea din țară (după altitudine)

          La Vf. Negoiu (2535 m) se poate ajunge pe mai multe poteci, cele mai populare fiind dinspre Lacul Bâlea, pe creasta principală - Lacul Călțun - Strunga Doamnei - Negoiu sau de la Complexul Piscul Negru, pe firul apei Căprioara - firul apei Călțunului - Lacul Călțun - Strunga Doamnei - Negoiu.




Și noi am optat pentru plecarea de la Piscul Negru, situat la 1200 m altitudine, pe Transfăgărășan (partea sudică), însă urcarea am făcut-o nu pe vale, ci pe Piciorul Podeanului - Vf. Podeanu - pe sub vârfurile Lespezi, Călțun - am coborât puțin în Căldarea Berbecilor și apoi Negoiu. La întoarcere spre Piscul Negru am ales traseul de vale.

Cei 14 uriași ai României, de peste 2500 m, sunt toți în Carpații Meridionali, datorită substratului petrografic foarte dur (mai ales șisturi, gnaise sau granite și granodiorite la adâncime) și a stresului tectonic maxim în această regiune, vizibil în relief prin spectaculoasele cutări și șariaje. Cei 14 uriași ai României sunt:

1. Moldoveanu - 2544 m
2. Negoiu - 2535 m
3. Viștea Mare - 2527 m
4. Parângul Mare - 2519 m
5. Lespezi - 2517 m
6. Omu - 2514 m (în vârful stâncii) sau 2505 m (pe borna topografică de la baza stâncii) sau 2507 m pe locul cabanei.
7. Peleaga - 2509 m
8. Vânătarea lui Buteanu - 2507 m
9. Hârtopul Darei - 2506 m
10. Cornul Călțunului - 2505 m
11. Păpușa - 2504 m
12. Bucura Dumbrava - 2503 m
13. Capul Morarului 2501 m
14. Dara - 2500 m

Dintre aceștia, opt sunt în Grupa Munților Făgăraș (1, 2, 3, 5, 8, 9, 10 și 14 din listă). Vârfurile Negoiu, Lespezi și Cornul Călțunului sunt singurele situate la vest de Transfăgărășan, foarte apropiate unul de altul, iar celelalte cinci sunt situate la est de Transfăgărășan.

Această șosea îți dă impresia că românilor nu le place să facă turism, ci „autoturism”. Turistul are o cultură, el dorește să învețe și să descopere noi lucruri interesante. Autoturistul vrea doar să se relaxeze, să-și facă o poză, eventual să admire peisajul și apoi să urce repede-repede în mașină. De aceea la baraj, la Vidraru, au loc ambuteiaje, iar la Cetatea Poenari (trei linii mai încolo), loc încărcat de istorie, parcarea e goală și suflă vântul. Un selfie de tipul „eu și lacul” este mai la îndemână decât istovitoarea urcare până sus, pe stâncă. Autoturistul nu este dispus la efort, iar dacă încearcă vreodată, o face inconștient. Așa se întâmplă la Bâlea, unde autoturiștii urcă în șlapi pe munte...

Cu o parte ne-am întâlnit pe Negoiu. Erau la prima lor ieșire pe munte. PE NEGOIU! Nu în șlapi, dar la fel de nepregătiți. La întoarcere cred că i-a prins și noaptea. Oricum, fiind o vreme superbă și atipică, acești autoturiști vor crede că așa e mereu pe munte, iar la a doua lor ieșire (probabil pe Moldoveanu, nu-i așa?) vor fi la fel de nepregătiți. Iar muntele nu iartă! Încălțămintea proastă nu te ferește de entorse, trăsnetele nu te ocolesc, iar ploile și ninsorile timpurii de septembrie pot să-ți cauzeze hipotermii fatale. Destui au murit din inconștiență!

Autoturistul se duce ca la bâlci: mai un porumbel fiert, mai un micișor, mai o berică, mai un gunoi lăsat în urmă. Din păcate, șoselele din creierii munților aduc necivilizația, nu civilizația. Autoturistul nu are nici cultură ecologică, nici spirit civic, nimic. El doar consumă și „se relaxează”.

Foto 1. Efectul autoturiștilor (foto Paul Pătrățanu). Pe marginea șoselei aveți toate șansele să-l întâlniți pe Moș Martin. Nu departe de baraj, un pui aștepta atențiile autoturiștilor care nu ezitau să-i arunce câte ceva din mașină, ca la cățel. Un urs hrănit este un urs condamnat la moarte! Nu-și va mai căuta hrana în pădure și va depinde de om. Când omul nu-i va mai da, va căuta în gunoaie sau va intra în sate. Dacă îl va surpinde cineva, va ataca și va ajunge subiect de știrile de la ora 5. Apoi va fi împușcat, pentru că este „un urs ucigaș”. Și uite așa, ursul sălbatic, care în mod normal fuge mâncând pământul când simte omul, începe ușor-ușor să se apropie de om, să aibă un comportament imprevizibil și să atace când nu te aștepți. De ce? Pentru că un prost, pardon, un autoturist l-a hrănit la un moment dat, că i se părea așa simpatic...

Foto 2. Muțunache mâncând coji de pâine aruncate de autoturiști. Vă rog să nu hrăniți urșii! (foto Paul Pătrățanu)

Foto 3. Alt pui de urs, câțiva kilometri mai sus, tot „la cerșit”pe marginea drumului. (foto Paul Pătrățanu)

Foto 4. În zona Piscul Negru s-au făcut numeroase prospecțiuni, rămânând în urmă astfel de intrări de mină. (foto Paul Pătrățanu)

Foto 5. De la complexul Piscul Negru am urcat, după cum vă spuneam, pe Piciorul Podeanului, lăsând sub noi Valea Argeșului. Ce este un picior!? Foarte interesant cum multe substantive comune au funcționat inițial cu sensul lor conotativ, metaforic, fiind abia ulterior fixate în limbă. Așa s-a întâmplat și cu picior de munte (sau picior de masă), cărora li s-a atribuit denumirea prin asemănarea cu picioarele omului. Piciorul muntelui este o culme secundară care se desprinde și coboară din culmea principală. În cazul Făgărașului, picioarele coboară spre sud sau spre nord. 

La fel, cine se gândește că următoarele sintagme erau inițial metafore: poalele munților (după poalele hainelor), strungi (trecători înguste și stâncoase din creastă, denumite astfel prin asemănarea cu strunga ciobanului - îngrăditură de la stână sau loc îngust pe unde trec oile la muls, una câte una), căldări glaciare (denumite datorită formei ca o căldare din gospodărie), sinonime cu circurile glaciare (depresiuni circulare înconjurate de munți, asemenea circurilor din antichitate - rotunde și înconjurate de tribune), ace (stânci ascuțite) etc. Ce sugestive sunt denumirile geografice! Chiar nu este greu să înveți geografie, nu?

Foto 6. Tot la deal, tot la deal, spre Vf. Podeanu (2262 m). În spate, un alt picior, dacă tot explicarăm: Muntele Ciocanu cu vârfurile Mesteacănu și Piscul Negru.

Foto 7. Ne clătim ochii...

Foto 8. ...și scrutăm zarea.

Foto 9. Tufe de ienupăr (Juniperus), specifice etajului subalpin. Alte specii care cresc la 1700 - 2000 m sunt jneapănul (un conifer arbust târâtor, care atinge doar 0.5 - 2 m înățime), afinul, merișorul. Arborii nu se mai pot adapta la condițiile climatice aspre de aici. Mai sus de 2000 m nici măcar aceste specii nu prea mai cresc, se ajunge în etajul alpin, cu pajiști, unele flori, multă stâncărie, grohotișuri și zăpezi care rezistă aproape tot anul, după cum vom vedea mai departe.

Foto 10. Ne-au atras atenția aceste roci albe, prezente peste tot în zonă. Noi știam că Făgărașul este alcătuit doar din șisturi cristaline. Nu e chiar așa. Sunt și o grămadă de calcare marmoreene/calcare cristaline (în fine, tot roci metamorfice - calcare care au fost metamorfozate), chiar cu fenomene carstice spectaculoase,  la o aruncătură de băț de locurile pe care le vedem acum (cu doline, lapiezuri, peșteri, chei în Muntele Mușeteica-Râiosu-Buda).

Foto 11. Detaliu cu un calcar cristalin din Făgăraș.

Foto 12. Oițe în Șaua Podeanu (Apropo, șaua tot o denumire metaforică fusese inițial)

Foto 13. Flori de munte sau un munte de flori?

Foto 14. Odată ajunși pe Vf. Podeanu, putem admira foarte bine partea estică a crestei principale a Făgărașului, cu vârfurile sale cele mai înalte.

Foto 15. Șisturi cristaline. Sunt roci metamorfice foarte dure, au o structură feliată (șistoasă) și sunt provenite din alte roci, în condiții de stres tectonic (apropierea plăcilor tectonice). Acesta creează presiuni și temperaturi uriașe, topind parțial rocile. Mineralele fostei roci vor recristaliza pe o singură direcție (pe direcția stresului tectonic), rezultând astfel noile roci, anume șisturile.

Foto 16. O imagine din etajul alpin: vârfurile Șerbota și Sărății. Între ele Custura Sărății; dedesubt un circ glaciar foarte frumos rotunjit, cu zăpadă păstrată, iată, până în iulie. De aceea sunt foarte frumoși Făgărașii: ai șanse să vezi zăpadă când în orașe e o caniculă crâncenă.

Circurile sunt depresiuni în care s-au dezvoltat ghețarii din timpul glaciațiunilor, prin acumularea și tasarea zăpezilor permanente. Prin creșterea lor, începeau să erodeze și să rotunjească pereții laterali ai muntelui. După topirea ghețarilor, circurile au rămas în relief așa cum le vedem astăzi. Custurile sunt foste culmi situate transversal între două circuri glaciare, unde doi ghețari vecini se apropiau foarte mult unul de altul, erodând și subțiind creasta. După topire, custurile rămân în relief ca niște lame de ferăstrău. Dacă circul este o formă glaciară, custura poate fi considerată o formă supraglaciară (situată deasupra ghețarilor).

Foto 17. De ce zăpada de la munte se topește mai greu, chiar dacă sunt atâtea zile cu temperaturi pozitive? 1. Pentru că la munte se acumulează mai multă zăpadă, deci se va topi mai greu. 2. Pentru că zăpada se păstrează curată, albă, având albedoul maxim și reflectând radiația solară (spre deosebire, în orașe zăpada murdărită se topește mai repede pentru că este mai închisă la culoare). 3. Pentru că solul de sub zăpadă se menține rece (în orașe pot fi conducte de apă caldă, canalizări). 4. Pentru că aerul mai rarefiat de la munte reține mai puțină căldură. În imagine vedem o zonă unde a fost foarte multă zăpadă peste iarnă. Observați eroziunea intensă din acel loc. O numim eroziune nivală, produsă de avalanșe, dar și de spălările în suprafață rezultate în urma topirii zăpezii.

Foto 18. Unul lângă celălalt: Vf. Cornul Călțunului în stânga și Vf. Lespezi în dreapta. Primul are forma unui... corn, bineînțeles, iar al doilea este extrem de pietros, este plin de stânci numite...lespezi. Încă o dată, sugestive toponimia și geografia, nu? Lespezile (de obicei mai mari) și grohotișurile sunt roci desprinse din munte în urma dezagregării. În stânga, Negoiu este învăluit în nori. Un vârf cu climat extrem de înșelător, rar ai noroc de vreme bună pe el în iulie! Hmmm, Negoiu ar putea fi chiar un derivat de la negură. Întotdeauna consultați prognoza meteo înainte de a urca pe munte, mai ales pe unul ca Negoiu! 

Foto 19. Peisaj tipic din etajul alpin. În stânga urcarea spre Negoiu, în dreapta vârfurile Cornul Călțunului și Lespezi.

Foto 20. Sub acestea, Căldarea Berbecilor, o depresiune glaciară spectaculoasă, cu numeroase fenomene și forme periglaciare: trene și conuri de grohotiș, culoare de avalanșe.

Foto 21. Continuăm traseul pe sub vârfurile Cornul Călțunului și Lespezi, de unde se prăvălesc cascade specaculoase. (foto Paul Pătrățanu)

Foto 22. În Câldarea Berbecilor ne simțim ca pe ghețarul Khumbu de sub Everest.

Foto 23. Un buchet de clopoței. Hmm, e iarnă sau vară? Zăpadă sau flori? Pe munte le ai pe toate!

Foto 24. Etajare biogeografică observată de sus: noi în etajul alpin, cu zăpadă și grohotișuri sub picioare; la 100-300 m mai jos etajul subalpin cu numeroși jnepeni (sau jepi); iar în vale etajul pădurii de conifere.

Foto 25. Observăm procesul dezagregării chiar în desfășurarea lui. Crăpăturile pe care le vedeți în stâncă apar pe direcția planurilor de șistozitate, în urma variației termice (noapte/zi sau iarnă/vară). La frig (iarna/noaptea) roca se contractă, iar la căldură (vara/ziua), roca se dilată. Prin oscilațiile de volum, roca se slăbește, crapă și se fărămițează. Dacă stânca se află pe versant, atunci se desprind roci care se rostogolesc până la poale. Așa rezultă grohotișurile și lespezile. 

Fragmentarea rocii rezultă și din alternanța încheț-dezgheț: apa se infiltrează prin crăpături și îngheață. Când îngheață, își mărește volumul, exercitând presiune asupra rocii. Astfel golurile se măresc. La următoare infiltrare procesul se reia, stânca se crapă și se fărămițează, rezultând de asemenea fragmente, numite grohotișuri și lespezi. 

În zona montană din România, dezagregarea termică și cea prin îngheț-dezgheț acționează împreună. În deșerturi acționează mai ales cea termică, iar în zona subpolară mai ales cea prin îngheț-dezgheț.

În zonele muntoase mai joase, cu arbori fixați pe stânci (Defileul Dunării, de exemplu), există o dezagregare biomecanică: rădăcinile arborilor pătrund prin crăpături, lărgind golurile și fragmentând roca.

Foto 26. Sub Vf. Negoiu. O vreme excelentă, cum rar prinzi în iulie, care face din vârf o adevărată „autostradă”.

Foto 27. De pe vârf admirăm lacul Vidraru. Aglomerație mare de montaniarzi și autoturiști (pe ultimii nu i-am prins în poză).

Foto 28. Vedere spre partea estică a crestei Făgărașului.

Foto 29. Vârfurile Cornul Călțunului și Lespezi (văzute, în sfârșit, de deasupra) și Lacul Vidraru în depărtare.

Foto 30. Vedere spre Dep. Făgăraș.

Foto 31. Micuț, în centrul imaginii, Lacul Călțun, pe unde vom coborî spre Complexul Piscul Negru.

Foto 32. Înainte de a ajunge la Lacul Călțun, sub Vf. Lespezi și până în Strunga Doamnei, ne-a tăiat calea o cireadă de șase capre negre superbe, trei adulte și trei pui. Au fost prea rapide pentru aparatul meu... 

Foto 33. Circul glaciar văzut de la nivelul lacului. Un adevărat amfiteatru, cu pereți laterali extrem de abrupți.

Foto 34. Lângă lac, Refugiul Călțun. Arhiplin! (foto: Paul Pătrățanu)

Foto 35. Un abrupt glaciar, sub Refugiul Călțun. Care ai retezat muntele? (foto: Paul Pătrățanu)

Foto 36. Munții altfel (foto: Paul Pătrățanu)

Foto 37. O capră curioasă, dar obișnuită cu oamenii, ne vizitează.

Foto 38. La coborârea prin Valea Călțunului am auzit printre grohotișuri puternice țiuituri de marmote, însă n-am zărit niciuna. Oricum am avut o tură cu de toate, absolut cu de toate! (foto: Paul Pătrățanu)

Foto 39. Ajungem în etajul pădurii. Din poveste mult nu mai este...

Foto 40. Și iacătă-ne ajunși la Piscul Negru unde ne întâmpină câțiva măgăruși de povară... (foto: Paul Pătrățanu)

Foto 41. Este ca un mic sat aici, cu un schit foarte frumos. (foto: Paul Pătrățanu)

Foto 42. La întoarcere, bietul cățel, pardon, bietul urs era tot acolo. Nu uitați, nu hrăniți urșii! Fiți turiști, nu autoturiști! (foto: Paul Pătrățanu)

Foto 43. Un răsărit pe munte, în încheiere!  (foto: Paul Pătrățanu)

de Ionuț Tudose
8.07.2019

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...