Numărul de locuitori ai României în perioada interbelică – lectură după Simion Mehedinți & George Vâlsan



   
       "În sumă rotundă, populația țării numără cam 18 200 000 (1929) de suflete, iar numărul sporește repede.
          Înainte de răsboiu, la fiecare mie de locuitori se nășteau în țara noastră 41 de copii – un spor cum nu se mai întâlnește decât la două-trei țări din Europa. (Francezii de pildă, n'au decât 19 nașteri la mia de suflete). Și, fiindcă în cei din urmă 32 de ani, populația a sporit cu 50%, în 1950, de bună seamă, România va cuprinde peste 30 milioane.




          E drept că mortalitatea copiilor e foarte mare. Aproape jumătate dintre morți erau înainte de răsboiu numai copii între 1 – 5 ani. Dar cu împărțirea pământului la săteni, e nădejde că va spori hrana și deci numărul copiilor – care sânt averea cea mai mare a unui Stat, deoarece fiecare copil scăpat de moarte înseamnă un muncitor mai mult, un soldat mai mult, un contribuabil... mai mult și deci un sprijinitor mai mult, al țării.

          Trebuie apoi să ținem seamă că nu peste tot natalitatea este deopotrivă. Spre apus (cu deosebire în Banat), poporul românesc în ultimul timp parcă ar fi îmbătrânit. Sânt sate bogate care n'au mai deloc copii. Asta e semn de amorțire, față de alte ținuturi, unde neamul e mai plin de viață (în deosebi în Dobrogea), iar populația – și deci munca și averea – sporește văzând cu ochii. Pe când în Banat satul rămâne cu acelaș număr de case, iar averea părinților e moștenită fără a fi sporită, în județele unde poporul e sănătos la trup și la suflet, împreună cu numărul locuitorilor, crește numărul muncitorilor, al școlilor, al bisericilor și al tuturor isvoarelor de putere și de lumină.

          Un semn de îmbătrânire este și deslipirea de pământ, pentru a pribegi în lume, cu gândul la un traiu mai larg. Căci mai toți pribegii apucă pe drumul morții naționale: își pierd urma printre străini, uită limba părinților și ajung un fel de gunoiu omenesc, ca să îngroașe pământul altor nații. În acelaș timp fac rău și țării de naștere, rărind populația și lăsând să se infiltreze alte neamuri. În felul acesta au fost pierdute ținuturi vechi românești în Nord, peste care au înaintat Ruteni. În timpul nostru pe acolo se strecoară, în valuri tot mai dese Evreii galițieni care pot fi socotiți ca cea din urmă năvălire străină asupra pământului românesc. Deaceea, pentru desvoltarea vieții poporului nostru e mai de preț ”un bordeiu în Banat, decât în America un palat”.

Extras din: S. Mehedinți, G. Vâlsan, 1931, România pentru cursul superior, Ed. Librăriei SOCEC & CO, București

Comentariu Geografilia:
          Dacă se vorbește foarte ușor despre actualitatea lui Caragiale, sau actualitatea lui Eminescu, se poate vorbi la fel de ușor și despre actualitatea lui Mehedinți & Vâlsan.
         Manualul de geografie despre România, din care a fost extras fragmentul de mai sus, prezintă o structură și un conținut total diferite față de geografia cu care am fost noi obișnuiți în școală. Este o geografie construită pe un fundament dominat de duhul creștin și sentimentul național. Astăzi, geografia de școală promovează tocmai viceversa: duhul laic, al nonvalorii, plus sentimentul internațional.
          Dacă în manualul de geografie al lui Mehedinți & Vâlsan natalitatea ridicată și creșterea populației sunt văzute cu ochi buni (și nici nu poate fi altfel în cazul unor creștini ca ei), în manualele de geografie de astăzi sunt prezentate teoriile dintre cele mai alarmiste și paranoice în legătură cu ”exploziile demografice”, cu resursele care nu mai pot susține o populație în creștere etc, nevăzându-se parcă faptul că resursele despre care se vorbește sunt monopolizate de o mică parte a populației lumii...
         Dacă Mehedinți & Vâsan nu văd deloc cu ochi buni pe ”pribegii care apucă pe drumul morții naționale”, sesizând pericolul imigraționist ce decurge din plecările lor, astăzi unii ca ei ar fi catalogați cu siguranță ca xenofobi sau rasiști, în contextul utopicei ”Europe unite” sau chiar ”lumi unite”.
          La Mehedinți & Vâlsan, satele care nu cresc ci doar își conservă mărimea, făcând puțini copii, sunt ”amorțite” și ”bolnave la trup și la suflet”. Astăzi, astfel de localități, care nici nu scad, dar nici nu cresc, sunt prezentate ca exemple de urmat, 2,1 copii/familie fiind motto-ul geografilor demografi...
          Pot fi considerați deci Mehedinți & Vâlsan de actualitate?
          Dacă privim prin perspectiva problemelor sesizate de autori, într-adevăr, ele există și astăzi, mai intensificate și mai ignorate în același timp: nenașterea de prunci plus emigrările care crează goluri ce vor fi ocupate de alogeni, sau îmbătrânirea populației.
          Putem concluziona că vechii geografi aveau o construcție interioară bazată pe principii sănătoase. Astăzi, materiile din școală, inclusiv geografia, sunt menite parcă a îndobitoci elevul, tocmai prin faptul că nu sunt structurate pe un schelet valoric românesc, ci pe niște nonvalori abstracte, confuze, haotice, sau utopice, care nu servesc interesele neamului.

I. Tudose
24.06.2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...